The Shape of Water (2018)

The shape of water este, fără îndoială, încununarea de până acum a unui stil, creionat de Guillermo del Torro încă din El espinazo del diablo, film apărut în 2001 şi continuat mai târziu, în 2006, cu El laberinto del fauno. Întunericul sumbru al creaţiilor sale are totuşi ceva luminos, un mesaj care se destăinuie treptat privitorului, asemenea clarobscurului din tablourile lui Rembrandt. Regizorul mexican aduce un omagiu filmelor clasice cu monştri, plasând însă totul sub lentila personalizată a realismului magic sud-american din care îşi trage rădăcinile. „De când eram mic am fost fidel monştrilor, am fost salvat de ei, deoarece cred că monştrii sunt sfinţii protectori ai imperfecţiunilor noastre, iar ei permit şi încarnează posibilitatea vieţii şi a eşecului” spunea del Torro în discursul său de la Globurile de Aur.

Acţiunea filmului e plasată în anii ’60, în Baltimore, unde Elisa Esposito (Sally Hawkins), o femeie de serviciu fără glas, lucrează la o agenţie guvernamentală secretă, alături de colega şi prietena ei, Zelda Fuller (Octavia Spencer). Viaţa ei va căpăta sens, după ce va întâlni o misterioasă creatură umanoidă (Doug Jones) capturată de americani din apele Amazonului şi adusă spre a fi studiată în laboratoarele instituţiei, experimentele urmând să fie finalizate printr-o disecţie. Treptat, Elisa începe să simtă simpatie pentru această fiinţă stranie, iar între cei doi se stabileşte o legătură puternică. Dincolo de cuvinte, ea simte că el este singurul care o vede aşa cum este ea, şi se hotărăşte să-l salveze, eliberându-l. Locul de muncă al Elisei e un spaţiu în care oameni sobri şi dedicaţi, îşi văd de munca lor contra-cronometru în cursa cu sovieticii, pentru că, să nu uităm, ne aflăm în plin Război Rece. Câteva clipe mai târziu însă, suntem introduşi într-o lume cu totul diferită, acelaşi spaţiu devenind brusc, un parc acvatic fantastic, un loc în care o femeie şi un monstru pot scrie împreună o inedită poveste de dragoste.

Regizorul reuşeşte să aducă în temă subiecte mai delicate pentru publicul american, precum tensiunile rasiale din acei ani. De altfel, protagoniştii săi din acest film sunt reprezentanţi ai minorităţilor sociale, caractere care nu se regăsesc de obicei în arhetipul eroului. Elisa este mută, Giles, vecinul şi confidentul său, este un homosexual în vârstă, iar Zelda este o femeie de culoare. „Aceleaşi probleme pe care le avem astăzi existau şi în ’62 – sexism, rasism, nevoia de a marginaliza oamenii care sunt diferiţi, violenţa îndreptată împotriva lor”, spunea regizorul mexican într-un interviu. În The shape of water, Guillermo del Torro reuşeşte să împletească abil elemente din cele mai îndrăgite genuri de la Hollywood – science fiction, musical şi film noir. Frumoasa şi bestia, ca temă centrală, nu este una nouă în cinematografie, însă regizorul mexican ştie să o împrospăteze, dându-i forma unui fantasy musical neaşteptat. Nici el şi nici ea nu pot rosti cuvinte, dar în apă, dansul lor este tot ceea ce trebuie să-şi zică, atât timp cât împărtăşesc aceeaşi pasiune pentru muzică. De altfel, una din cele mai neaşteptate scene este cea în care You’ll never know, melodie cântată pentru prima dată de Alice Faye în perioada interbelică, face conexiunea dintre cei doi, fiind o parabolă care ne arată că muzica îi poate face pe oameni să comunice chiar şi atunci când nu îşi pot vorbi.

Pe când filmul său era doar în stadiul de proiect, regizorul mexican şi-a stabilit clar obiectivele – avea nevoie de un scenariu puternic şi de monstrul potrivit. De aceea l-a angajat pe sculptorul Mike Hill, cel care îl ajutase şi în proiectarea monştrilor din filmele sale mai vechi. Împreună au creat scheletul şi costumul omului-amfibie în nu mai puţin de patru exemplare, pentru că expunerea prelungită la apă caldă, de-a lungul filmărilor, altera destul de repede vopseaua cauciucată din care acesta era confecţionat.

Pe tot parcursul acţiunii, camera urmăreşte personajele, trecând de la un cadru la altul prin mişcări fluide, care sugerează curgerea apei, la fel ca şi nuanţele de verde care domină coloristic majoritatea scenelor. Guillermo del Torro reuşeşte să creeze o poezie cu imagini care curg. Dar pentru că orice poezie trebuie să aibă şi un ritm, acesta e stabilit de coloana sonoră, compusă de Alexandre Desplat, o muzică delicată, cu influenţe de jazz. Compozitorul francez este cunoscut pentru contribuţia sa şi la alte filme importante din ultimii ani, precum The King’s Speech, The Grand Budapest Hotel,  The Immitation Game, The Curious Case of Benjamin Button, The Queen, Zero Dark Thirty.

 
Singurul minus notabil al filmului, pare a se regăsi în unele scene care au fost introduse oarecum gratuit, cum ar fi cele care portretizează poate prea explicit relaţia erotică dintre Elise şi omul-amfibie.

 
Sally Hawkins face însă un rol impecabil, practic fără cuvinte, o expresivă combinaţie de vulnerabilitate şi forţă, care o plasează printre favoritele la Oscar. De altfel, cu 13 nominalizări în total, The shape of water e greu de crezut că nu va sparge în acest an seiful cu statuete de la Hollywood.

 
Odată ce vom fi ieşit din sala de cinema, ar trebui să rămânem conştienţi de faptul că toţi ducem câte un monstru ascuns în adâncul nostru, e ceea ce ne învaţă de fapt Guillermo del Torro prin filmele sale. Dar chiar şi aşa, la un moment dat, se va găsi cineva care să-i aducă monstrului un ou fiert şi să-i pună nişte muzică, indiferent cât de respingător ar fi.

Daniel Dorosan

„A story is not something of this world. A real story requires a kind of magical baptism to link the world on this side with the world on the other side.” (H.M.)