Speranţe de schimbare în lumea literară

Un scriitor îmi reproşa cumva, mai mult sau mai puţin pe faţă, nu demult, că mi-am dat demisia din Uniunea Scriitorilor (întâmplare petrecută acum mai bine de un an), că ar trebui, zicea, să luptăm din interior şi nu să părăsim corabia şi aşa mai departe aşa cum eu şi alţi câţiva scriitori am făcut.

De acord, am avut şi eu vreme îndelungată aceeaşi părere. Mai mult, cât am fost „în interior” şi „pe corabie”, nu am stat chiar pe margine, m-am zbătut orişicât, am tot zis & spus, nu am tăcut, doar că lucrurile acolo, la nivelul conducerii, au trecut din rău în mai rău în ultimii ani ajungând într-un punct în care, după părerea mea, a continua să mai fii membru al acestei organizaţii sub conducerea criticului Nicolae Manolescu şi a susţinătorilor săi înseamnă să fii cu ei, să accepţi abuzurile lor, să cauţionezi favoritismele lor, să închizi ochii la lipsa lor de transparenţă, să te faci că nu vezi cum scriitorii „ne-aliniaţi” sunt daţi afară prin decizii ale unei comisii instituite repede-repede şi având denumire şi proceduri care amintesc de regimul comunist.

Fiecare e liber să aibă atitudinea pe care o consideră potrivită şi chiar să-şi urmărească interesele (premii, indemnizaţii, jumătăţi de pensii, excursii, turniruri etc.), nu o să judec eu pe nimeni acum, dar nu pot să nu constat cum mai toţi scriitorii vorbesc una-două despre libertate şi demnitate în timp ce realitatea arată că ei de fapt acceptă îngrădiri ale libertăţii de exprimare şi umilinţe în propria lor organizaţie. Iar combinaţia dintre statutul de scriitor, pe de o parte, şi comportamentele obediente, lipsa oricărui simţ al libertăţii, oportunism, carierism, chiar lichelism mărunt, pe de altă parte, este dintre cele mai contrastante şi mai neplăcute.

În afară de aceasta, aş mai spune, în încercarea unui răspuns la reproşul despre care aminteam la început, că aşa cum Uniunea Scriitorilor nu m-a făcut mai scriitor decât eram atunci când m-am înscris, nici nu o să-mi scadă acum din calităţile de scriitor după părăsirea ei în semn de protest. Scrisul trebuie să rămână o chestiune de asumare individuală a unui stil de viaţă, singura „aşezare” în acord cu substanţa literaturii ca expresie a libertăţii. Ceea ce merită însă schimbat este tocmai reconsiderarea locului profesiei de scriitor şi a statutului scriitorului în societate, iar pe această cale a importanţei cărţii în dezvoltarea societăţii noastre.

Cât despre o eventuală revenire, la care am fost sfătuit să gândesc & reflectez, eu zic că va fi loc de discuţie pe acest subiect doar atunci când lucrurile se vor schimba suficient de concret (alţi oameni la conducere, proiecte adevărate etc.) încât să permită democratizarea reală a organizaţiei şi mai ales aducerea la zi, în acord cu lumea civilizată, a modului de funcţionare a ei, în aşa fel încât scriitorii şi nu evenimentele bune de bifat să fie în centrul atenţiei, scrisul ca profesie să capete din nou prestigiul pe care îl merită în faţa cititorilor români, iar literatura română de azi să fie susţinută în efortul de ieşire în lume mizând nu doar pe un singur autor sau pe doi-trei ca până acum, ci şi pe atâţia, nu puţini, care ar avea valoarea şi resursele necesare pentru un astfel de proiect şi care sunt ignoraţi cu perseverenţă.

Este o speranţă care revine acum cu noile alegeri din Uniunea Scriitorilor, în care cel puţin un candidat, scriitorul Dan Lungu, are potenţialul de a schimba situaţia. Sper că va ţine cont, în cazul în care va reuşi, aşa cum îi doresc, măcar de necesitatea reaşezării persoanei autorului la locul pe care îl merită. Ca sociolog şi, mai nou, ca politician, dincolo de valoarea indiscutabilă de scriitor, Dan Lungu ştie ce înseamnă aceasta şi are şi toate instrumentele la îndemână pentru a izbândi.

Mai sper, de asemenea, în acest context, că o conectare reală a lumii literare la sistemul de educaţie va deveni, prin proiecte şi evenimente adevărate, un fapt obişnuit pe seama căruia cititul ca ocupaţie va reveni în „trend”, iar cei tineri vor pricepe tot mai mult că viaţa poate fi îmbogăţită semnificativ pe seama apropierii şi re-apropierii de carte şi că literatura nu e scrisă numai de autori „morţi”, ci şi de oameni care trăiesc în aceleaşi locuri şi înfruntă aceleaşi vremuri (istorice) ca ei.

Vasile Baghiu

Poet, prozator și eseist, fondator al himerismului poetic, a publicat în ultimii ani un volum de proză scurtă și două romane: Punctul de plecare, Planuri de viață, Fericire sub limite. De asemenea, este autor al mai multor volume de poezie, între care Gustul înstrăinării, Febra, Depresie, Metode simple de încetinire a timpului, Respirație asistată, Avantajul de a nu câștiga nimic. A obţinut prin concurs mai multe burse „writers-in-residence” în Occident şi a apărut cu traduceri în reviste din străinătate. Este inclus în antologii precum O panoramă critică a poeziei românești din secolul al XX-lea de Marin Mincu sau Manualul vânătorului de poeți de Nicolae Coande. A primit mai multe premii, între care Premiul Poesis, Premiul Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor, Premiul Mihai Ursachi, Premiul Liviu Rebreanu, Premiul Patrel Berceanu. A avut diverse experienţe de muncă, între care şi pe aceea de asistent medical într-un sanatoriu de tuberculoză, care i-a inspirat o mare parte dintre scrieri. Ca profesor a publicat un ghid-manual în șapte volume pentru învățământul sanitar (Teoria și practica nursing) și mai multe articole de specialitate. Este iniţiator şi susţinător în oraşul său al proiectelor educaţionale Sănătatea lecturii și Cultura sănătății. Psiholog în domeniul promovării sănătății, trăieşte la Piatra Neamţ și călătorește frecvent în Europa. Aleargă și participă la curse de alergare, experiență care stă la baza romanului Confesiunile unui scriitor alergător, publicat în 2022 parțial pe citestema.ro, în pregătire acum la o editură.