A Great Day For Freedom

Hop și Țică peste gard și-o tulim noi așa, veseloși-băieți-zeloși, spre șosea și pe străzile prăfuite/mânjite și dincolo de marginile orașului, înspre cîmpul gol și primitor ca o virgină care nu cunoaște ce-i aceea rușine, care se lasă dezmierdată și pipăită, o auzi cum tremură și geme de plăcere și poftă, dar pînă la un punct anume, îți apucă mâinile și spune Stop, doar până aici, ceea ce te descreierește de-a binelea, te face să revii mereu pentru promisiunea acelui după, a viitoarelor plăceri și teritorii de explorat, numai gândul ăsta singur te poate scoate din minți și din răbdări. Așa și întinderea asta unduitoare dinaintea noastră ne face loc, ne lasă se ne scufundăm într-însa, să  îi tragem mirosul verde în piepturi, să strigăm hiiii-iiiiiaaaaaaa și eee-heeeiiiii și lăsăm iarba să ne mîngîie pielea de pe picioare, de la glezne în sus. Că pînă la urmă aici e cu adevărat viața noastră, a mea și-a lui Țică, prietenașul ăsta de cînd lumea și pămîntul – că uneori pot să jur că mi-e mai frate decît frații mei și mai mamă decît mama și tata, ei bine, pe ăsta nu l-am cunoscut cine știe ce, așa că nu se pune la socoteală – și nu în cutia de beton căreia i-au pus numele școală și unde storc din noi toată puritatea și tot ce-i frumos încă, ne înrăutățește și ne obligă să ne prefacem că suntem oameni mari, ne bagă pe gît toate bazaconiile alea și ne îndeasă cu călcîiele ca să facă mereu mai mult loc – cărnatul e grosolan și lung, nu i se vede capătul, curge la nesfârșit prin mașina de tocat.

Parcă zburăm, nu alta, eu și cu Țică, nici nu se simte pămîntul sub tălpile subțiri ale tenișilor. Așa se simte libertatea, îmi zic, de îți vine să îți întinzi brațele și să cuprinzi tot cerul și ce este-mprejur, să strigi fără frică, să nu te gîndești decît la acum și atît, la momentul ăsta, nimic altceva nu mai contează. Înainteeee, Țicăăă, tot înainteeeee! Cu toate pînzele sus! Și hă-hăitul lui, veselia aia totală de i-o văd pe moacă și-n întreg corpul mă veselește încă o dată pe-atîta, mă umple și mă golește de răul pitit prin măruntaie, răul care pîndește și-și pilește dinții, ca mușcătura să fie mai sigură, să dea de sînge din prima încercare….

Și-mi zic Ducă-se dracului cu problemele lor de oameni mari, cu socotelile și cu planurile lor, cu posomoreala și supărările lor, nu asta e viața pe care ne-o dorim noi. Acum ori niciodată!

Ne văd ca un al treilea ochi, de sus, din depărtare, doi băiețoi plini de fericire și de curiozitate, cu ghiozdanele burdușite în spinări și totuși mai ușori ca niște frunze purtate de colo-colo fără nicio împotrivire. Îmi vine așa, să mă aplec și să îi strîng în brațe, să îi protejez de orice rele și dintre amîndoi mai mult pe Țică. Are mai multă nevoie. Că pînă la urmă de la el a pornit, pe el am vrut să îl salvez în primul rînd din mîinile poșircarului de tac-su. Că plănuiam prima dată să-l facem să cadă în vreo fîntînă, fiindcă așa împleticit cum se tîrăște de la crîșmă și pînă acasă, nu s-ar fi întrebat nimeni dacă era altceva decît un accident. O lepră în minus. Cine să îi ducă lipsa? Dar, la rugămințile lui Țică, a trebuit să mă gîndesc la altă variantă. Iar după zile și nopți de stoarcere/sucire-răsucire a minții i-am zis Păi să fugim în lume, băi frățioare, asta e singura soluție, tu și cu mine și nimic n-o să ne stea împotrivă, o să trecem direct prin munți și marea o să se deschidă în fața noastră, ai încredere în mine, n-o să las pe nimenea să ridice o singură palmă la tine chiar dacă ar trebui să îi smulg brațul direct din umăr, să i-l retez cu dinții, nu aș ezita nicio clipă.

Cît despre ai mei, nu cred c-o să-mi ducă lipsa o veșnicie. O mică smiorcăială, puțină agitație, deh, măcar acolo, de ochii lumii. N-a fost niciodată mare iubăreală în familie la mine, fiecare și-a văzut de-ale lui, de colțul său de pîine, și-a lins rănile singur, și-a consumat tragediile în tăcere. Parcă ne-a fost rușine unul de altul, niște străini sub același acoperiș, cu același sînge curgînd prin vene. Sau poate că, așa cum m-am simțit și mi-a spus cîteodată femeia care m-a crescut, eu n-am făcut parte de-acolo, taică-miu m-a adus acasă cu puțină vreme înainte să se dea dispărut, nu știu dacă era vorba doar de-o răzbunare din partea ei sau dacă treaba asta chiar o fi adevărată și drept să spun n-are importanță nici cît un rahat întărit pe trotuar.

Odată ce pornești spre viitor, nu te mai uiți înapoi, peste umăr, asta te-ar opri din avînt, te-ar împotmoli și ai ajunge să te zbați fără scăpare, cu fiecare zbatere să te scufunzi mai mult.

Tot înainteee, Țică, prietenașe! Iu-hu-huiiii!

Și cîmpia se întinde, cu brațele-i acoperite de iarbă moale și doritoare, ne strînge cu grijă trupurile, se prinde în dansul ăsta cu noi, dansul unei vieți noi, a visurilor împlinite și-a promisiunilor viitoare, unde nu există tristețe și suferință, doar gustul amețitor al clipei.

Țică în stînga mea, roșu de la alergare – cu cicatricea de pe față, unde l-a lovit tac-su cu sapa, albă ca spuma de lapte -, tot numai rînjet și chicoteală, atît de fericit cum nu l-am văzut niciodată.

Aș vrea să pot lua momentul ăsta, să-l închid într-un compartiment special și să-l derulez de fiecare dată cînd voi dori să-mi aduc aminte de nebunia și îndrăzneala tinereții noastre în zilele de mai tîrziu, viitoarele zile de maturitate și tristețe, cînd vom deveni adulții de care fugim acum…

Damian Ottis

„Cele mai importante două zile din viața ta sunt ziua în care te-ai născut și cea în care afli de ce.” – Mark Twain