Cocoaşa

Uneori nu mai contează începutul zilei, atunci cînd e să înceapă ea, indiferent cum, dacă are loc noaptea sau chiar dimineaţa cînd zorii se despletesc de ceaţă şi rouă: mai nou muncim noaptea, dormim ziua, muncim ziua şi prindem miezul nopţii, dormim şi ziua şi noaptea sau nu dormim mai deloc. Nimic nu mai e firesc.
Începutul zilei poate fi pur şi simplu un început de zi, ca oricare altul, cu duşul rapid şi cafeaua gustată pe fugă. Dar poate fi şi începutul unui alt/ceva. E acel ceva în care nu te mai regăseşti cu aşternuturile mototolite. Legănat, ca un copil răsfăţat, de braţele de lumină ce se strecoară printre perdele, te ridici. Dintr-o dată neîncăpător. Nu te mai cuprind zidurile, şi nici ceaşca singuratică nu te mai poate satisface.

E imposibil să nu auzi acel click de ceas care întoarce destinul, acel bang care explodează în mijlocul tăcerii, să nu simţi acea forţă care îţi trece prin braţe ca un accelerat printr-un tunel, zguduind natura. Lumea e plină de semne, descoperi dintr-o dată. Cel care trece pe lângă tine nu o face întîmplator,  inevitabil îţi va transmite ceva, timpul pierdut la o coadă apărută la un banal ghişeu şi care nu trebuia să fie este pentru a evita întîlnirea cu un eveniment nefericit din mijlocul străzii, cu o moarte subită chiar, faptul că nu te primeşte la un interviu este pentru că nu trebuia să fii acolo, nu trebuia să fii umilit de aroganţa lor. Uşa găsită închisă este pentru a o vedea pe cealaltă, deschisă, promiţînd fericire. Da. Dintr-o dată, stai la o masă de taină cu cei ce au dezlegat-o. Guşti din bucate. Din pilde. 

 Nebun de-a dreptul, printre copacii aşezaţi cuminţi în formă de parcuri, necrescuţi la întîmplare, treci fără formă, ca o umbră ce îşi caută conţinutul. Mirosul. Senzaţia de real. 
 Străzile ţi se înghesuie sub ochi, laocoonice şerpuiri de ducă şi de întoarcere. Nu te mai încap nici ele. Şi atunci începi să le înghiţi. Lacom. Nu le mai vrei aliniate în mersul de azi, de mîine, de poimîine, sau cine ştie de cînd, mersuri pe care le repeţi zilnic, alături de facturi şi chitanţe, ca într-un ghid al trenurilor unde nu e trecută ora ci doar destinaţia: fiecare cincisprezece al lunii curente e ultima zi de plată.
Sună de-a dreptul aberant acest “ultima zi de plată”.
Şi apoi, peste toată revelaţia, vine înserarea. Ca o copilă ce-si duce cofa zilei plină de apă spre casă, oftînd în urma zilei care trece şi visînd la următoarea. 
 Dar nu asta te doare. Nu asta te sperie. Apusul în sine poate fi doar o morfină. E schimbarea. Groaza de schimbare.

În dreptul inimii începe să crească ceva cît o gîlmă, apoi cît un pumn, un ceva care pulsează mult mai tare decît inima-ţi. Îţi încurcă braţele. Te forţează să le deschizi din încrucişarea lor pe care o faci zilnic deasupra pieptului, neputincios.
Larg, cît mai larg, ca nişte pînze freatice ce-mpînzesc pămîntul.
Nu te mai poţi ghemui.
Nu mai poţi să-ţi apleci capul de slugă, să-ţi aduni măruntaiele pentru a te îndoi în poziţia de fetus. Şi de nefericit.
Acea proeminenţă devine tot mai mare, tot mai consistentă. Iesită din cămaşa plesnită ca de la o emoţie puternică, ca de la o descoperire astronomică legată de prezenţa ta, te rotunjeşte cuprinzînd tot pieptul, te împinge spre spate ridicîndu-ţi faţa spre cerul ce se agaţă de ochii tăi, dizolvîndu-te.

În sfîrşit o eliberare ar trebui să spui dar simţindu-te aşa, cu capul dat pe spate, te percepi caraghios.
Ca la orice chestie nouă. Nemaiauzită. Nemaiîntîlnită.

Şi, deodată, între două respiraţii, o vezi de parcă ţi-ar creşte în faţă o cocoaşă. Exact. Ai găsit denumirea corectă. O cocoaşă imensă la care începi să te gîndeşti că nu o vei putea duce, aşa cum te apasă, dezechilibrîndu-te, injectînd spaimă în vene la gîndul că te vei răsturna, chiar dacă nimeni nu a căzut pe spate de la atîta fericire.
Chiar, cum să umbli, aşa, cu o cocoaşă în faţă? Vor rîde de tine. Cine ar crede eă e de fapt inima ta! Tresari speriat. Vor arunca în tine cu nefericirea lor. Îţi vor spune despre cocoaşă că ea trebuie dusă în spate, că ea trebuie să trezească compasiune, milă chiar, adunînd înăuntru doar o viaţă plină de neconfirmări sociale. De Umilinţe. De Suferinţe.

Dar poate că ar trebui să nu se mai numească cocoaşă.
Poate nici nu se numeşte aşa.
Hmmm. Pare prea complicat să te apuci tu acum să schimbi sensuri de cuvinte.

Oricum te-ai simţi singur şi ar fi ciudat să nu îţi vezi vîrful pantofilor, să nu mai vezi pe unde calci. Şi la urma urmei nici nu ai putea să mergi. Ca toată lumea.

E adevărat, e posibil ca de la atîta fericire să nici nu îţi mai pese pe unde calci.
Ar putea fi chiar o situaţie ca de gravide. Fericirea lor are însă o scuză. Cu o burtă imensă de gemeni, să zicem, e normal să nu îşi poată privi picioarele, să meargă mult mai legănat. Dai să rîzi dar îţi aminteşti că lor nu li se dă capul pe spate şi nici burta nu le e în dreptul pieptului.

Ah, ce coşmar, ce noapte! Îmi doresc, Doamne, înapoi dimineţile în care, în cearceaful mototolit stînd cu genunchii la gură, să mă ghemuiesc si mai mult sub plapumă cu tremurul acela pe cord care îmi dă frisoane prin tot corpul de plîns şi de frig.
Să mă simt copil pierdut de tată, de mamă, de front, de lume, de tine. Să rămîn în starea în care doar să te tot chem.

Tania Roman

autodidact