Fiecare autor, fiecare carte e o lume. Intri acolo, lăsându-ţi la intrare bagajul existenţial, pătrunzi ca într-o lume paralelă, ca şi cum ai deschide o uşă către ,,altceva”. Lecturile – de fiecare dată ai sentimenul că parcurgi un coridor lung cu astfel de uşi pe care le deschizi, uneori cu sfială, alteori mai grăbit. Uneori ele se deschid uşor, fără zgomot, alteori trebuie să-ţi pui la încercare întreaga forţă de care dispui. În spatele lor e o altfel de lume. Cu alte legi decât cele ale lumii reale. În care totul e posibil. În care, poate, într-o zi, te-ai putea regăsi pe tine.
Orice carte este un drum către sine, o cale de autocunoaştere, spunea Cioran. Şi aceasta mai degrabă din punct de vedere al celui ce o scrie. O carte este ,,o boală învinsă”, spunea Blaga, reiterând ideea de funcţie cathartică a artei, afirmată de antici. Şi aceasta tot din punctul de vedere al celui ce o scrie. Pentru Lector, o carte este o altă lume, o lume aparte cu alte legi. Pătrunzi acolo singur, fără a lua cu tine nimic, în tentativa aceasta de recucerire a lumii.
Din punctul de vedere al cercetătorului, cartea devine un obiect de studiu; el poate da verdicte, poate ,,ucide”, sau poate, dimpotrivă, creşte prestigiul celui care a scris-o. Biograful devine chiar un fel de re-creator al personalităţii de care se ocupă, un fel de divinitate secundă. El cunoaşte întreaga viaţă a unui om, începutul şi sfârşitul, luminile şi umbrele, pe cei care i-au fost aproape. Şi mai ales vede totul ,,de sus”, din afară.
Se pot da enorm de multe definiţii ale cărţii. Ce este ea de fapt? O lume cu alte legi decât ale realului, în care timpul şi spaţiul capătă alte forme decât în viaţa reală?
Dar cartea poate fi şi un obiect frumos, un obiect estetic.
Mai avem însă bucuria de a deschide o carte? Nu ne-am pierdut-o încă, în ciuda atâtor tehnologii care o concurează, atâtor maşinării care ne-au invadat existenţa şi care vor să ne îndepărteze de ea, în ciuda atâtor tentaţii cu care societatea actuală ne îmbie? Mai avem încă – dar câţi dintre noi – bucuria, duioşia de a deschide o carte, de a ne cufunda în lumea ei de visuri, sau pentru a ne afunda în lume ei de idei, concepte? Ştiinţa modernă ne bombardează cu invenţii care să ne scutească de cel mai mic efort, nu numai fizic, dar şi intelectual. După invenţia maşinii de memorizat, de stocat date, vom asista probabil la apariţia maşinii de gândit(calculatorul a preluat deja o parte din funcţiile gândirii) sau a maşinii de citit, sau a celei care ne va introduce în cap idei, teorii, poate chiar cărţi întregi.
Nu suntem departe de momentul acela. Vom ajunge să trăim un Fahrenheit 451 în care cărţile vor fi arse pe rug? Cum să facem să supravieţuiască cărţile? Poate că singura soluţie ce ne va rămâne va fi, ca în celebra carte a lui Ray Bradbury, aceea de a deveni oameni-cărţi, cărţi vii, într-o tentativă de a ne uni destinul cu cel al cărţilor. Pentru că, altfel, odată cu ele, vom dispărea noi înşine ca umanitate.
M-am născut în 1961. Am absolvit Facultatea de Litere în 1984. Actualmente sunt profesor de franceză la Şcoala Centrală, Bucureşti. Anul trecut am susţinut teza de doctorat Lucian Blaga în contextul literar şi cultural a revistei Gândirea. În 2006 am publicat volumul de proză scurtă Fărâme de timp.
cu scuzele de rigoare, în opinia mea, acest „eseu” este o înșiruire de banalități și truisme. Am găsit puține idei originale în text, care, de altfel e și cam scurt, expeditiv pt categoria la care este încadrat. Un eseu despre un subiect atît de vast, cred eu, ar trebui să propună viziunea celui care l-a scris nu să reia ceea ce au scris alți autori.