Jilava

CONSULTÁNT, -Ă, consultanți, -te s. m. și f. Specialist care dă indicații sau trage concluziile în chestiuni care privesc specialitatea sa. Persoană care activează într-o instituție, avînd misiunea de a da consultații într-un anumit domeniu.

“Mulţi dintre ei fac pe nebunii. Nu-i unul să nu se plîngă că a primit o pedeapsă mai grea decît merita. Ăsta-i adevărul, nemulţumirea cea mai mare a deţinuţilor nu vine neapărat din condiţiile de cazare insalubre sau pentru că asistenţa medicală ar lăsa de dorit, cum scrie prin ziare. E adevărat că a făcut unul TBC aici şi după eliberare a cîştigat la Haga un proces contra statului, dar e posibil să fi avut TBC dinainte de Jilava. Examenul medical la primire este sumar. Nu le facem radiografii la plămîni, dar acum, că există un precedent, s-ar putea să trebuiască să le facem la toţi de cum ajung. Dar, din nou repet, anii de puşcărie sînt marea, adevărata supărare. Ce cred domnii judecători, că trăiesc trei sute sau cinci sute de ani, m-a întrebat unul ieri. Înainte pedepsele erau mici şi detenţia grea dar în prezent e invers. Este ceea ce îi supără pe toţi. Dacă s-ar putea, ar vrea să le aplicăm douăzeci de lovituri de bici zilnic, numai să le fie redusă pedeapsa la jumătate, vă spun sincer că asta e situaţia. Acum nu mai e ca pe vremuri, cu bătaia. Iar de muncit, munceşte numai care vrea. Nu îi forţează nimeni. E democraţie şi cît de cît ne-am aliniat şi noi la normele europene. Toţi vin pe aici să pretindă că-s bolnavi, să le dau certificate, să fie mutaţi la alte închisori unde cred ei că ar fi condiţii mai bune. Sînt foarte mulţi care fac pur şi simplu pe nebunii. Încearcă să ne păcălească, doar-doar îi mutăm într-un salon de boli nervoase. Ori asta nu se poate. În fiecare săptămînă am un “nebun”. Aş umple spitalul 9 cu ei dacă ar fi să-i cred. Presupun că a citit vreunul dintre ei Papillon şi le-a povestit celorlalţi simulacrul nebuniei… pasajul în care urinează în oala cu mîncare pentru a o săra mai bine. Pe urmă tot el serveşte primul polonic şi continuă masa de parcă nimic nu s-a întîmplat.”
D. B. medic, dispensar penitenciar.

După o oră de cugetare, timp în care din nou rememorase rapid toate evenimentele care condusesera la arestarea sa, Firel ajunsese acum la concluzia că eșecul în viață nu e determinat de vreun viciu, de lipsa unor calități sau de anturaj, cum obsesiv repeta mamă-sa (“anturajul te-a nenorocit pe tine!”). Cel puțin în cazul lui era convins că exact așa stăteau lucrurile. Există oameni incredibil de energici și de muncitori care nu reușesc, în timp ce alții, mai puțin tenace dar ajutați de un dram de noroc, izbutesc. Adeseori fără să fie necesar nici cel mai mic efort. Au ajuns în locul potrivit la momentul potrivit – și gata! Exact ca și cum la finalul unui urcuș epuizant care te-a lăsat fără provizii și fără apă te-ai găsi în fața unui măr încărcat de rod. Îți faci plinul, mulțumești lui Dumnezeu pentru bafta ta, și pornești mai departe. Dar dacă nu găsești nimic? Dacă nu găsești nimic nu după un urcuș, sau după un al doilea, dar nici după un al treilea sau un al patrulea? Și dacă te întîlnești din întîmplare pe-o cărare cu cel care are rucsacul burdușit de merele tocmai culese (cu cel norocos)? Nu ar fi de așteptat să primești de la el cîteva mere? Iar dacă acela refuză să-ți dea, deși ar avea mult mai multe decît ar putea mînca, atît de multe încît cu siguranță i s-ar strica acolo în rucsac, n-ai fi îndreptățit să iei cîteva cu forța!? Atîția indivizi mediocri sînt copleșiți cu onoruri și stimați pentru simplul motiv că nu le poate obiecta nimeni găsirea merelor dintr-un pom care nu aparținea nimănui. Sau, pe nedrept, le era rezervat exclusiv lor. Cîți colegi de liceu o duc acum extraordinar doar pentru că rude afluente aflate într-o conjunctură favorabilă i-au putut îndruma pe pista cea bună? La gîndul că terminase o facultate (particulară, e adevărat) și că luase o diplomă, Firel simți că îi clocotește sîngele de furie, cum simțea de fiecare dată cînd se gîndea la facultate. Patru ani pierduți din viață. Adunați la cei patru pe care îi avea de ispășit în Jilava, obținea opt. Anii de universitate reprezentau cel mai mare secret al lui aici, așa cum anii de închisoare urmau să devină cel mai mare secret al lui după eliberare, printre rude mai îndepărtate sau printre foștii colegi de facultatate – cu toate că era puțin probabil să se mai întîlnească vreodată cu vreunul.
Regulile după care funcționează sistemul sînt rigide și învechite. Stabilite cu o sută de ani înainte să apară internetul. În mare parte neschimbate de atunci. Sute de facultăți, mii de discipline inutile la sfîrșitul cărora primești o diplomă cu care ți-e imposibil să obții un job decent. Ai vrea să te plîngi, dar cui? Toată șleahta de neocomuniști și foști securiști înțepeniți de treizeci de ani în majoritatea funcțiilor de conducere din toate ministerele, primăriile, partidele… În treizeci de ani s-au multiplicat, încuscrit, înmulțit, a devenit o piramidă în care intrarea se face pe bază de invitație.
Încercase să-i explice asta lui „băi Puță”, care se afla la Jilava pentru că furase un transformator de aparat de sudură. (“dacă nu-l furam eu, îl fura altul” spusese Dan în timpul procesului ca pe-o scuză și judecătorul îi dăduse maximum de pedeapsă pentru “lipsă de remușcări”.)
– Ajungi acasă, zece ore serviciu, două ore trafic, pui masa, dușul, s-a mai dus o oră, e nouă seara. S-a dus ziua. Nu-i așa?
– …Nu știu. Mie parcă dușul nu-mi lua chiar o oră…
Cugetarea îi fu intreruptă de un acces de tuse. Slab, gîrbovit, alb la față ca un bolnav de leucemie, Pantelimon își făcea curaj să intre în vorbă. Se apropiase de patul bosului dar rămăsese înțepenit acolo, în picioare, capul lui la nivelul la care se afla întins Gurgulea – acesta fiind îmbrăcat, cu ochii închiși și cu niște căști Bose pe cap.
Din patul alăturat, Firel, deasemenea dezvelit și la fel de imobil, cu mîinile sub ceafă și ochii ațintiți spre neonul din tavan, așteapta curios începutul ostilităților. A scandalului, sau al teatrului, sau a orice avea să urmeze. Pantelimon făcea parte din grupul bolnavilor cu adevărat bolnavi (termen neoficial folosit curent de personalul medical) și cu toate acestea, cel puțin pe prima jumătate a anului în curs, Gurgulea deținea deja recordul la numărul de vizite medicale urmate de internări în salonul de urgențe al închisorii. Nemulțumit de situație și pe bună dreptate îngrijorat de înrăutățirea vizibilă a sănătății (pierduse mult în greutate măcinat de o tuse seacă care îl lua imediat după ce-și aprindea țigara) Pantelimon făcuse o plîngere oficială, plîngere de a cărui existență Gurgulea fusese informat aproape în același timp cu administrația închisorii. Pantelimon avusese totuși inspirația ca în reclamație să fie evaziv, să nu folosească vreun nume, dar nu asta îl salvase – cum greșit crezuse Firel – ci o slăbiciune a lui Gurgulea care nu putea lovi sau face rău unuia care arăta “aproape ca un cadavru ambulant”. Lui Gurgulea, Pantelimon îi inspira atîta repulsie încît nu l-ar fi putut atinge nici cu un dos de palmă. O singură dată își imaginase Gurgulea cum ar fi să-l ia la pumni pe Pantelimon și în scena aceea, petrecută numai în mintea lui, mandibula lui Pantelimon pocnise, după ce îi aplicase o serie clasică de directă stînga, directă dreapta, croșeu, iar din nasul și gura bătutului imaginar tîșnise un sînge galben roșiatic ca din cel care iese aunci cînd e stors un furuncul.
Oricît de neînsemnată ar fi părut această slăbiciune, în lumea dură a penitenciarului ea putea fi totuși privită ca o anomalie – una complet incompatibilă cu imaginea de dur de care se bucura Gurgulea. Dar dacă bosul dormitorului 7 ar fi avut de ales între două situații, iar una dintre ele ar fi condus la o știrbirea prestigiului lui (chiar și minoră), atunci nu ar fi stat nici un moment pe gînduri și din reflex ar fi acționat pe varianta opusă, trecînd peste orice fobie.
Nimic din obrajii rotunzi, pocnind de sănătate sau din mustăcioara atent aranjată, și la urma urmei nici căștile ce pareau tocmai scoase din țiplă, n-ar fi spus că Gurgulea era închis de patru ani la Jilava.
Pantelimon și-a pus palmele pe tăblia patului dar Gurgulea ori nu-l simțea ori se prefăcea că nu-l simte.
Pantelimon își frînge acum mîinile ca un copil care cere voie educatoarei să meargă la toaletă și repetă din ce în ce mai tare: “Șefu’, te rog eu mult. Șefule, te rog și eu ceva.”
Într-un tîrziu, Gurgulea își saltă căștile sus pe chelie și îl fixează cu o privire mai degrabă scîrbită decît întrebătoare.
– Știu că n-o să mă refuzi… te rog mult, să-mi dai și mie un pic mobilul. Numai să o sun scurt pe aia mică… pe fi-mea, zic.. împlinește astăzi șapte ani. Nu-mi trebuie decît un minut…
– Ce mobil?
– Mobilul tău. Îți rămîn dator, Fane. Dator pe viață. O dată împlinește fi-mea șapte anișori. Nici nu i-am luat cadou… parcă cu ce bani? N-are cum să-i facă taică-su poze nici anul asta… cum să-i fac dacă nu pot să ies de-aici? Parc-o văd cum suflă în lumînări, cît e de fericită – oare o fi? Numai la asta mă gîndesc de dimineață, mă-nțelegi? Hai, că n-o ajut să taie tortul, cum ar trebui să facă un tată mai puțin nenorocit ca mine de ziua fie-sii. Dar lasă-mă Fane, să-i spun măcar la mulți ani!
– Ce-ai Pantelimoane!? Ai turbat de tot? Te-a tîmpit aerul închis de aicea, frate? Nu te las eu să-i spui fetii ce vrei tu?
– Atunci dă-mi-l doar un minut.
– Știi că nu pot să ți-l dau așa. Ți-l dau ție, mîine vrea alți doi, poimîine alți patru și unde dracu ajung? Dacă fac acum o excepție cu tine e ca și cum îl fac telefon public. Și știi că n-a fost gratis să-l bag înăuntru.
– Cît vrei, Fane?
– Cincizeci.
– N-am Fane, cincizeci. Știi că n-am bani. Ce vrei să fac dacă n-am nici un ban? Să-ți pup tălpile? Ți le pup, șefule, dar dă-mi-l numai cîteva secunde.
– E nebun… Bă, tu nu auzi că eu nu fac voluntariat?! mîrîi Fane cu ochii ațintiți în tavan, parcă uimit de absurditatea cererii.
– Te rog eu mult, Fane!
Gurgulea și-a tras căștile la loc și dintr-odată urechile lui mari cît niște foi de varză au devenit din nou aproape invizibile cum fuseseră cu un minut în urmă.
Pantelimon a rămas ca în transă, cu ochii fixați pe chipul indiferent a lui Gurgulea. Dacă pînă atunci îl urmăriseră doar cîțiva, acum se făcuse liniște și-l urmăreau aproape toți. Încă un pas minuscul spre Gurgulea, și încă unul…
Pentru un nimeni cum era Pantelimon, răspunsul firesc pentru continuarea deranjului ar fi fost un scuipat pe care Gurgulea l-ar fi lansat de la jumătate de metru și care ar fi trebuit să-i aterizeze nefericitului pe toată fața. Toți așteptau să vadă reacția, scuipatul palma sau înjurătura, urmată de retragerea lui Pantelimon înapoi în colțul în care stăteau cei mai neînsemnați ocupanți ai dormitorului 7. Era colțul în care se afla veceul și chiuveta, locul în care era o continuă forfoteală și în care mirosul de clor amestecat cu mucegai și urină era cel mai înțepător, pentru că acolo nu se afla nici o fereastră.
Firel nu avea nici copii, nici frați și nici surori, dar dacă ar fi avut ar fi făcut tot posibilul să-i sune de ziua lor. Urmărise dialogul din patul de lîngă Gurgulea, fără să înțeleagă cum putea unul care avea trei frați, doi copii și doi nepoți, să rămînă neînduplecat, ca un perete de beton.
Cu toate că stătea prost cu finanțele după ce-și investise mai mult de jumătate de bani în “fabrica de alcool”, Firel se simți cuprins de o milă de nestăvilit, o milă care îl forța să ofere el banii împrumut deși conștientiza că gestul atrăgea asupra lui disprețul majorității celor din dormitor.
– Uite aici, Pantelimoane, ia-i pe-ăștia de la mine și sună. Mi i-oi da tu cînd oi avea.
De la nivelul patului Gurgulea a deschis iar ochii și l-a privit aproape la fel de disprețuitor cum se uitase mai înainte la Pantelimon. Apoi a început să tragă încet din șnurul din colțul pernei. La capătul șnurului se afla prins un telefon minuscul care aluneca greu prin căptușeala cusută exact la dimensiune.
Firel scoase cinci bancnote de zece, le numără și le depuse respectuos lîngă perna lui Gurgulea. Acesta luă banii, îi întinse mobilul la schimb și fără să se uite nici măcar o dată în direcția lui Pantelimon își potrivi iar căștile pe urechi.
Firel vru să-i întindă mobilul dar Pantelimon îl opri cu aceiași voce pierdută de mai înainte:
– Formează tu, Firele, că eu nu văd bine pe drăcia asta!
Firel ascultă atent șirul de numere și se conformă.
Au urmat trei apeluri intercalate de cîte un fel de oftat stins, sau mai degrabă un geamăt, prin care Pantelimon însoțea explicația pe care tot el și-o oferea cu voce tare, dar complet sleită, pe acel ton pe care îl folosesc bătrînii cînd vorbesc singuri: o fi gălăgie mare, or fi mulți invitați dincolo.
În cele din urmă răspunse soția sau poate soacra, dar evident nu dorise să vorbească cu el pentru că imediat se auziseră șușoteli urmate imediat de vocea fetiței. Preluînd telefonul, Pantelimon apăsase din greșeală pe speaker, dar de emoție nu realizase că avea acum treizeci de ascultători.
I-au auzit întîi urările simple, spuse cu pauze, vorbele șoptite care deabia se puteau distinge și care făceau discordantă cu vocea cristalină, clară, plăcută a copilului.
– Tăticul meu, vreau să vin cu tine acum!
– Nu drăguța mea. Stai cu mama, nu așa ne-a fost înțelegerea?
– Tăticul meu, tu ești mereu plecat. Vreau la tine, te rog, te rog!
– Nu poți tati cu mine ca să fii… Aicea nu-s copii!
– Dar unde ești, tati?
– Sînt numai cu oameni mari, tăticule. Sînt pe un vapor. Sîntem pe vapor și facem înconjurul lumii. Nu sînt nici femei și nici copii, dragostea mea. Sînt numai bărbați. Unul și unul.
– Și pe căpitan cum îl cheamă?
– Gurgulea îl cheamă. E un mare căpitan. Mi-a dat stația lui să vorbesc cu tine de ziua ta.
– Gurgulea… ce nume caraghios… de căpitan, a mai apucat să rostească foarte clar fetița înainte ca apelul să fie încheiat de către Pantelimon – teribil de emoționat și vizibil la capătul puterilor.
Atunci, din colțul de lîngă toaletă, din cel mai nedorit pat, patul în care mirosul pestilential ar fi sufocat orice om neacomodat cu condițiile de penitenciar, a început să vorbească el, “Consultantul”.
– Eu am ieșit sublocotenent și nu m-a interesat niciodată să mă duc la postmilitară ca să ajung căpitan. Am terminat cu gradul de sublocotenent și imediat după armată mi-am găsit și servici…
Eram cineva pe etaj, biroul meu cu fereastră, vederea spre parc… se opreau să mă salute, am avut oameni… nici nu mai ştiu cîţi în subordine, chiar aşa… nunta am făcut-o la hotel Parc, trei sute cincizeci de invitaţi la o sută cincizeci de euro tacîmul… sau poate invers, o sută cincizeci de invitaţi la trei sute cincizeci tacîmul, iar acum sînt aproape nimeni. Însurat din dragoste, însurat din dragoste, însurat din dragoste… ca un nebun o iubeam şi copilul a ieşit reuşit, a promis că o să fie băiat – bine, că a zis-o în glumă –, dar chiar aşa a fost: băiat. Tati, de ce sînt oamenii răi şi împăunează animale? Împăunează! Ce copil bun, ce copil bun, Doamne, ce copil! Voiam să-l dau la şcoala germană, mi-era teamă să-l las prea mult pe computer, să nu-şi strice ochii… să nu-şi strice ochii, mă-nţelegi? Ce era dacă purta şi el ochelari? Parcă cîţi copii nu sînt cu ochelari, şi sînt foarte bine, poţi să joci şi fotbal cu ochelari acum, chiar era un mare fotbalist pe care-l lăsau cu ochelari pe teren, nu mai ştiu cum îl cheamă, dar erau speciali, din plexiglas sau aşa ceva… La servici, exista un printer 3D pe care printam prototipurile, din plexiglas le făcea, un fel de plastic, depindea de complexitate, uneori muncea robotul toată noaptea să-ţi facă piesa…, ce nopţi frumoase erau atunci, ce nopţi… cît de mult o iubeam, Doamne, dacă ar fi să retrăiesc o viaţă, pe a mea dă-mi-o s-o retrăiesc, n-o vreau pe a altuia, o vreau pe a mea, o vreau pe a mea, pe a mea – dar cea de atunci, cu copilul, aşa cum era, cu ea, aşa cum era ea atunci, parcă a fost ieri, şi chiar cred că ieri a fost, am uitat ce spunea ea… iubitule, nu dai bine cu aspiratorul, cum de oi fi tu aşa de bun la servici cînd acasă tot ce te rog să faci, faci numai pe jumătate… haide, fie, pe trei sferturi, nu te mai uita aşa urît, ştii că aş face mai mult dar vezi cît de tare mi-a crescut burta… bucură-te de voluptate, aşa mi-a spus o vecină şi mi-a făcut cu ochiul, sau poate că un coleg… nu mai ştiu… unii îşi neglijează soţiile cînd sînt gravide, spun că li se umflă picioarele şi venele şi devin dizgraţioase, eu atunci am iubit-o cel mai mult, am stat lîngă ea la naştere, mai era o asistentă cam tînără, parcă o văd, machiată la ochi şi rujată în sala de naştere, n-aveam nici o încredere în ea, dar a ieşit totul bine… ceas, ce mai… el ştia ceasul, i-am spus într-o seară, hai, du-te la culcare imediat că e tîrziu, dar cît e ceasul, m-a întrebat, e aproape zece, i-am spus, iar el s-a uitat la ceas şi mi-a spus rîzînd că mint, atunci eu am fost mirat că deja ştia ceasul, cred că maică-sa îl învăţase că stătea toată ziua cu el, ştia o groază de lucruri: continente, fluvii, capitale, i-am zis, hai du-te, e zece fără ceva, şi el doar a rîs, haide fugi în pat ce rîzi?! e zece fără patruzeci şi cinci de minute – vezi că nu mint? Fugi că nu se citeşte ceasul aşa, mi-a spus, ca şi cum ceasurile se citesc cum ai citi o poveste… ce bine ar fi dacă timpul ar fi ca o poveste, dacă ai putea să o citeşti o dată aşa, şi data viitoare altfel, să îl poţi schimba pe la jumate, sau la sfîrşit, cum vrei tu, eu nu aş schimba personajele, nici pe mine nu m-aş schimba cu vreun altul, de mic toată lumea îmi spunea că sînt un copil extraordinar, mult timp mi-au spus aşa, pînă cînd n-am mai fost copil… Adulţii devin toţi la fel, extraordinarul dispare nu se ştie unde…. cînd îl duceam la grădiniţă plîngea ca ploaia, lasă, du-l tu că îl iau eu, şi l-am dus vreo două săptămîni, se ţinea de tocul uşii şi urla sărăcuţul, pînă la urmă i-am spus soacră-mii, ştii ce, dacă vrei să-l mai ducem schimbăm rolurile să vezi şi tu cum e: du-l tu şi îl iau eu! De ce să mă vadă pe mine călău şi pe tine salvator? Şi din ziua aia nu l-am mai dus la nici o grădiniţă. I-am luat o bonă, aşa a fost el, un copil sensibil, i se potrivea să stea acasă şi să fie crescut de o bonă, la adăpost de răutăţile altor copii – el nu ar fi făcut rău la o muscă. Nici eu, cînd eram mic n-aş fi făcut rău la o muscă şi uite acum… şi uite acum… Înainte doar spuneam că aş face şi aş drege, întotdeauna am fost gură mare la nervi, şi de la asta mi s-a tras, am fost cineva şi n-am ştiut să tac. Nu l-am ascultat pe bunicu’: taci si faci! Nu conta o lovitură sau două, mi-aş fi revenit… acum am ajuns un nimeni.
– Normal că eşti un nimeni. Dacă erai cineva, nu te băgau la douăzeci în cameră. Opriţi-l bă unul pe-ăsta că vreau să mă uit la ştiri, a intervenit Aliuţă.
– Băi Nimeni! Ia mai zi de bunică-tu. A făcut lagăr bunică-tu? E lagăru’ mai rău ca puşcăria, mă?
– Da, bunicu’ a făcut Siberia. A băgat ani în Siberia aia, da’ s-a întors. Cînd a plecat, a plecat om normal, ca oamenii de pe stradă, cînd s-a întors avea lasere în ochi. Putea să taie oameni din priviri. În lagăr a omorît doi oameni. În lagăr a mîncat carne de om fără să ştie. I-a spus, bă, dacă îmi dădeai carne de şobolan, te iertam, dar aşa nu pot. Şi l-a omorît. A adormit fără probleme în noaptea aia şi a visat frumos, aşa mi-a zis. Erau timpuri grele atunci, toţi omorîseră, dar cu cartuşe – puţini cu mîinile goale ca el. Să simţi răsuflarea lui cum se stinge pe faţa ta, să-i simţi jugulara cum se opreşte sub palmele tale, trupul îi devine mai uşor, de parcă sufletul i-a plecat, iar tu rămîi şi ştii că va trebui peste cîteva ore să mănînci o zeama lungă la masa de seară, ca să supravieţuieşti încă o zi. Numai tu ştii că lumea asta din care faci parte numără c-un individ mai puţin. Datorită ţie. Nu sînt mulţi oameni care pot să omoare alt om şi să doarmă bine după aia, crede-mă nepoate! La întoarcerea în ţară am pătimit mult de tot… Pentru că veneam din Rusia, nu eram consideraţi veterani. Doar nişte paiaţe. Aşa că am avut situaţii grele în care de partea mea nu aveam nimic decît ochii. Un om care a omorît are ceva în privire. Îi rămîne o sclipire care nu dispare decît odată cu omul. Ne recunoaştem unul pe altul. Ani buni după aia, uitasem deja Siberia, eram într-un restaurant. La masa de alături era un ţigan cu o femeie frumoasă. Groaznic de frumoasă! Eu eram cu frate-meu şi frate-meu îi arunca priviri ăleia. M-am uitat la ţigan şi el la mine. Şi pe urmă i-am spus: Alexandre, nu te mai uita la femeia ăstuia decît dacă eşti pregătit să faci moarte de om, pentru că el e pregătit să bage lama cuţitului în tine şi n-ai fi tu nici primul şi nici ultimul în care şi-l bagă. Şi nu vreau să-l omor pentru nimica, cum trebuie să te apar, că eşti frate-meu. Şi bunicu’ mi-a spus aşa: cîteodată, gena sare o generaţie, trece de fiu şi se regăseşte în nepot. Tu eşti eu acum şaizeci de ani. Taică-tu a fost moale şi mai bine că a fost aşa. Dar tu ai sîngele iute şi n-ai frică. Tu ai privirea. Ştiu cum arată şi o recunosc. Să ţii minte asta mai tîrziu cînd o să spinteci oameni cu ea: uitătura o ai de la tataia!
– Şi chiar a venit bunică-tu după ăia-n capitală să-l răzbune pe tac-tu?
– Ia pune-l Pantelimoane s-o spună din nou! Să vedem dacă-i iese la fel.
– Uite ia de aici şi bea! Dă sucu’ ăsta de mere peste cap şi spune cum a venit bunică-tu să facă dreptate!
– Tata luase salariul şi rămăsese cu colegii la băut. Şi la întoarcere, noaptea, l-au oprit doi să-i ceară un foc. Taică-meu s-a căutat în buzunare după brichetă dar pînă să o scoată, a primit un pumn în falcă. S-a trezit după vreo oră întins pe pămîntul rece. Aproape degerase de frig şi avea falca fracturată. Îl loviseră cu un box american şi rămăsese cu falca fracturată şi fără salariu. Două luni a stat cu nişte sîrme legate de maxilare. Două luni a băut numai zeamă de supă de pui. O sorbea printr-un pai. Nici nu putea să se spele bine pe dinţi, ce nenorociţi, i se înnegriseră dinţii, şi spunea, ce nenorociţi, dacă îmi cereau, le dădeam tot salariul, numai să nu-mi fractureze mandibula. I-ai omorî dacă i-ai prinde, l-am întrebat, curios să văd dacă avusese dreptate bunicul. Cum să îi omor, s-a crucit tata, cum să îi omor, normal că nu i-aş omorî. I-aş prinde şi i-aş închide un an într-un subsol, aş pune gratii la subsolul casei de la ţară, i-aş închide acolo şi un an de zile le-aş da numai zeamă de supă de pui. Nu le-aş spune cine sînt eu. Nu le-aş spune pentru ce-i ţin închişi. Le-aş pune farfuria cu zeamă, n-aş spune nimic şi-aş pleca. Beznă şi zeamă de pui. Şi dacă ar supravieţui doişpe luni cu asta, le-aş da drumul după aia. Dar tata se consuma degeaba. Poliţia nu avea cum să-i prindă. Cum să-i prindă, cînd tata nici nu-i văzuse cum arătau? Cum să prinzi pe cineva care te atacase noaptea? Hoţii nu aveau semnalmente şi taică-meu se topea din picioare, îl consuma rău chestia asta fără să ştie ce să facă. Şi atunci ne-a făcut bunicu’ o vizită. A lăsat tot ce făcea, dacă făcea ceva… Nu dădeai doi bani pe el dacă îl vedeai pe stradă. Dar nu eu! Pentru mine valora cît un bunic care-ai vrea să nu moară niciodată şi asta spune tot. Avea peste şaizeci şi trei de ani. Ce-i lipsea fizic se compensa în caracter, care-i rămăsese setat pe Siberia. Păi voi la şaizeci şi trei de ani nu o să fiţi în stare nici să mişcaţi pe-unul mort de moarte naturală de aici pînă colea…
Unde s-a întîmplat fiule? Cînd e ziua de salariu? Şi bunicu’, la fiecare două săptămîni, în vinerea de salariu, lua o masă în restaurantul unde băuse taică-meu cu colegii în seara aia de pomină. Două luni jumate a făcut asta. Pe urmă s-a dus la taică-meu… numai ce îi scoseseră sîrmele. Măi Victor, te rog să mă ierţi, măi tată. Ca tine, era prea complicat. Să-i bagi într-un beci şi să-i ţii acolo, atîta vreme… în realitate viaţa nu-i mă aşa… şi nici moartea nu e aşa. Nu e cum vă imaginaţi voi că este. Totul e mult mai simplu. E, de fapt, foarte simplu. Iar pe oamenii ăia doi nu o să-i mai vezi. Chiar aşa.
Tesparglanară își tăia unghiile la picioare într-unul din paturile de sus.
– Ia zi băi Consultantule, ne-ar bate bunică-tu și pe noi?
– V-ar omorî ca pe muște…
– Mamă ce frică m-a luat! Este mă că și vouă vă e frică? a rinjit Tesparglanară și s-a uitat în jur făcînd cu ochiul dar secunda de neatenție, probabil, l-a făcut să scape unul din zaruri.
– Dă, frate, în găoace, ce dracu? Îți tremură mîna?
– Sclavule, caută zaru’ că mi-a scăpat. Uite colo s-a dus, înspre colțul ăla. Mișcă curu’ mai repede că mi se răcește norocu’.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.