poveste simplă

Pe cine oare ar putea interesa că mâine dimineaţă, toată această născocire va lua sfârşit? Cui îi va mai păsa că eu voi fi stând în continuare aici, privind pietrişul rostogolindu-se pe râpele adânci, printre dârele de ceaţă, lovindu-se de picioarele mele adânc înfipte în nisipul râului, picioarele mele făcute din lemn, chibrituri îngheţate ce nu se vor aprinde niciodată, chipul din lut şi trupul din hârtie colorată? Şi cine ar mai trebui să ştie că ne-am rătăcit cu toţii şi nu ne-a mai rămas decât să aşteptăm venirea dimineţii pentru a înţelege cum se poate pierde o luptă atunci când totul părea câştigat? De ce ar putea bucura pe cineva urletul lui victorios măturând pădurea înnegrită de cerul iernii, foşnetul labelor lui groase şi botul ca un peşte, muşcând la întâmplare? Că aici fulgii de zăpadă cad încontinuu şi curând vor aşterne pe pământul negru o poveste atât de simplă si plictisitoare? Pe nimeni. Pentru că iarna nu a trecut nici până acum şi puţin probabil va trece vreodată.

*

Cel mai mult îmi plăcea să privesc lumina lunii intrând pe gemuleţul mic, prin perdeaua colorată, aşezându-se liniştită pe tot patul. Atunci, strângeam un pic de colţul cearceafului şi, în faţa ochilor împăienjeniţi de somn, îmi apăreau munţii cu umbrele lor lungi, văile negre, în care se adunau, de prin grote şi păduri, eroii nopţilor mele. În fiecare seară, mi-i imaginam pe fiecare dintre ei, râdeam când erau fericiţi, plângeam când vreunul pierea în ghearele giganticelor creaturi ce-şi făceau şi ele veacul pe acolo, pentru ca apoi, să le trăiesc aventurile în somnul adânc ce-mi închidea ochii.

Dimineaţa, mă trezeam însufleţit de viaţa lor, continuând să merg pe cărările înguste, cu arcul şi tolba plină de săgeţi, pentru ca apoi să mă ridic în coate şi, trezit complet de lumina zilei, să ascult cu atenţie afară, sperând să-l aud venind pe tata. Iar el venea întotdeauna la fel, strigând la câinele ce-l lătra chiar dinainte de a intra în curte, scuturându-şi bocanii de peretele casei şi aducând după el toate lucrurile acelea minunate pe care le îndesa, în timpul lungilor călătorii, într-un sac de cârpă, pentru ca apoi să le arunce pe jos, în faţa mea, râzând. Eu mă uitam cu teamă şi, în acelaşi timp, curiozitate, făcând cunoştinţă cu ele şi aşteptând cu nerăbdare, poveştile pe care mi le vor spune. Dar, cea mai fericită era mama, care îl privea cu tot dorul ce-o chinuise în zilele în care lipsise şi ne lăsase ca pe nişte jucării uitate într-un colţ. Iar el nu se mai oprea din vorbit, povestea în timp ce-şi lăsa haina groasă şi mirosind a cenuşă în cuiul ce se îndoise de atâtea plecări şi sosiri, uitându-se când la mine, când la ea. Ne spunea cum se luptase de unul singur, cum scăpase ca prin minune din colţii animalelor şi desenând în aer fălcile uriaşe pe care le auzise clămpănind, în faţa lui, de atâtea ori. Mama îl asculta uimită, uitându-se cu coada ochiului la mine, care eram atât de mândru încât mă urcam cu picioarele pe scaun, să fiu şi eu la înălţimea mesei, să-mi pot pune coatele pe faţa de masă şi să-i ascult poveştile uluitoare ca un camarad care ştia, cu adevărat, despre ce era vorba.

Erau serile când mă chema la el să-mi arate prăzile capturate de la monştrii pe care-i omorâse cu sânge rece, spunându-mi, apoi, că erau ale mele, să am mare grijă de ele şi să le pun sub pat, dar când îmi va fi frică şi el nu va fi acolo, să le vorbesc, iar ele îmi vor povesti cum s-au luptat ore în şir pentru ca, într-un final, să fie învinse şi, cu siguranţă, nu le-a fost ruşine să piară de mâna lui. Ascultându-l, le strângeam în braţe, simţindu-le mirosul de pădure, de iarnă şi zăpadă iar simpla lor prezenţă îmi stârnea imaginaţia şi mă umplea de bărbăţie. Mama aducea mâncarea şi îl întreba de toate, pe unde a fost, pe cine a întâlnit, ce animale văzuse iar el îşi amintea, din ce în ce mai bucuros, cum ajunsese în faţa râului acela adânc pe care încercase să-l treacă înot şi toată pădurea se unise împotriva lui, peştii deveniseră tot mai mari şi fălcile lor trosneau ca nişte capacane de urs. Se ridica de la masă povestind din ce în ce mai tare cum apucă sabia cu amândouă mâinile şi, urlând din toţi rărunchii, tăie părul de vrăjitoare al pădurii, făcând-o să ţipe de durere, după care, ajungând la malul apei suflă atât de puternic şi fierbinte încât apa se trase înspăimântată la o parte iar lighioanele se făcură, de îndată, nişte peşti mici şi lucioşi. Eu nu mă săturam să-l ascult, voiam mai mult şi întindeam mâna spre mânecile roase de vreme, îl rugam să-mi povestească mai multe, dar el, cu chipul brăzdat de oboseală, se uita la mine fără să mai spună mare lucru. Atunci, mama venea în spatele meu şi mă trăgea uşor de mână şoptindu-mi să mă duc în camera mea, dar eu voiam să mai stau un pic, să mă încalţ cu bocancii gigantici, să mă îmbrac cu blana lui şi să continui toate poveştile care aşteptau în inima pădurii, însă ea nu se lăsa, îmi spunea să-l înţeleg şi să intru în pat că era mult prea obosit.  Resemnat, întorceam capul şi îl vedeam adunat ca o stâncă năpădită de muşchi, respirând adânc cu mâna dreaptă aşezată sub cap. Mama mă urca în pat dar niciodată nu adormeam prea repede, vocea lui încă îmi povestea iar poveştile luau forma micilor jucării pe care le scoteam de sub pat şi le înşiram pe jos; în întuneric, le auzeam râzând şi îmi imaginam discuţiile din care eu, atunci, nu înţelegeam chiar totul, dar îmi plăcea să le ascult. Adormeam în regatul meu înconjurat de slujitori, ostaşi, ziduri din perne şi graniţe zgâriate pe podea. Dimineaţa, mă trezeam în sunetul trompetelor şi ieşeam târâşi de sub pat auzindu-l pe tata cum umbla prin grădină, tăind lemnele care trebuiau să ajungă toată iarna. Cocoţat pe lemnul verde al pervazului, îmi plăcea să-l aud  vorbind de unul singur când se ducea să mai ia câte o roabă plină ochi cu butuci apoi ieşeam din cameră şi o vedeam pe mama un pic mai bucuroasă, trimiţându-mă în curte să mă spăl cu apă rece apoi să vin să mănânc din farfuria de metal, cu furculiţa şi cuţitul lui. Erau singurele dăţi când mă bucuram să ies şi să mă spăl în frigul dimineţii. Curtea era mărginită de gardul înalt din spatele căruia se zăreau vârfurile brazilor, iar mai departe, munţii păreau cu adevărat, marginile acestei lumi mărunte. Când mă vedea, tata arunca toporul cât colo, mă ridica deasupra capului şi îmi spunea, arătându-mi vârfurile munţilor: „Vezi? Acolo am fost eu, sus de tot, de acolo v-am văzut, pe tine şi pe mama!”

„Dar, nu ţi-era frică?” întrebam, imaginându-mi vârful acela micuţ ca un ţurţure uriaş de pe care, dacă nu voiai să cazi, trebuia să-l iei în braţe, cu totul. Tata mă aşeza pe ceafă şi-mi spunea, sigur de el: „nu mi-a fost niciodată teamă, m-am urcat acolo doar ca să fiu sigur că sunteţi bine!” După care mă lăsa pe jos şi îmi arăta roaba. „Hai, ia-o, adu nişte lemne că mai avem o mulţime de tăiat!”  Eu mă chinuiam să o ridic şi abia reuşeam câţiva paşi cu ea, până când el, care venea întotdeauna în spate mă lua cu o singură mână, apoi o umplea cu butuci şi mă punea şi pe mine deasupra lor. O împingea atât de tare încât aveam impresia că în orice moment ne vom răsturna şi, de frică, ţipam cât mă ţinea gura dar el nu se lăsa înduplecat şi răscoleam întreaga curte, speriind găinile, câinele şi făcând mâţele să iasă căscând de sub acoperiş. Erau zilele în care tata, mama şi cu mine eram doar trei piese rătăcite ale unui joc cu râuri, munţi şi anotimpuri. Erau primăverile când, cu toţii, ne trezeam dis-de-dimineaţă şi ne uitam la cerul încă înstelat, la munţii colţoşi din zare şi la luna răsărind printre vârfurile lor ascuţite.

Mama îmi dădea pe ascuns câte o jucărie făcută din bucăţi de lemn şi cârpe colorate şi-mi şoptea la ureche, „spune-i că ai găsit-o în spatele casei, ia întreabă-l dacă ştie a cui este” iar eu chiar mă duceam cu jucăria la el, care privind-o lung, o lua cu atenţie, şi se prefăcea că o bagă în buzunar, vorbind misterios: „da, cred că ştiu, au fost pe aici nişte prieteni mai mici şi voiau să te vadă, însă tu dormeai. O să le-o dau înapoi, este a lor, nu-i lucru făcut de mână omenească” şi zâmbind cu gura până la urechi, se întorcea cu spatele iar eu mă agăţam de el şi tata o ridica cât mai sus, obligându-mă să mă uit până o vedeam ca şi lipită de cerul albastru. „Nu, trebuie să vorbesc întâi cu ei şi apoi mai vedem!” dar eu chiar nu mă lăsam şi mă agăţam de pantalonii lui groşi, îl rugam până când se vocea i se înmuia şi-mi spunea ca pe un secret: „bine, ia-o, dar numai câteva zile, şi să ai grijă de ea, promiţi?” Eu săream cât mai sus, să o prind, apoi fugeam şi treceam pe lângă mama, ţipând, „am luat-o, e a mea!” Mă duceam în cameră, închideam uşa apoi trăgeam cutia de sub pat şi o ascundeam printre altele asemănătoare, urmând ca în noaptea următoare să-i găsesc un nume şi o slujbă pe măsură.

Seara, după ce terminam de mâncat, tata mă lua cu el afară: „haide, vreau să-ţi arăt ceva!” Îşi punea bocancii grei şi se zguduia duşumeaua când dădea să iasă în aerul rece şi tare al nopţii. Mă duceam cu el în capătul curţii, acolo unde puteai atinge cu degetele ramurile brazilor şi îmi vorbea de stele, planete si de lună.

„Uită-te la ea, vezi cât e de strălucitoare? Când vei creşte mare o vei putea atinge cu mâna şi atunci ea te va primi sus la ea! Ştii ce se află acolo?” Mă întorceam aşteptând răspunsul, iar el îmi şoptea la ureche, „te va chema la ea şi, crede-mă, nimic nu se compară cu o vizită acolo. Poţi intra în ea ca într-un palat în care se găsesc toate bogăţiile pe care ţi le doreşti. O poţi scutura ca pe o puşculiţă şi bănuţi de aur vor cădea din ea şi îţi va da voie să-i iei pe toţi, nu se va supăra niciodată. Fă-te mare, curajos şi vei ajunge acolo!” Apoi mă lăsa jos, spunând obosit, „hai, să mergem, ne aşteaptă mama.” Ne întorceam, eu gândindu-mă la camerele pline de bogăţii pregătite pentru mine, strivind iarba grasă sub picioare, ascultând greierii şi nu mai vorbeam mare lucru.

Erau serile când tata îşi turna ciocănele de ţuică şi vorbea cu mama despre lucruri pe care, atunci, chiar nu le înţelegeam. Ea mă trimitea în cameră şi îmi spunea să nu ies că tata e supărat foc, iar eu o ascultam şi plecam luând în pumn, pe ascuns, pâine şi biscuiţi să nu-mi las ostaşii şi slujitorii să moară de foame. Mă băgam sub scândura patului şi-l auzeam pe tata vorbind tot mai tare, lovind masa cu pumnul, dar eu îmi imaginam că-i doar toba bătută înaintea luptei, apoi izbind cu piciorul în găleţile de pe jos. Mama începea să plângă dar el nu se oprea şi eu, de frică, ordonam adunarea în formaţie de luptă şi, dintr-o dată, toate păpuşile şi soldăţeii de lemn se aranjau să apere graniţele, palatul şi pe împăratul cel bătrân. În toiul nopţii, atunci, mi-era frică auzind-o pe mama ieşind în curte şi plângând lângă fereastra mea. Iar tata, ştiam, continua să îşi toarne ciocănele de ţuică şi să dea cu pumnul în masă, să vorbească foarte tare, de unul singur.

Adormeam înconjurat de ostaşii mei credincioşi, iar bocăniturile tatălui şi plânsul mamei se auzeau din ce în ce mai îndepărtate, mai mult ca un vuiet purtat de vântul ce trecea printre şirurile aliniate ale soldaţilor mei credincioşi.

Erau nopţile în care visam că sunt în fruntea armatelor mele colorate şi se făcea că, în sunetul fanfarei, treceam un râu adânc şi primejdios în care se vedeau peşti albi, atât de mari, încât calul meu se cabra aşa speriat că abia reuşeam să-l ţin în frâu. Pe malul celălat, printre pietre năpădite de muschi, lângă scuturile adunate în jurul focului, îl vedeam pe tata pregătit să-mi sară în ajutor, în orice moment, în timp ce eu abia înaintam în apa tot mai rece şi mai adâncă, prin care siluetele albicioase se apropiau, din ce în ce mai mult, de mine. Din spate, se auzea, înfundat, fanfara intonând imnul victoriei până când, zgomotele animalelor pe care mama le hrănea dis-de-dimineaţă, mă trezeau brusc; atunci, îmi plăcea să stau în pat şi să privesc dimineaţa întinzându-se prin cameră şi împrăştiind umbra pomilo pe pereţii albi. Erau dimineţile când mă urcam pe lemnul scorojit al pervazului şi o vedeam cărând găleata cu mâncare animalelor; voiam să-i spun ceva, de acolo de sus şi să-i treacă supărarea dar, până la urmă, mă reîntorceam, tiptil, în pat şi mă uitam la soldăţeii aranjaţi, stând atât de cuminţi de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Brusc, îmi revenea toată încrederea, deschideam încet uşa şi îl vedeam pe tata dormind cu faţa la perete; mama se ferea să-mi zâmbească, o vedeam agitată şi căutând din priviri orice de care şi-ar fi putut agăţa resemnarea, trecând pe lângă mine şi arătându-mi masa pregătită. Tata se foia în pat şi, clipind des, se uita la noi parcă mirat că ne aflam încă acolo. Tuşea de se scutura tot patul şi se ridica în cot, încercând să înţeleagă de ce suntem tăcuţi, mormăind un „bună dimineaţa” anemic. Mama ieşea imediat afară din bucătărie lăsându-ne doar pe noi doi acolo. Ştiam că el nu se simţea deloc bine, că îi părea rău şi, ascunzându-şi faţa în palme, recunoştea vinovat: „aseară mi-au venit de hac toţi demonii pe care nu i-am omorât la timpul potrivit” după care ridica neputincios din umeri neîndrăznind să mă privească în ochi. De afară, o auzeam mama lângă soba de vară făcându-şi de lucru cu câte o oală şi răstindu-se la pisici. În acele dimineţi eram sigur că în curând voi fi mare ca şi tata, voi putea să ajung cu uşurinţă la luna arginitie, în camerele ei bogate, iar el nu va mai trebui niciodată să plece cu lunile şi mama nu va mai aştepta, uitându-se peste gard, la vârfurile munţilor, aşteptându-l. Aveam încredere în soldăţeii mei de lemn, că vom ieşi împreună din camera aceea mică şi întunecată, cu tavanul strâmb, ca o adevărată oaste, îmbrăcaţi în straie frumos colorate şi-mi vor fi loiali chiar cu preţul vieţii lor.

Tata se ridica cu greu, îşi aranja părul negru ca şi nopţile bântuite de visul acela urât şi pleca din casă fără să mai scoată un cuvânt; îşi lua toporul, haina ponosită, căciula groasă şi ieşea din curte iar mama se uita lung după el apoi intra în bucătărie, îmi lua farfuria din faţă, „hai, gata, trebuie să strâng!”, după care mototolea cârpa murdară şi se ştergea la ochi. Erau dimineţile în care mi-aş fi dorit să nu mă fi trezit din visul acela, să fi lăsat râul să mă înghită şi să mă răpună ca pe cel mai temut duşman. Aş fi preferat să fi fost eu însumi o jucărie de lemn aruncată sub patul în care dormea fiul demonului şi să-i spun, „uite, nu-mi pare rău că tatăl tău m-a omorât, a fost un adevărat luptător, a meritat să mă transforme într-o jucărie cu chip de lut şi umeri de hârtie colorată, da, a fost cel mai bun dintre noi doi!” Dar, mama mă repezea, să aduc pânze din pod să le coasă, să-i facă tatii o haină nouă şi mie pantaloni pentru la anul. Şi ziua trecea încet, se auzea doar foşnetul vântului printre brazii ce ne înconjurau şi animalele trăindu-şi amiaza ca pe ultima pe care o mai aveau. Seara, poarta gardului trântindu-se ne trezea din tăcerea care ne umpluse ziua, mama se înţepa cu acul şi îi vedeam mâna tremurand, privindu-mă cu ochii ei mari iar bocancii tatii se auzeau tot mai aproape, scuturându-i de perete, tuşind şi strigându-mă afară. Săream de pe scaun şi îl vedeam stând în faţa mea, cu zâmbetul care îmi făcuse copilăria atât de plină de viaţă şi îmi arăta animalul răpus de el, un mistreţ mai tânăr, întrebându-mă, „ce zici, îţi place?” iar eu nu mai puteam de mândrie, mă simţeam de parcă l-aş fi aşteptat ore în şir să vină cât mai aproape de mine pentru ca apoi să-l dobor într-o fracţiune de secundă. Tata îl sălta şi mi-l arăta în toată splendoarea, mă lăsa să-i mângâi blana aspră, apoi îmi făceam semn să o chem pe mama. Eu doar atâta aşteptam, deschideam uşa şi-i strigam să vină, dar ea, calmă, aştepta un pic, uitându-se lung la mine de parcă ar fi vrut să-mi spună, „nu, nu acum, un pic mai târziu, poate!” Până la urmă ieşea, privindu-l pe tata cu falsă indiferenţă iar el întindea mistreţul pe pământ şi o lua de mână apoi îi spunea ceva la ureche. Zâmbind, mă împingea în casă, să stau un pic acolo şi să-i las doar pe ei doi, că aveau ceva de vorbit. Eu intram în cameră şi mă ascundeam sub pervazul verde, ascultându-i în timp ce vorbeau. Tata apăsa fiecare cuvânt, răguşit, în timp ce mama vorbea în acelaşi timp, de parcă i-ar fi reproşat, “de ce toate astea?” iar el încerca împăciuitor să-i răspundă, aşa cum putea mai bine. După aceea, intrau în bucătărie iar tata venea în camera mea, se aşeza pe colţul patului şi se uita la mine de parcă ar fi vrut să afle acolo răspunsul la întrebarea, „de ce?” iar eu mă întindeam sub pat şi trăgeam de acolo jucăria mică, întinzându-i-o. „Dă-o înapoi prietenilor tăi, cred că ar vrea şi ea acolo!” El o lua, îi spunea în şoaptă câteva cuvinte şi o aşeza pe pat. „Ei o făcuseră, de fapt, pentru tine, aşa că ţine-o acolo”, dar eu dădeam din cap, „nu, nu te cred, nici pe pe tine şi nici pe ei!” Tata se ridica şi venea spre mine, „să nu mai gândeşti aşa”, apoi mă ridica deasupra capului şi îmi arăta vârfurile munţilor prin geamul micuţ, „uite-i îi vezi? Acolo stau de mult timp, special pentru tine şi vom ajunge la ei, împreună, peste foarte puţin timp! Te voi învăţa cum să îi urci şi cum să le vorbeşti, iar ei vor avea grijă de tine pentru că sunt ai tăi, să ştii asta!” În acele momente, uitam de visul urât şi îi priveam cu drag căci, deşi erau uriaşi şi păreau aşa de fioroşi, mă aşteptau cu atâta nerăbdare. „De acolo, voi putea ajunge mai uşor la lună, nu-i aşa?” îl întrebam, iar el mă lăsa jos şi se apleca spre mine. „Nu, nu vei ajunge mai uşor, sunt doar două călătorii diferite!” Apoi, îmi cerea să-i arăt armata mea, s-o scot aliniată şi eu, plin de mândrie, îi adunam de sub pat şi-i ridicam în picioare, ordonând “alinierea!” iar ei alergau să-şi ocupe locurile în linie, soldăţeii mei de lemn vopsiţi în culori strălucitoare, armata mea şi eu, regele, ridicam mâinile şi-i onoram prezenţa. Mulţumit, mă întreba dacă sunt curajoşi, pe care îl plăceam cel mai mult, iar eu îl aşezam pe cel mai mare şi-l întrebam, privindu-i ochii pictaţi cu vopsea, „dacă eu voi fi înghiţit de apele râului, dacă viteazul meu cal va cădea din picioare şi mă va strivi sub el, eşti gata să-mi iei locul?” apoi îi scuturam răspunsul afirmativ şi strigând din nou „alinierea”, îl ridicam şi-l dădeam tatălui, care îl lua şi-l ştergea cu mâneca cămăşii roase de vreme. Îi vedeam fruntea brăzdată de oboseală şi de griji, frământându-se cum să facă mai bine, apoi mă lua de mână şi punea jucăria pe pervaz. „Uite, mâine dimineaţă voi pleca din nou. Dacă îl laşi aici, voi şti că sunteţi bine, el va avea grijă si vă va apăra de tot.”

„Pleci, din nou? Dar, abia ai venit!”, iar el uitându-se la mine, „vezi, o să vină o vreme când va trebui şi tu să-ţi laşi soldăţeii şi să pleci de unul singur.” Cântărea jucăria în mână şi dădea cu unghia peste vopseaua scorojită, „atunci, va trebui să pleci fără să te uiţi înapoi şi să te rogi să vii înapoi doar un pic mai bogat” iar cu degetul se bătea în frunte.

„Mai bogat, mai înţelept şi atunci vei putea fi de ajutor, cu adevărat, celor din jurul tău.” Îmi fixam privirea în crăpăturile duşumelei şi ştiam că de mâine dimineaţă, vom fi iarăşi singuri. Mă aşeza în pat şi se întindea lângă mine, începând cu aceeaşi voce, la început calmă, cu fiecare cuvânt adânc cântărit, poveştile lui, aventurile prin care trecuse. Treptat, devenea atât de entuziast încât vorbea repede, explicându-mi cum trăia fiecare dihanie, cât de periculoasă era, cum se adăpostise el în scorbura unui copac gigantic şi văzuse în trunchiul negru, atârnând, o funie groasă pe care urcase până sus, acolo unde norii ascundeau un munte în care se adunaseră toate comorile şi cele mai frumoase poveşti de pe lume; ascultam până mi se închideau ochii şi visam că sunt pe o insulă verde, mergeam lângă un râu de gheaţă în care trăiau peşti coloraţi şi vedeam fiecare frunză cum vorbea cu o alta asemănătoare şi nu păreau mirate că sunt acolo. Era un vis frumos din care dimineaţa mă trezeam cu ochii grei privind urma lui pe pernă şi sărind din pat, mă urcam pe pervazul ferestrei să văd dacă mai era acolo, tăind lemne sau aducând apă de la fântână. În faţa geamului, pe lemnul verde, stătea era doar el, soldatul meu curajos, privind şi el afară, la munţii ascuţiţi. Era schimbat cu totul, vopseaua nu se mai scorojea iar ochii îi erau negri ca tăciunele. Arăta frumos, pictat de tata în timp ce eu îmi trăiam noaptea ca pe o zi din poveştile lui; îl luam cu grijă în mână, îl strângeam simţindu-i vopseaua încă umedă şi, aşezându-l înapoi, îi porunceam să vegheze cu atenţie şi să mă anunţe, neîntârziat, dacă cineva ar fi îndrăznit să ne încalce regatul, aducând cu el gânduri războinice. Apoi, ieşeam din cameră şi o vedeam pe mama stând pe patul de acum mult prea mare, cu mâinile strânse, bucurându-se că mă vedea şi făcându-mi semn să mă aşez lângă ea, îmi spunea că tata a plecat în zori. Mă uitam la cuiul îndoit din perete şi mă înfuriam atât de tare încât îmi venea să-l scot de acolo, să-l pun în altă parte, mai dosit, în orice loc unde nu l-aş fi putut vedea. Mama se ridica cu greutate şi-mi încălzea mâncarea, o punea în farfuria de metal din care mâncase tata, „mănânci cu furculiţa lui, cuţitul şi l-a luat!” În acele momente, mâncarea avea gustul amar al plecării în graba dimineţii şi era rece ca şi zorii abia iviţi printre dinţii lungi ai munţilor.

Vara trecea apoi urma toamna, târându-se printre pomii încă verzi, luându-le şi bruma de fructe ce o mai aveau. Mama făcea curat de mai multe ori pe zi în curte, vorbind cu pisicile, huşuind găinile şi strigând la câinele ce murea şi el de plictiseală. Începusem să car găleţile grele cu apă de la fântâna din spatele casei şi mama venea după mine, să nu care cumva să cad în puţul negru, mă ţinea de şolduri şi mă urca pe marginea fântânii iar mie mi se făcea groaznic de frică privind în ochiul acela mic de apă şi simţind aerul rece venind de acolo, de jos de tot. Seara îmi povestea cum ridicaseră casa din trunchiuri de brad şi pietre aduse de la marginea râului. Eu o ascultam dar mintea îmi zbura la munţii mei gigantici şi mă întrebam când voi creşte odată mai mare, să mă pot duce acolo unde tata îmi spusese că sunt ascunse toate bogăţiile lumii? Toamna pleca şi ea lăsând în urma pomii dezgoliţi de frunze, făcând loc chiciurei apoi troienelor de zăpadă.

Erau iernile în care ieşeam tremurând de frig până în spatele casei şi mă întorceam cu lemnele reci ce-mi zgâriau mâna. Le simţeam mirosul de brad şi îmi aduceam aminte de primăvara când iarba creştea înaltă cât o pădure iar tata mă alerga prin curte, de serile când îmi explica de ce-i soarele ziua pe cer şi noaptea doar luna.

Erau noptile de iarnă când stăteam în faţa geamului îngheţat desenând luna cu degetul, ca un bănuţ, să mă vadă odată şi să mă cheme la ea, erau momentele în care uitam până şi de soldaţeii mei de lemn, atât de mult îmi doream să merg pe vârful munţilor, să strig pe mama şi pe tata de acolo de sus, iar ei să-şi pună mâna la frunte să vadă, că reuşisem, iar tata să azvârle toporul greu cât colo, să arunce roaba la o parte şi să strige atât de mândru la mine încât să simt munţii tremurând, după care să cobor deîngrabă la ei, să stăm în jurul mesei şi să facem planuri mari pe care să le zgâriem cu cuţitul în masă după care, să le udăm cu vin. Eram atât de sigur că acele vremuri vor veni în curând încât adormeam temându-mă că dacă mâine dimineaţă mă voi trezi mare, atât de mare încât nu voi încăpea în pat, ce voi face? Voi ieşi din camera pe burtă, apoi în faţa mamei uimite îi voi spune că mă apuc să înalţ un pic tavanul? În acele nopţi nu visam mare lucru, iar în zori mă trezea lumina sugrumată a dimineţii-noapte, în care nu se zărea decât zăpada albă sclipind. Ieşeam din cameră şi mă uitam la mama cum făcea curăţenie prin toată casa, după care, îmbrăcată în cea mai groasă haină se ducea afară din curte, într-un loc numai de ea ştiut şi se întorcea acasă cu un brad mic şi verde, plin de zăpadă pe care-l punea într-un colţ spunându-mi sever să nu mă ating de el; ştiam că Moş Crăciun va veni, din nou. Bănuiam, deja, că el nu există în realitate, pentru că la noi nu venea nimeni, niciodată, darămite Moş Crăciun, adevăratul?

Ne aşezam la masă si ascultam urgia iernii, vijelia lovind uşa ca şi o cloanţă cu mătura iar mama se ridica, o proptea cu un lemn apoi se întorcea şi mâncam în linişte, vorbind puţin şi trăgând cu urechea, în continuare, la furtuna ce-şi făcea de lucru pe afară.

A fost seara când, printre şuierăturile vântului se auzi poarta gardului închizându-se şi zăpada scârţâind; m-am uitat la mama simţindu-i speranţa şi, când am vrut să sar de pe scaun, mi-a prins mâna spunându-mi să rămân acolo şi să termin de mâncat; în curând, se auziră bocancii grei scuturându-se de perete. Mama se ridică încet, se îndreptă spre uşă însă nici nu apucă să facă câţiva paşi când pumnul lui zgâlţâi uşa. În acel moment, n-am mai ţinut seama de nimic, m-am ridicat şi, ajungând înaintea ei la uşă, am dat propteaua la o parte şi am deschis-o. Stătea acolo în prag ca un trunchi ros de vremuri, cu părul albit de zăpadă şi acoperit de piei cenuşii. Tuşea înghiţind aerul cald din casă iar mama, care rămăsese în spate, mă împingea, „hai du-te, ajută-l” iar el intră, mai greoi ca un urs, dându-şi jos căciula şi pielea grea din spate. Rămase, dintr-o dată, aşa cum plecase, cu aceeaşi cămaşă mâncată de timp dar mă luă în braţe aşa cum ursul îşi strânge prada până o rupe în bucăţi. Încercă să vorbească dar sunetele neinteligibile îi ieşeau din gură, apoi se duse spre mama care doar îl privea, şi o îmbrăţişă fără să spună mare lucru. În mijlocul bucătăriei lăsă cel mai mare sac pe care îl văzusem vreodată şi-mi arătă cu degetul să-l desfac, să văd ce se afla acolo.

A fost seara în care tata nu a mai spus nicio poveste; toate erau acolo, în sac şi iţi puteau vorbi doar dacă te uitai la ele. Erau pietre colorate, ciuperci de copac gigantice, oase de animale şi câte şi mai câte…!

Era atât de obosit încât mă privea ca şi cum s-ar fi aflat departe, în capătul curţii; mama îmi spuse să mă duc în camera mea că vom avea tot timpul a doua zi, iar eu, cu părere de rău, am plecat, trăgând după mine toate lucrurile aduse de el şi le-am răsturnat pe jos. La lumina lumânării, le ştergeam de pământul uscat sau scoteam firele de iarbă ce se lipiseră de ele. Nu mai aveam răbdare să mai aştept până dimineaţă aşa că m-am băgat în pat sperând să adorm cât mai repede, să treacă noaptea şi să mă trezească tata la răsăritul soarelui. Mă tot foiam privind geamul şi soldăţelul ce rămăsese acolo, nemişcat, auzind-o pe mama vorbindu-i moale, iar tata răspunzând în somn. Dimineaţă, am sărit din pat şi m-am repezit la geam, nu care cumva să se fi topit zăpada prea repede şi tata să fi plecat din nou, fără ca măcar să-mi spună ce făcuse, pe unde fusese, totul. Am ieşit din cameră şi l-am văzut ascuţind-şi cuţitul de pielea groasă; se uita la mine zâmbind, continuând să-şi facă treaba iar eu m-am aşezat lângă el şi i-am spus cum am reuşit să mut găleţile cu apă şi să o ajut pe mama la cele mai grele treburi. M-a ascultat clătinând uşor din cap şi apoi mi-a spus că vrea să mergem în pădure, să-mi arate ceva, dar nu prea departe, doar în jurul casei. Eu am sărit de pe scaun, “acum, acum să mergem!” dar el, făcându-mi semn cu ochiul îmi arătă farfuria plină: “nu acum, după ce mănânci!” Mama intră în bucătărie aducând cu ea viforul de afară, lăsă greutăţile pe jos şi se şterse cu cârpa pe mâini.

„Mai încolo, plecăm un pic pe afară!” i-a spus tata cu mândrie.

„Da?! Şi, unde vă duceţi?”, întrebă ea curioasă, „ei, doar pe aici, pe aproape să vadă şi el lucruri noi că-i bărbat în toată regula, nu-i aşa?!”

Eu nu mai puteam de nerăbdare aşa că înfulecam fiecare dumicat şi ştergeam farfuria până arăta ca şi nouă. „Sunt gata, am terminat!” am spus nerăbdător, sărind de pe scaun. Mama se uita când la mine, când la tata, „mâine-i crăciunul, nu staţi mult pentru că diseară vreau să vă pun pe amândoi la treabă. Încep eu, dar dacă nu faceţi nimic, nu mâncaţi!” Tata îi promitea că până la apus, cel târziu, ne vom întoarce. Nu îmi amintesc cum m-am îmbrăcat dar ştiu că nu am avut răbdare să-l las să-şi soarbă ceaiul fierbinte. „Mai repede, că acum apune soarele şi trebuie să ne întoarcem” i-am reamintit lui tata, care îşi verifica bocancii şi îndesa pâine în buzunare.

Am ieşit din casă, uitându-ne la zăpada ce se aşternea curată în faţa noastră; în zare, vârfurile munţilor abia se mai zăreau din cauza ceţii. Tata îmi puse mâna pe umăr, „o iau înainte, dar tu stai în spate şi faci ce îţi spun, da?” eu scuturam afirmativ din cap şi trăgeam aerul rece care îmi ardea gâtul, concentrându-mă să-i imit gesturile, mersul şi, dacă e cazul, să fac ceea ce spune. Am trecut de gard şi, în faţa noastră, se ridica pădurea ca un zid. Tata se întoarse spre mine şi îmi arătă o potecă ca o coadă de vulpe, „pe aici am venit eu aseară şi e bine. Vom merge câteva ceasuri bune, când eşti obosit să-mi spui şi ne oprim.” Nu am zis nimic, doar m-am uitat la el, îndemnându-l să o ia înainte. Râse mulţumit şi începu să-şi facă loc printre crengile lungi ca nişte mâini şi late ca nişte palme. Mai fusesem de multe ori pe acolo în timpul verii, dar niciodată iarna. Când îl întrebam de ce, tata îmi spunea că iarna e mult mai primejdios, sunt lupi, uneori chiar şi urşi treziţi de foame. Acum, însă, eram mai mare, eram cu el şi nu-mi era frică. Am mers mult timp, tata oprindu-se din când în când şi, scobind în zăpadă cu cuţitul, scotea bucăţi de rădăcini spunându-mi, „vezi, astea sunt bune de mâncat, dacă te rătăceşti vreodată nu vei muri de foame.”

Îmi sugera să le încerc, că erau dulci şi plăcute la gust dupa care îmi zise apăsat: „ţine minte, în pădure nu mori niciodată de foame!” O luă încet înainte, uitându-se în dreapta şi în stânga, ascultând orice sunet pe care pădurea îl făcea. La un moment dat, am ajuns la marginea unei prăpăstii în care se vedeau, adunate, trunchiuri lungi de brazi. De la înălţime, arătau ca nişte creioane aruncate în mijlocul zăpezii şi mi le arătă cu degetul, spunându-mi: „uite, aici am căzut eu, demult, noaptea. Noroc că m-am agăţat de nişte cioturi, altfel, acolo rămâneam. Prăpastia asta este ca un castron şi vara, pe acolo, jos, trece un râu mare care străbate tot muntele. Trebuie să mergi câteva zile în întuneric dar apoi, ieşi lângă munţii care se văd de la noi din curte.” Eu mă uitam de pe marginea prăpăstiei şi-mi imaginam râul înaintând furios prin meandrele muntelui săpând galerii noi şi ieşind la poalele vârfurilor albe şi ascuţite ca nişte cuţite. Tata înainta prin zăpada până la genunchi, aburi îi ieşeau din gură şi ţurţuri de gheaţă i se puneau pe barbă. „Haide, ocolim şi fii atent pe unde calci!” şuieră, uitându-se după vreo râpă ascunsă de nămeţi. La un moment dat, scoase o cârpă şi o legă de o creangă: „o vom vedea când vom ajunge pe partea cealaltă.”

Am continuat să înaintăm prin zăpada ce trosnea sub noi ca şi mobila veche, până când am ajuns la marginea pădurii de unde, în faţa ochilor mei, se desfăşurau munţii pe care-i vedeam din curte. Acum, însă, îi puteam privi în toată enormitatea lor, cenuşii la poale apoi treptat, din ce în ce mai albi, cu vârfurile strălucind ca lama briciului în soarele argintiu. Tata se întoarse şi, cu degetul, îmi desenă în aer: „în spatele munţilor se află o câmpie foarte mare şi un oraş însă drumul până acolo e greu, trebuie să urci muntele până sus, pe vârful ăla din mijloc, apoi să cobori abrupt câteva zile. Ce zici, îţi place?”  Eu mă uitam cu de uimire şi teamă, întrebându-mă cum de puteau fi aşa de uriaşi. Îl rugam să mergem acolo, că rezist, dar el îmi puneam mâna în piept, parcă dorind să mă oprească, spunându-mi „durează multe zile până să ajungi la poalele lor, apoi multe altele să urci tocmai în vârf. Ȋnsă, va veni o vreme când te voi lua şi pe tine, acolo sus, să ne uităm la căsuţa noastră care se vede mică cât un fir de nisip.”

„Şi cum ne vedeai, pe mine şi pe mama?” întrebam, „ca pe punctuleţ şi ştiam că acolo sunteţi voi. Ȋmi era deajuns!” după care îmi spuse că trebuie să ne întoarcem, dar eu nu şi nu, aş mai fi stat acolo să mă uit încă un pic la ei. Cu părere de rău, am luat-o înapoi, pe unde venisem. Tata mă împingea din spate şi ne afundam, din nou, în pădurea deasa iar eu mă întorceam, din când în când, să mai văd o dată vârfurile lor strălucind ca ţurţurii de gheaţă, până când ramurile brazilor îi ascunseră privirilor mele.

A fost ziua în care fusesem cu tata în pădure mai departe decât o făcusem vreodată, ziua în care îi văzusem atât de mari şi de înalţi, pe munţii mei de gheaţă; soarele cădea de pe cer, din ce în ce mai repede iar brazii îşi întindeau umbrele lungi ca şi gâturile animalelor ce ies noaptea la vânat. A fost seara când, deodată, furtuna de zăpadă începu atât de repede, încât în câteva minute, abia-l mai vedeam pe tata care îmi tot striga să stau aproape şi să ţin gura închisă, să nu-mi intre gheaţă în plămâni. Mergeam încet şi pământul părea că se cutremură iar zăpada zbura în toate direcţiile. Ne ţineam de brazi, căzând şi ridicându-ne pentru ca apoi să cădem la loc loviţi de rafalele ce usturau ca şi nuielele din lem crud. La un moment dat, se întoarse spre mine şi-mi spuse, „trebuie să aşteptăm, nu putem merge mai departe pentru că ne putem rătăci, devine chiar periculos! Căutăm un adăpost şi stăm până trece furtuna asta.”

Ne-am aşezat unul lângă celălalt, tata ţinându-mă în braţe şi apărându-mă de viscolul care părea că îşi înteţise eforturile. „Trebuie să ne ascundem undeva. Stai aici, eu mă duc doar câţiva paşi, vreau să văd unde ne aflăm!” spuse bătându-mă pe umeri; „mă întorc în curând, nu-ţi fie frică!” apoi dispăru brusc în viscol. Am stat un timp, adunându-mă mai adânc lângă trunchiul copacului, gândindu-mă la câtă dreptate avusese! A fost seara în care am rămas acolo singur, în toiul furtunii, ştiind că, până la urmă, el va veni înapoi. Şi a venit la mine un sunet înfundat, un fel de fornăit, urmat de o înjurătură; m-am ridicat un pic dar fulgii de zăpadă îmi înţepară ochii, am strigat la el şi mi-a venit înapoi un icnet, urmat de un urlet cum nu mai auzisem vreodată. Am început să tremur din toate încheieturile, nu ştiam ce ar fi trebuit să fac dar, până la urmă, am ieşit de acolo şi m-am îndreptat spre direcţia sunetului. Am mers luptându-mă să îmi ţin echilibrul până am văzut pete de sânge apoi în faţă, ceva negru, mare. M-am proptit într-o piatră şi, de acolo, am încercat să mă apropii dar vântul şi zăpada mă împingeau înapoi. Mi-era atât de frică, încât nici măcar n-am scos vreun sunet când am simţit mâna grea strângându-mă de umăr. M-am întors şi l-am văzut radiind de bucurie, cu mâna plină de sânge. „Gata, l-am omorât, mi-a apărut o bestie păroasă în spate, dar am fost mult mai iute decât ea şi am lovit primul!” adăugă, încercând să glumească şi trăgându-mă de acolo.

„Plecam repede înapoi, ştiu unde suntem!” Gâfâia şi sângele îi îngheţase pe mână. “Eşti bine?“ l-am întrebat, “nu ai nimic?” Se întoarse, şuierând „era unul mai mic, de aia l-am omorât aşa de repede, dacă era adult nu ştiu ce făceam. Nu am avut cuţitul meu, ăla mare. Asta este!”, spuse privind înainte prin ninsoarea deasă. „Nu mai este mult, dar trebuie să ne grăbim. Nu se ştie, poate mai sunt şi alţii, de foame s-au trezit, ţi-am spus asta!” Şi, fără să stea pe gânduri, o luă înainte, respirând din ce în ce mai adânc. La un moment dat, am văzut sângele pătându-i haina, dar nu i-am spus nimic. Îşi făcea loc prin nămeţi împingând zăpada în lături cu mâinile şi întorcându-se cu greutate, ca un animal istovit, încercă să-mi spună ceva, dar eu nu mai înţelegeam mare lucru. Un pic mai târziu, se opri brusc şi se sprijini de un copac gros. „Un pic, am obosit!” şuieră, desfăcându-se grăbit la piept. „Uite”, şi-mi întinse cuţitul, „ia-l cu tine, ţine-l tu de acum!” Era plin de sânge amestecat cu fire de păr, pământ şi zăpadă; se prelinse încet, răsuflând şi zâmbindu-mi aşa cum o făcea atunci când se aşeza în capul mesei, apoi mă trase aproape de el. „Să stai aici până trece furtuna asta apoi mă trezeşti şi plecăm. Nu suntem departe de casă” spuse încet, încercând să-mi arate undeva în spatele lui, drumul. Îşi adună puterile se ridică în capul oaselor şi, din buzunar, scoase câteva bucăţele de pâine. „Ia-le şi pe astea, le mănânci încet şi, dacă te apucă somnul, să nu care cumva să te laşi păcălit, da? Să nu adormi în zăpadă! Stai cu ochii deschişi şi gândeşte-te la orice, dar nu adormi! Eu am să mă odihnesc puţin aici, până trece vremea asta…”, strânsoarea mâinii îi slăbi, îl auzeam vorbind ceva, bolborosind cuvinte pe care nu le auzisem niciodata, apoi închise ochii. L-am tras de mână, „nu adormi în zăpadă, tu mi-ai spus că nu-i bine!” dar el nu mai zicea nimic.

Am ramas acolo, lângă el, până când, la un moment dat, furtuna se opri la fel de brusc precum începuse. Fulgii mici şi denşi se transformară în rotocoale mari care cădeau încet, ca nişte bucăţele de hârtie. Tata stătea în continuare rezemat de trunchiul copacului şi privea prin ochii închişi, la fel de calm, ca şi cum nimic rău nu se întâmplase. Când mi se făcea teamă, strângeam mânerul cuţitului şi mă băgam mai aproape de el, mă frecam cu mâinile îngheţate la ochi atunci când simţeam că adorm. A fost cea mai lungă noapte şi, ciudat, parcă nu înţelegeam cu adevărat ce se întâmplase. Mă uitam la el cum stătea nemişcat de atâta vreme şi mă aşteptam ca în orice moment să se ridice de acolo, să mă ia de mâna şi să plecăm acasă. Dar, în acelaşi timp, îi ştergeam zăpada ce i se aşternea pe faţă ştiind că el nu mai avea nicio dorinţă să facă aşa ceva.

Într-un târziu, m-am ridicat de acolo şi am plecat, încet, înspre direcţia pe care mi-o arătase, cu o zi înainte. M-am uitat înapoi cât să-l văd, pentru ultima oară, adunat lângă trunchiul bradului, ca o stâncă pe care zăpada continua să se aştearnă încet. În frigul nopţii, am mers până când am ajuns la marginea pădurii, acolo de unde el îmi arătase munţii; în faţă, li se vedeau vârfurile lucind în lumina portocalie a lunii ca nişte lumânărele atârnate în bradul de crăciun. Am aşteptat să o văd răsărind şi m-am uitat la ea, galbenă şi rotundă ca un bănuţ, cum trecea prin spatele lor ca nişte vârfuri de creioane ce vor scrie pe cerul negru, povestea asta simplă de crăciun. După aceea şi luna se opri, pentru totdeauna, între dinţii aceia lungi si acoperiţi de zăpezi, amintindu-şi de scara colorată pe care eu urma să ajung în camerele ei calde şi să-i găsesc pe amândoi cu bradul împodobit şi masa pregătită, să stăm pentru ultima oară cu coatele pe masă şi să ascultăm toate poveştile pe care tata le născocea sufletul lui mare cât un sac de crăciun. Iar eu, de bucurie, mă voi duce, după aceea, la fereastra mică şi mă voi urca pe lemnul scorojit al pervazului şi de acolo voi vedea casa noastră ca pe un punct auriu rătăcit printre altele, pe cerul nopţii de unde nu va mai ninge niciodată.

De ce ar trebui să fie cineva fericit că privesc încontinuu la munţii negri şi îl aud părăsind, tiptil, camera când stăpânul meu a adormit de-a binelea iar povestea asta am auzit-o pentru prima oară? Devenise una din preferatele mele şi de aceea o repetam tot mai des, iar atunci ei se uitau afară, la brazii înfăşurându-se în bătaia vântului si credeau că poate vine furtuna, când de fapt era doar felul meu de a spune această poveste atât de simplă încât ar putea părea chiar plictisitoare.

Nu-i vor şti niciodată sfârşitul, căci el este ascuns chiar aici, în lemnul picioarelor, în hârtia colorată a trupului şi în lutul chipului meu.

Sorin T.

Calatorie inspre multimea vida, Ed. Brumar 2011

Aparitii sporadice in Luceafarul, Liternet, etc…