Aproape 500 de răniţi, din care cel puţin 70 au fost spitalizaţi, cam acesta e bilanţul execuţiei ordonate de Liviu Dragnea, la intens mediatizatul (mai ales pe reţelele de socializare) protest al diasporei. Au existat într-adevăr şi provocatori, cei care au generat actele de violenţă. Pe aceştia i-aş încadra în mai multe categorii: huligani, posibil interlopi, angajaţi chiar de către PSD să provoace violenţele, pentru a avea apoi justificarea reprimării în forţă (modelul de acţiune nu ar fi nou), apoi ar fi chiar jandarmii, care au avut o atitudine provocatoare de la început, făcând exces de zel, dând cu lacrimogene periodic, mai mult cu rol de intimidare, chiar dacă victime erau oameni nevinovaţi şi neagresivi, şi în final, desigur, ar mai fi şi categoria restrânsă a protestatarilor care nu au mai rezistat şi au răspuns cu violenţă.
A fost o încercare de represiune, a opoziţiei şi a societăţii civile, ordonată politic. Sute, mii de oameni gazaţi, stropiţi de tunurile cu apă, atacaţi cu grenade neletale, majoritatea lor veniţi de la mii de kilometri distanţă pentru a manifesta paşnic, dar hotarât, tocmai împotriva dispreţului afişat de penalii care conduc în acest moment România. Copii sufocaţi şi vomând în urma gazelor inhalate, tineri pierzându-şi cunoştinţa, persoane cu dizabilităţi aflate în cărucior, trântite pe jos, oameni cu mâinile ridicate, fără apărare, bătuţi fără milă de mai mulţi jandarmi odată. Acesta e tabloul „mineriadei” lui Dragnea. Ca bonus, oameni răniţi şi asistente medicale atacaţi cu gaze lacrimogene chiar în interiorul salvării. Nici în cele mai neconvenţionale, atroce razboaie, salvările, Crucea Roşie, personalul medical care ajuta răniţii nu sunt atacaţi sau puşi în pericol. Poate doar în Siria, unde toată lumea se războieşte cu toată lumea, să mai vezi voluntarii de la White Helmets intervenind direct sub bombardamentele dezaxatului de Assad. Dragnea este începând de azi un Assad, un Erdogan proţăpit în mijlocul Uniunii Europene, un dictator care nu va pregeta să tragă şi cu gloanţe adevărate în propriul popor. Nu e nicio exagerare şi nicio figură de stil. A declarat-o chiar el, textual, că va merge până la capăt. Ca atare, pentru a scăpa de puşcărie, este în stare de orice.
Niciun dictator nu ar avea însă sorţi de izbândă, dacă nu ar fi susţinut de o clică obedientă, iar în 10 august, sclavii lui Dragnea au fost cei din Jandarmeria Română, o instituţie care merită desfiinţată, la fel cum s-a întâmplat şi cu forţele speciale Berkut din Ucraina, după revoltele de acolo și eventual, reînființată ulterior, pe cu totul alte baze. Au jandarmii scuza că „au şi ei familie şi o pâine de pus pe masă şi că trebuie să execute ordinele primite”? Nu, după cum ne-a arătat istoria, în urma procesului de la Nürnberg, ofiţerii nazişti nu au primit clemenţă pentru că ar fi fost obligaţi să execute ordinele de sus. Personalului militar îi este interzis să execute ordine care contravin legilor interne, normelor conflictelor armate şi convenţiilor internaţionale la care România a aderat. În consecinţă, militarilor, deci şi jandarmilor, nu li se poate imputa refuzul executării unor astfel de ordine. Acest lucru, în practică, nu se va întâmpla însă niciodată. Românii din aparatul bugetar, şi nu numai, sunt atât de comozi şi îndepărtaţi de tot ceea ce înseamnă spirit de sacrificiu, încât până şi pierderea unui job călduţ la stat li se pare o jertfă prea mare. În plus, spiritul obedient, înscris probabil în ADN-ul nostru românesc, îi va determina mereu pe jandarmi, şi în general, pe orice angajat din serviciile de represiune statală, să execute ordinele primite, fără să crâcnească, ba chiar făcând exces de zel.
Jandarmeria Română nu merită astăzi decât cel mai adânc dispreţ. Au devenit nişte sclavi ai unor analfabeţi. La fel ca în comunism, nicio diferenţă. Şi tot la fel ca în comunism, am sesizat instaurarea fricii. Mulţi ezită să fie vocali în aceste momente, se tem, că direct sau indirect, poziţia socială şi viaţa de zi cu zi le poate fi afectată. Bugetarii pot fi daţi afară din sistem, deci sunt în mod direct şantajabili. Cei din sistemul privat pot înfrunta şicane de tot felul de la anularea intempestivă a contractelor pe care le aveau cu statul, până la inspecţii ale ANAF-ului, efectuate în dublu scop, punitiv şi de descurajare. Aceste lucruri s-au întâmplat deja şi în ultimele luni. Şi atunci? Nici măcar influencerii, cântăreţii, sportivii arhicunoscuţi, vedetele de orice fel nu au adoptat la unison un discurs de condamnare a ceea ce se întrezăreşte deja drept dictatura fiului de miliţian din comuna Gratia (iată, ce nume predestinat). Singura excepţie notabilă este Tudor Chirilă, care de câţiva ani are un discurs caustic la adresa PSD, dar în rest, linişte aproape totală, nici măcar Simona Halep, un personaj iubit de milioane de români, nu a îndrăznit să se lupte cu hidra roşie, atunci când a avut ocazia.
De altfel, în ciuda impresiei generate de reţelele de socializare, tind să cred că majoritatea românilor sunt mulţumiţi în ţara lor. În jur de o treime din cele 4,5 milioane de salariaţi sunt bugetari, mare parte cu salarii bune şi foarte bune, fiindcă PSD a avut grijă de asta, sacrificând proiectele de investiţii, domenii precum cercetarea şi împrumutându-se masiv din exterior. Aşadar, singura lor grijă e să tacă din gură, în condiţiile în care vechimea de pe cartea de muncă curge liniştit, între două cafele, şi propria incompetenţă nu le lasă prea multe alte alternative de lucru în mediul privat. Ar mai fi şi cei 5,5 milioane de pensionari, care se bucură pentru fiecare leu în plus la pensie, pe care PSD-ul li l-a aruncat ca unor câini flămânzi, dar credincioşi. Bătrâni încremeniţi în nostalgii comuniste, în perioada lor “de aur”, tot atunci fiind învăţaţi pentru prima dată ce înseamnă obedienţa şi recunoştinţa faţă de Partid. Apoi, sunt parlamentarii şi toţi politicienii de la nivelul administraţiei locale şi centrale, cu toate rubedeniile, amantele, prietenii, relaţiile şi afacerile lor, pe orizontală şi pe verticală, deci încă vreo câteva sute de mii. În România nimeni nu intră în politică în scopuri utopice, cum ar fi binele concetăţenilor, aşadar e firesc ca toţi aceştia să se înscrie, într-un fel sau altul, tot în categoria “mulţumiţilor”. Apoi, ar mai fi cei cu puţină educaţie, uşor de manipulat, cei izolaţi în comunitatea lor rurală sau din micile oraşe, în care preotul le spune în biserică pe cine să pună ştampila ca să le fie bine, şi chiar le este, în virtutea unui efect placebo năucitor. Sunt oamenii care se mulţumesc cu puţin, nu au aspiraţii înalte, necunoscând lumea şi posibilităţile ei infinite. Şi pe aceştia i-aş socoti undeva înspre 8-9 milioane. O ultimă categorie ar fi cea formată din românii dezinteresaţi total de politică, fără spirit civic, egoişti, care nu gândesc pe termen lung, cei pe care nu-i atinge nimic, atât timp cât nu-i doare stomacul de foame, români de toate vârstele şi categoriile sociale. Dacă stăm să tragem linie, nu cred că mai rămân decât cel mult vreun milion de nemulţumiţi, răspândiţi în toată ţara. Din această cauză, nu cred că vom vedea vreodată în România proteste mai mari de câteva sute de mii de oameni. Ce se poate schimba în aceste condiţii? Mă tem că nu prea multe.
Cine mai speră în acest moment că dictatura analfabeţilor penali din PSD va lua sfârşit odată cu următoarele alegeri, indiferent că vorbim de cele prezidenţiale sau parlamentare, ar trebui să se gândească de două ori. Odată ce PSD a pornit pe acest drum, nu mai există cale de întoarcere. În calitate de organizator al viitoarelor alegeri, un nou moment noiembrie 1946 nu este exclus. Acelea au fost primele alegeri fraudate de comunişti, apoi, timp de aproape jumătate de secol această practică a devenit obişnuinţă. Alegerile, în acea perioadă de tristă amintire, erau hotărâte, deliberate şi şablonate şi se încheiau întotdeauna cu scorul de 99.9%. De aceea e nevoie în aceste momente, poate mai mult ca oricând, de o extindere a implicării civice şi sociale, de o conştientizare a pericolului. Dacă PSD e decis să meargă până la capăt, şi societatea ar trebui să se mobilizeze pentru a-l însoţi până acolo, şi chiar dincolo de el.
„A story is not something of this world. A real story requires a kind of magical baptism to link the world on this side with the world on the other side.” (H.M.)
E greu să mai spui ceva când situația e atât de întortocheată încât cu greu mai înțelegi cine a provocat pe cine. Dar reacția jandarmilor a fost disproporționată. Grupuri de huligani au făcut ravagii și la penultimele proteste față de același Guvern, dar atunci totul s-a terminat cu flori pentru jandarmi și mulțumiri pentru apărare. Cu izolarea acelor extremiști și încheierea pașnică (și până la urmă, fără soluție) a protestelor. Să vezi însă oameni în genunchi (pentru a-și demonstra intențiile neagresive) care își iau picioare în cap și în coaste degeaba, să vezi gaze aruncate la întâmplare peste mame, copii și bătrâni, iar de partea cealaltă aruncături cu obiecte și lovituri desprinse din filmele americane cu bătăi și lovirea sălbatică a unei femei jandarm doar pentru că și-a dat masca jos să respire și s-a văzut că e femeie spune multe despre poporul nostru, indiferent de care parte este, despre mentalități și putere, fie ea directă (forță fizică), sau instituțională. Spune multe și femeia în căruciorul cu rotile care se împingea în jandarmi cu intenția de a îi lovi cu palmele pe când aceștia încercau să se ferească din calea ei mișcați probabil de slăbiciunea condiției sale fizice.
Generalizări se pot face, dar nu vor fi niciodată decât interpretarea imperfectă a faptelor.
Cu toate astea, constante rămân următoarele lucruri: nemulțumirea poporului, corupția și nepăsarea guvernului, dorința de a schimba ceva din partea poporului, ineficiența organelor de stat în înțelegerea acestuia și a cererilor sale. Spre ce deci? Cine știe? Am senzația că nimic nu se va schimba nici de data asta.
Instaurarea unui regim oligarhic – autoritar in Romania, deja nu mai este doar o posibilitate, un vis urat. Daca ne uitam si in jurul nostru, la ceea ce se intampla de ceva timp incoace la turci, rusi sau chiar maghiari, raspunsul la intrebarea ta din final se poate prefigura destul de usor. Din pacate, nici eu nu cred ca se va schimba nimic, decat eventual, in mai rau. Astfel de regimuri nu cad niciodata de bunavoie, scuzat fie-mi pesimismul. Cat despre posibilitatea inlaturarii prin vot, am scris mai sus, ea functioneaza doar in regimurile democratice veritabile. In momentul in care BEC si STS, doua institutii cheie in procesul de vot, au fost subordonate politic, s-a cam terminat cu optiunea „salvarii” prin vot. Sper insa sa fiu un fals profet si sa ma insel…asta ca sa inchei pe un ton mai optimist.
Politia, jandarmeria, primariile, serviciile – toate astea au bugetele si salariile marile de la an la an, si normal ca la nevoie devin instrumente de represiune. Tu ai vrea sa se schimbe jocul daca in fiecare dimineata te-ai trezi uimit de ce noroc a dat peste tine (cind, sa zicem, te-ai inscris in PSD in ’94 si acum esti europarlamentar la Bruxelles?)
„tara condusa de fiul sefului de post din comuna Gratia” ha, ha, mi-a placut asta…
Cam la asta m-am gindit si eu cind am spus ca era mai bine daca nu exista meetingul asta. Nu ca sint Nostradamus dar am spus de acum un an si ceva pe FB ca exista o probabilitate f mare sa se ajunga la proteste violente. Dar nici prin cap nu-mi trecea ca startul il vor da cei de la putere.
Excelent articolul tau, Dane!
Nu e o metafora, Cornel, taica-su chiar a fost militian, in comuna Gratia. De acolo se trage. Fapt care poate ca explica multe lucruri. Apropo de ce spui, la noi sunt vreo 75.000 de jandarmi, in Franta, de exemplu, sunt doar vreo 25.000 la o populatie de 3 ori si ceva cat a noastra. Si in cazul serviciilor de informatii exista cam aceleasi disproportii. Deci se poate spune ca surogatul de capitalism democratic (da, poate exista si capitalism fara democratie) de dupa ’89 a extins fortele de ordine si control fata de numarul fortelor de represiune din perioada ceausista, ceea ce e definitoriu pentru tot ce s-a intamplat in ultimii 28 de ani.
Orgolii, timbrul dezbinării care ne stă în genă, oportunismul, implicarea unora, absenteimul altora… caracteristici care ne predomină. În politică locurile eligibile se cumpără, asta probabil o știi prea bine, rar ajung în funcții oamenii competenți – dezavantajați de cei care au mijloacele necesare cumpărării funcțiilor, doar dacă sunt dispuși niscaiva industriași ascunși în umbră ca să investească în imaginea lor- ca efect al elocinței lor, sau al harului persuativ de care dispun în fața cetățenilor; dar și asta cu un risc, să stai ulterior la dispoziția industriașului… Eticheta politicianului român este serviabilitatea, obediența față de șefii din umbră; ei sunt simbolurile, cei care culeg boroboațele altora în prisma euforiei impuse de proaspetele și efemerele funcții. În principiu, politicianul de imagine, (nu cel adevărat, cel care dirijează din umbră), este genul cetățeanului gospodar, al tipului de șef de scară, al bunului administrator, genul de vecin care le știe pe toate: de la grădinărit, la tencuit și reparat de instalații sanitare; în inconștiența lui se bagă la înaintare, este pus în funcții cu care nu are de-a face nici în clin nici în mânecă, cel care vrea să scrie istorie. Rezultă viitorul incert, sumbru. Când mă voi uita cândva din ceruri nu știu unde voi vedea România. Poate cu fostele principate independente. Să sperăm că fără băi și vărsări de sânge. Ar exista și o soluție. 12 ani am lucrat prin mai multe țări ale fostei Yugoslavii. Nici nu mai vor să audă de vreo unificare. Nu sunt adeptul separatismului, dar uite unde vreau să ajung: în aceste țări s-au instaurat pe alocuri forțe de menținerea păcii: SFOR, KFOR etc, care perpetuează să rămână pe teritoriile lor la solicitarea polulației, ca să le ajute perpetuarea și integritatea teritorială. De-a lungul deceniilor politicienii noștri au fost aceeași, fără diferențiere, unele partide cad, altele de-abia așteaptă să le ia locul. (Am votat de două ori cu un președinte care a înfometat România, redirecționând fondurile românilor în Republica Moldova, investind în gazoducte și infrastructuri energetice. Investițiile au rămas, românii și moldovenii nici nu vor să audă de vreo unificare, doar într-o minoritară măsură). Ce-ar fi dacă am fi conduși pentru o perioadă mai lungă de parlamentari internaționali contopiți cu cei naționali, ai noștri să fie minoritari, atent recrutați, care să învețe despre democrație, despre adevăratele principii ale guvernării, iar cu timpul, de-a lungul deceniilor, ai noștri să le ia ulterior locul. Cea mai mare înflorire a României a fost atunci când a fost condusă de principi străini, considerați de-ai noștri pe urmă. Poate că ar fi o salvare. Deocamdată cred în Uniunea Europeană, care mai reușește pe alocuri să pună guvernanților noștri piciorul în prag, un Bruxelles în care să ai unde să te plângi. Va fi mai bine probabil în viitor, când această Uniune va deveni Statele Unite Europene, când vom perpetua cândva, poate, sub nobilul sceptru al unei țări contopite din mai multe state. Până atunci… bugetarii cu bugetarii, corporatiștii cu corporatiștii, hobotnicii cu hobotnicii, neutrii cu neutrii. Sunt curios dacă străinii ne vor găsi soluții. În momentul de față ghioaga, răscoalele lui Gheorghe Doja, Horia Cloșca și Crișan, nu sunt soluții. Răsculații au pierdut întotdeauna. Cea mai mare rezolvare ar fi implementarea netăgăduită a educației, și asta, în decursul deceniilor, de-a lungul generațiilor, prejudiciile analfabetismului fiind mult prea mari pentru țara noastră, ireparabile, ca și efectul ulterior al unei bombe atomice…
Daca nu ar fi invins si „rasculatii”, probabil ca omenirea nu ar fi evoluat pana la stadiul actual. Unul din cele mai elocvente exemple este revolutia franceza de la 1789. Ca fapt divers, atat Codul Penal cat si cel Civil romanesc sunt inspirate de codurile napoleoniene de la inceputul secolului al XIX-lea, nu de (ne)iluminatele minti ale lui Eugen Nicolicea sau Florin Iordache. Cat despre educatie, da, este cea mai sigura salvare, insa este una lenta, asa dupa cum ai remarcat si tu, se infaptuieste de-a lungul a mai multor generatii, iar in conditiile actuale este un deziderat utopic. Marea masa a romanilor inca mai are intiparit in ADN dispretul fata de intelectuali, inoculat de comunisti. In plus, „noii comunisti” de dupa ’89, castigatorii „revolutiei”, cei din liniile 2 si 3 ale PCR-ului, au avut grija sa distruga sistemul de educatie in mod programatic, fiindca un om educat, gandeste, iar un om care gandeste este foarte greu de manipulat. Un om care gandeste, niciodata nu va pune stampila de vot pe cineva care l-a mituit cu o punga de zahar, o sticla de ulei, un cozonac, tichete de vacanta sau cativa lei in plus la pensie sau salariu. Un om care este educat are viziune, ceea ce evident ca nu este de dorit. In privinta viitorului luminos al UE sunt sceptic, e o organizatie care abia mai respira, nu are parte de lideri reali. Un alcoolic cu „dureri lombare” e un lider demn de urmat? Asta ca sa dau doar un exemplu. De fapt, penuria de lideri se manifesta la nivel global, nu doar la nivelul UE. Idiocracy is coming true. Iar asta ar fi cea mai mica problema a Uniunii Europene. Curentul antieuropean si populist promovat direct de la Moscova s-a propagat chiar in mijlocul ei, brexitul fiind doar una din consecintele direct cuantificabile. Si ma tem ca disolutia va continua.
Daniel Dorosan, #Respect! :)