Mândrie și prejudecată

Autor: Jane Austen
An apariție: 2009
Editura: Adevărul
Titlu original: Pride and Prejudice
Nr. Pagini: 414
Recenzie de: Alexandra Ilie

Mândrie și prejudecată sau cum să te strecori sub crâmpeiele de valuri ivite la țărm, în speranța că te vor purta cu ele în larg. Cam așa ar suna o descriere ce-i drept nu foarte naturală a modului în care gândesc majoritatea personajelor închipuite de Jane Austen. Era ceva și nu neapărat dorința de parvenire etalată în proporții diferite în cazul fiecărui personaj, ceva ce suspenda orice altă calitate prezentată mereu într-o penumbră a defectului. Și pentru că m-am legat mai întâi de personaje, ar fi corect să vă spun încă de acum părerea mea despre protagonistă, Elizabeth Bennet, pe care autoarea a avut grijă să nu o poți detesta nici un moment pentru prejudecățile sale despre tânărul Fitzwilliam Darcy. A doua fiică a soților Bennet era poate contrastul într-o societate dogmatică, cu note de grivoazerie franceză și cinism occidental, o fire spirituală, atât de comună în raport cu realitatea secololului XXI și totuși atât de străină epocii din care făcea parte.
Am îndrăgit-o pe Elisabeth atât cât poți îndrăgi un personaj care nu greșește niciodată, sau dacă o face atunci autoarea are grijă să repare, agitând de câteva ori din bagheta-i magică, din condei, nu mai departe de următoarele două sau trei pagini. Avusese ghinionul de a se naște într-o familie modestă, cu o mamă de-a dreptul insuportabilă, lipsită de scrupule, pe seama căreia domnul Bennet se amuza nespus în rarele momente când nu era deconectat de la realitate. În marea majoritate a cazurilor, autoarea îi uită pe cel din urmă în biblioteca din Longbourn, loc unde se retrage sub impulsul eternului bovarism al gentilomului flegmatic. În acest context, Elisabeth se luptă singură cu apucăturile surorilor sale mai mici, care își petrec majoritatea timpului în preajma ofițerilor cu care fiecare dintre ele spera să se căsătorească într-o zi. Nici nu era nevoie să te uiți la fața lui, dacă avea tunică vișinie el era alesul inimii pentru următoarele câteva zile.
Liniștea de la Longburn, dacă se poate numi așa, este tulburată de instalarea domnului Bingely la țară, alături de prietenul său, mult ignorantul Darcy. Primul, un tânăr carismatic, apare la unul dintre baluri, reușind să stârnească admirația doamnei Bennet, ale cărei idealuri capătă pe loc un alt sens. Una dintre cele cinci fiicele ale sale trebuia să se căsătorească cu domnul Bingley, cu orice preț. Nici nu se putea mai bine, orice scriitură cu iz de telenovelă are nevoie de unul ca domnul Bingely, un personaj conturat destul de ireal dacă mă întrebați pe mine. Bagheta magică a scriitoarei își face iar simțită prezența, determinându-i pe Bingley și Jane Bennet să se îndrăgostească încă de la primul dans, creând impresia unui cuplu adamic, ale cărui legături se adânceau până în planul Inconștientului și al Iraționalului. Unul dintre punctele slabe dacă pot spune așa este fix povestea asta de dragoste care se construiește pe baza unor iluzii, unor zvonuri, pentru că până la finalul cărții cei doi nici nu se mai întâlnesc, dacă nu ați mai plâns de mult, atunci e timpul să o faceți. Cea mai mare dintre surorile Bennet, întruchiparea calmului și a bunăvoinței, dobândește pe parcursul romanului rolul de Cenușăreasă, aștepându-l pe cel care de care se indrăgostise în taină să se întoarcă de la Londra, unde a fost dus mai mult cu forța. V-aș putea lăsa pe voi să ghiciți ce persoană orgolioasă putea face așa ceva, dar pentru că încă nu îl cunoașteți suficient de bine vă voi spune eu. Chiar domnul Darcy, care în aparența lui de prieten bun încearcă să îl scape de o căsătorie nefericită, prevestită de înrudirea cu o familie modestă. Cumva, însă, este prins în mrejele șarmantei Elisabeth, a cărei inteligență trezește în el sentimentul de care se temea cel mai tare, acela lung cu „D” mare. Adăugați la această minune și un șir de întâlniri aparent întâmplătoare, care strârnesc antipatia lui Elisabeth pentru cel despre care se zvonesc lucruri absolut îngrozitoare. Sentimentele lor erau cu siguranță învers proporționale, cu cât domnișoara îl ura mai mult, cu atât iubirea înflorea în el precum un trandafir cu spini, poate ăsta e motivul pentru care nu i-a dăruit niciodată vreo floare. El o cere în căsătorie, ea îl refuză în cel mai aspru mod cu putință, acuzându-l, pentru prima dată, atât de nefericirea surorii ei cât și de schimbarea testamentului în defavoarea unui vechi preiten de-al lui. O scrisoare neașteptată, care schimbă complet relația dintre cei doi, o absolvă însă rapid de această purtare, dovedind că prejudecățile ei și mândria lui erau incompatibile.
Între timp apar o serie de personaje mai mult decât bizare, purtând pecetea ipocriziei, pecum domnul Collins și George Wickham, care încearcă pe rând să câștige inima lui Elisabeth. Nimic nu este, însă, ceea ce pare a fi, de aceea Lizzy se simte nevoită să demaște planurile ascunse în sapatele unor intenții aparent pure. Și pentru a păstra nostalgia simbolistică a imprevizibilului, autoarea a făcut rost și de câteva doamne viclene, care își intră în acțiune de îndată ce relațiile dintre Bingley, Darcy și domnișoarele Bennet devin mai cordiale. În final toate cărțile se dau pe față, iar misterele testamentelor eliptice, care stau la baza tuturor prejudecăților, sunt limpezite în cazanul în care autoarea făurește de zor ultima sa vrajă și finalul oarecum previzibil. Vor avea Jane și Bingley șansa lor la iubire după ce le-a fost suflată chiar de sub ochi? Se vor căsători oare Elisabeth și Darcy?

Citat: „Dragostea și dorințele mele sunt neschimbate; dar un cuvânt din partea dumneavoastră mă va reduce la tăcere pe acest subiect, pentru totdeauna!”

Am citit Mândrie și Prejudecată pe nisipul fierbinte, așteptând ca iluziile lui Elisabeth să se destrame precum vântul în pânzele micii ambarcațiuni pe care o fixam în depărtare, ori de câte ori terminam de parcurs o frază mai amplă. Încă din primele pagini ale romanului am găsit o fascinație inepuizabilă pentru natura franco-britanică a lui Darcy sau mai pe scurt, pentru oscilația între calmul donjuanic și tandrețea inefabilă pe care o resimțea în prezența lui Lizzy. Se iubesc, se resping, suferă unul după altul și se ignoră atunci când soarta îi aduce în aceeași încăpere. Vă sună cunoscut, nu? Pot spune că experiența întâlnirii lor la Pemberley, distilată mai târziu în elementele ei revelatoare, atesta o legătură inexplicabilă și insolvabilă între cei doi. Fie că am vrut, fie că nu, m-am atașat de lumea complexă care m-a adoptat pe parcursul celor trei zile de lectură. Îmi va fi cu siguranță dor de priveliștile de la Hertforshire, orașul natal al autoarei, de eleganța saloanelor, de privirile debordante de invidie, de replicile pline de voiciune și sarcasm, poate chiar și de atmosfera cu tentă melodramatică din Longbourn.
O lectură ușoară, previzibilă și câteodată rece ca un pahar de limonadă cu gheață. Pentru a vă convinge că ultima afirmație nu a fost doar o scurtă aplecare olfactivă, vă voi mărturisi primul gând care mi-a trecut prin minte o dată cu sfârșitul romanului “ Iubirea adevărată învinge doar dacă îi este ingăduit să invingă, altfel nu ne rămâne decât să așternem în fiecare seară plapuma peste mândrie”. Poate ar trebui să îndulcesc impresiile pe care această recenzie putea să vi le trezească și în ciuda faptului că nu dispun de același condei magic, aidoma autoarei, vă pot spune, totuși, că unele povești chiar au final fericit.

Citat: „Fericită a fost, pentru sentimentele sale materne, ziua în care doamna Bennet a scăpat de două fiice ale sale-cele mai merituoase.”

Alexandra Ilie

Arpegiu– editura Sfântul Ierarh Nicolae |2015|

• Îndrăgostită iremediabil de trandafiri albi, ciocolată și literatură

|04.07.2002|