Copaci înalți

Afară e foarte cald. E sfârșit de august, dar parcă e abia miez de iunie.
Ies pe balcon și încerc să privesc orașul. Zic „încerc” pentru că în ultimii 7 ani de când am plecat din apartamentul ăsta copacii din fața blocului au crescut enorm și nici de la etajul 3 nu mai vezi mare lucru. Sunt în concediu zilele astea și am venit din Timișoara în Arad să mă întâlnesc cu vechii tovarăși, foști colegi de liceu. Ieșim la o bere, mai râdem puțin, ne punem la curent cu situația fiecăruia etc. Asta s-a întâmplat aseară.
Maică-mea e plecată în concediu în Muntenegru, împreună cu gagiul ei care a suferit un atac de cord în primăvară, cu una dintre surorile ei și cu nepoțica cea mare, așa că eu stau în apartamentul ei din Micălaca. Aici am locuit toți trei – eu, maică-mea și soră-mea – din vara lui `90, când maică-mea a reușit să obțină apartamentul în haosul post-decembrist.
E ora 11 și ar fi trebuit să mă întâlnesc cu Bogdan, unul dintre frații lui taică-meu, dar mi-a comunicat la telefon că nu ajunge în oraș mai devreme de ora 6 seara. Eu trebuie să mă întorc în Timișoara după-masă, deci nu mai apucăm să ne vedem. Asta este, o lăsăm pe altă dată. În general, întâlnirile mele cu Bogdan se sfârșesc cu această amenințare: ne vedem altădată. E păcat, pentru că îmi place să petrec timp cu el, e un tip foarte fain, cel mai tânăr dintre unchii mei, are abia 44 de ani, și mai ales pentru că voiam să stau de vorbă cu el legat de taică-meu, care cică e foarte bolnav. Bogdan zice că s-ar putea să aibă TBC, ceea ce, sincer, n-ar fi o mare surpriză, dacă îmi vrei părerea, pentru că taică-meu i-ar pune la colț și pe turci când vine vorba de fumat, și mai ales pentru că e un om cunoscut pentru delăsarea și libertinajul cu care și-a trăit mereu viața. Taică-meu e genul de om care nu a avut niciodată un credit la bancă, deși are trei copii și câștigă puțin peste minimul pe economie. Halucinant, știu, dar uite cum stă treaba: atunci când, în `91, maică-mea l-a aruncat în stradă și i-a spus să nu se mai întoarcă niciodată, el s-a ridicat, și-a scuturat praful de pe Levișii cumpărați din Ungaria cu patru ani înainte și a zâmbit mulțumit. Trei ani mai târziu s-a căsătorit cu a doua nevastă și și-a făcut un al treilea copil. În `96, această a doua nevastă s-a săturat și ea, în final, de căcaturile lui și l-a dat și ea afară, cu aceeași combinație de cuvinte. Cară-te, nu mă interesează unde, mă descurc și fără tine! Taică-meu e genul de om căruia nu îi plac responsabilitățile. Nu îi place să aibă chestii de făcut, chestii cu care să își bată capul. Nu îi plac impozitele, nu îi place să gătească sau să aibă grijă de copii. Acum două luni m-am întâlnit cu Paul, celălalt frate al lui taică-meu, și mi-a spus:
– S-a închis firma la care lucra, așa că a trebuit să se angajeze în altă parte. Una dintre multinaționalele de lângă Ineu. Într-o zi, șeful de tură a venit la el și l-a întrebat dacă nu vrea să rămână la ore suplimentare, pentru un ban în plus și taică-tău i-a râs în nas.
– De ce? am întrebat.
– I-a zis așa tipului: „Omule, am 51 de ani și toți cei trei copii ai mei sunt la casele lor. Am chiar trei nepoți. Uită-te la mine. Ți se pare că am nevoie de bani în plus? Ce căcat să fac cu ei?”
Și asta a fost tot.
E foarte cald pe balcon așa că mă retrag în bucătărie. Aici e încă răcoare. Mă uit la ceas. Am tren spre Timișoara abia peste vreo 4 ore. Apartamentul ăsta mă deprimă când e gol, mai ales vara. De când am plecat și eu și soră-mea de aici, maică-mea trăiește aproape monastic. Frigiderul e mereu pustiu, netul e mereu tăiat, toate sunt stinse și pline de praf, ca într-un bordei părăsit. Mă hotărăsc pe loc să fac o plimbare prin vechiul cartier. Nu știu de ce, dar simt nevoia să mă plimb pe străzi pe care nu m-am mai plimbat de un milion de ani. Îmi place să rememorez amintirile și să le asociez cu tot felul de locuri și persoane. Simt mereu o nevoie apăsătoare să îmi aduc aminte de vremurile mai simple.
Trag pe mine un tricou și pantaloni scurți, teniși în picioare, ochelarii de soare și am ieșit pe ușă. În fața blocului mă lovește priveliștea brutală a unui excavator parcat pe marginea drumului. Când am ajuns aici acum două zile am observat că toate garajele au dispărut. Întreg cartierul era înconjurat de un lanț lung de câțiva kilometri format din garaje maronii de tablă. Acum toate au dispărut, iar în spatele fantomelor se văd copacii și tufișurile lăsate să crească în neștire, vegetație necontrolată și sălbatică. Nucul din fața blocului a trecut de etajul al treilea. Când încă locuiam aici, în 2011, era abia pe la etajul 2. Nimic nu îți arată că a trecut timpul mai bine decât un nuc. O iau spre inima cartierului. Lângă pod, unde se află blocul meu nu s-a schimbat mare lucru. În afară de copacii plantați când eram încă în școala generală și care acum sunt imenși și înghit blocurile pe care le înconjoară ca niște dinți verzi ieșiți din pământ, totul e la fel. La douăzeci de metri de bloc se află calea ferată și un tren trece – dum-dum-dum! – prin căldură. Pe aceeași cale ferată, dar cu alt tren, voi pleca și eu spre Timișoara mai târziu.
Mă apropii de fostul stadion de pe strada Imașului. Aici se afla mai demult un teren de fotbal, cu galerii și gazon, înconjurat de plăci albe de beton prefabricat. Iarna se aduna foarte multă zăpadă pe teren și toți copii de la bloc mergeau acolo să se joace, pentru că nimeni nu lopăta zăpada de pe stadion. Acum 3 ani au demolat perimetrul de beton și au construit un Kaufland în locul lui, iar în jurul Kaufland-ului e o parcare imensă. De asta are nevoie lumea secolului 21: de supermarketuri și parcări. Copii nu mai ies la joacă pe stadionul plin de zăpadă pentru că stadionul plin de zăpadă nu mai există. Strada Imașului se curbează spre Abrud și acum intru cu adevărat în cartier. Drumurile se îngustează iar copacii dintre blocuri sunt atât de deși și de înalți încât lumina soarelui nu atinge aproape deloc asfaltul. E răcoare și e plăcut. Fiecare stradă are trei benzi, dar se circulă doar pe cea din mijloc, pentru că celelalte două sunt pline de mașini noi. Ocazional mai poți vedea câte o Dacie sau un Oltcit scorojit pe la încheieturi de ploi și de vânturi, cu roțile sparte și cu parbrizul atât de murdar încât nu poți vedea nimic înăuntrul mașinii. Cotesc pe Abrud și mă îndrept spre piață. În dreapta mea e un bloc cu 4 etaje. Toate blocurile din partea asta a cartierului au 4 etaje. Spre capătul celălalt devin mai înalte. 6, 8 sau chiar 10. În blocul acesta din dreapta locuia în copil gras cu care am fost la școală. Era de aceeași vârstă cu mine, dar într-o clasă paralelă. Era mereu foarte bine îmbrăcat. Avea treningurile cele mai noi și adidașii cei mai faini, iar taică-său îl ducea cu un Volkswagen verde la școală, deși locuia la 5 minute distanță. În `98 l-am văzut pe taică-său în Obor, vânzând un PlayStation și o cutie de jocuri, și mi s-a părut de-a dreptul groaznic, mă gândeam, „uite bă, tac-su îi vinde consola și jocurile, ce pula mea e asta?”. Apoi am aflat că grasul avea și el un PlayStation acasă, dar nu mă întreba de unde știu asta. Lângă blocul lui se află un alt bloc, lung, de garsoniere. E unul dintre blocurile acelea muncitorești, cu holuri întunecate, lungi și înguste, luminate sinistru doar la capete de deschizăturile care dau în balcoane deschise. Blocul ăsta conține 80 de garsoniere, iar cele de la parter nu au balcoane ci doar niște îngrădituri de beton în care locatarii pot sădi flori. Pe partea celaltă a străzii sunt blocuri cu apartamente de 3 camere, cu balcoane largi, unele din ele se întind chiar după curbura blocului. La intersecția străzii se află o salcie atât de mare și de deasă încât trebuie să mă aplec de spate ca să pot trece pe sub ea.
Trec strada având grijă să nu fiu călcat de un camion care încearcă să treacă de salcia cea deasă și al cărui șofer evident nu vede nimic înaintea lui. La colțul de peste drum văd o cafenea de cartier care nu speram să mai fie aici pentru că s-a deschis acum 10 ani. Aici a lucrat o colegă de liceu, o tipă pe nume Maria, care era cu 3 ani mai mică decât mine. În clasa a 9-a i-a plăcut foarte mult de mine dar eu eram deja în ultimul an, mă preocupau alte chestii cum ar fi BAC-ul și o colegă de clasă absolut inabordabilă care dădea – în mod dubios – semne că ar fi vrut să se combine cu mine. Maria erau un fel de rățușcă urâțică și dincolo de o anumită mândrie meschină de a fi obiectul dorințelor fetițelor de liceu, recunosc că nu mă prea interesa persoana ei. Uneori mă opream pe coridoul liceului și o salutam doar ca să o văd cum roșește și începe să se fâstâcească, căutându-și cele mai simple cuvinte ca să mă salute înapoi. Îmi închipuiam că fata descoperea în perioada aceea masturbarea și mă întrebam dacă, seara, stând sub cearșafuri în patul ei de adolescentă, își mângâia clitorisul umflat gândindu-se la scula mea. După ce am terminat facultatea, m-am întâlnit din nou cu ea. Ea era pe atunci în anul 2 de facultate. Am ieșit la o cafea fără vreo intenție ascunsă și m-am trezit că tipa îmi făcea ochi dulci și vorbea despre zilele de liceu cu o sclipire ciudată în privire. Cred că își închipuia că nu avea nimic de pierdut dacă, 5 ani mai târziu, îmi spunea că eu eram cel care a scăpat. Am zâmbit și cred că m-am și înroșit. Jumătate de oră mai târziu eram în mașina ei – era, de fapt, mașina lu’ tac-su, dar o folosea și ea – , la ultimul nivel din parcarea mall-ului, și o futeam pe bancheta din spate. După ce a terminat, mi-a supt pula vreo 20 de minute dar nu puteam ejacula pentru că eram prea aiurit de toată faza. Nu îmi venea să cred că toate astea chiar se întâmplau. Avea, într-adevăr, un clitoris imens pe care și-l freca constant în timp ce mi-o sugea, dar nu am aflat dacă în liceu se masturbase vreodată gândindu-se la mine. Am uitat să o întreb asta.
Apoi am stat pe bancheta pătată până ea a fumat vreo două țigări. Am observat că avea degetul mare de la mâna dreaptă – era dreptace – mai scurt decât cel de la mâna stângă. Când am întrebat-o de el, s-a înroșit și s-a fâstâcit, apoi m-a sărutat și mi-a spus că în copilărie își supsese degetul până la vârsta de 6 ani și degetul își oprise dezvoltarea la lungimea respectivă. Un prieten de-al meu care era obsedat de filmul Ben-Hur – ăla vechi și bun – mi-a spus acum vreo 10 ani că „funcția definește organul, mereu”, așa că nu am mai pus alte întrebări. Maria a insistat:
– Uite, de aia am și dinții așa! și mi-a arătat dantura ei imperfectă.
Are dinții din față împinși ușor în afară.
După cafeneaua în care a lucrat Maria urmează un fel de scuar acoperit. La începutul anilor `90 în clădirea asta se afla o alimentară ale cărei vitrine au mai purtat multă vreme reclamele comuniste inscipționate pe geamurile din partea de sus: ALIMENTE, PÂINE, DULCIURI, RĂCORITOARE etc. Podeaua era din ciment, iar rafturile erau făcute din plăci de pal îmbrăcate în folie ieftină, albă. Marginile erau roz sau portocalii, ciobite la toate colțurile.
Mă apropii de piață și văd pe mijlocul trotuarului lat, lângă trunchiul gros al unui copac, amprenta gresiată a unui chioșc demolat. Acum 20 de ani de la acest chioșc cumpăram în fiecare vineri, venind de la școală, revista PROT TV Magazin, pe care o studiam cu sfințenie imediat cum ajungeam acasă. Pe marginile amprentei stau acum două țigănci gălăgioase și 4 țigănei mai mici și obscen de murdari. Își numără banii făcuți din cerșit. Trec mai departe. Pe partea dreaptă era – tot acum 20 de ani – un atelier de reparații TV și video. Atunci oamenii nu aveau bani de cheltuit pe aparatură casnică, așa că orice se putea repara era dus la reparat. Acum în locul atelierului se află o farmacie Catena. Pe un panou publicitar văd fața lu’ Nico. Prin 2000 țin minte că tipă arăta foarte bine și cânta blues-uri de cartier cu Mafia și cu Cabron. Acuma săraca-i dărăpănată și lălăie slogane penibile cu Marian Enache sau cum pizda mă-sii îl cheamă pe constipatul ăla din reclama la Catena.
Trec de farmacie și în punctul ăsta traversez strada. Ajung în piață. Aici nu s-au schimbat prea multe. Văd aceleași babe cu baticuri pe cap, deși afară-s vreo 35 de grade, stând la mese grosolane de ciment peste care se află acoperișul de tablă metalică. Au curățat locul, au îngrădit piața și au construit în partea dreaptă chiar și o hală agroalimentară în care pute a brânză și ciorapi nespălați. În rest, priveliștea e cam aceeași. În colțul din stânga, departe, mai există și acum magazinul de unde mi-am cumpărat primul set LEGO, în decembrie `96, când aveam doar 10 ani. A fost cadou de Crăciun de la unul dintre bunicii mei, cel care a murit ultimul. Trec de piață și mă trezesc pe o potecă care duce printre blocuri. E liniște. Parcările sunt aproape goale. Copacii înalți fac umbră și când trec pe lângă gardul viu care flanchează poteca din parte stângă îmi dau seama că nu am mai pășit prin locul ăsta de 17 ani, de când am terminat gimnaziul. Treceam pe poteca asta zilnic, în drum spre școală. Apoi realizez că 17 ani nu-i chiar corect. Au trecut doar 13. Ultima dată am fost pe poteca asta în 2005, după BAC. Era tot luna august, ca acum, și mă îndreptam spre întâlnirea cu Mihaela. Eu aveam 18 ani, ea avea doar vreo 15 și câteva luni și am sunat-o în după-masa aceea de august să îi cer să ne vedem și să vorbim ceva. Nu știu ce și-a închipuit fata, dar în mod sigur nu s-a așteptat să ne despărțim în după-masa aceea. Umblam împreună de câteva luni și eu urma să plec la facultate în septembrie. Ne-am futut de câteva ori și apoi eu mi-am dat seama că nu țineam la ea destul de mult încât să mai vreau altceva de la relația dintre noi. Pentru mine urma facultatea în alt oraș și probabil acolo aveau să fie alte tentații. Nu voiam să mă mint și nu voiam să o mint nici pe ea. Fata a primit vestea destul de bine. Stăteam pe o bancă lângă clădirea vechii mele școli, sub un foișor de fier forjat complet îmbrăcat în iederă și strada era pustie, ca acum. M-a strâns în brațe, eu am strâns-o înapoi, apoi mi-am luat rămas bun și am plecat. Peste 3 ani avem să o sun din nou. Ne-am întâlnit, relația s-a aprins din nou, ne-am futut iarăși de vreo câteva ori, apoi iar ne-am despărțit. Eu eram, în secret, combinat cu o tipă din Timișoara care începuse să mă cam calce pe nervi.
Străbat poteca în umbră și ies la strada principală, pe Mioriței. Nu cred că există stradă mai cunoscută în Arad decât strada Mioriței. Nu știu de ce e așa celebră. Nu e atât de lungă și nu sunt decât blocuri acolo. Iar în spatele acelor blocuri se află școala Generală nr. 12, acolo unde am făcut primele 8 clase atât eu cât și soră-mea. Traversez strada și pe partea cealaltă văd o altă amprentă de ciment, acoperită de gresie. Acolo se afla o gheretă de la care ne cumpăram dimineața cornurile, în drum spre școală. În pauze, deși nu aveam voie să ieșim din curtea școlii, toți elevii fugeau spre gheretă și se închesuiau la tejghea să își plătească pufuleții, napolitanele vărsate, ciocolata ieftină sau, pentru cei care aveau bani, câte o sticlă de Coca-Cola sau Fanta. În blocul de lângă locuiau vreo 4 dintre colegii mei de clasă: Paula, Diana, Flavius Potoreț, aka Poto, și Alin Cistelecan, aka Cizi.
Trec de fantoma gheretei și dincolo de blocuri, pe strada paralelă cu Mioriței, Milova, mi se deschide priveliștea școlii. Când am văzut-o ultima dată, acum vreo 10 ani, era încă neschimbată. O clădire simplă, ca o cărămidă de ciment, înaltă de trei etaje și plină de ferestre largi. Asta mi-a plăcut mereu la Generală 12: nu exista nici măcat un metru întreg de zid din cauza ferestrelor. Copacii din jurul clădirii au crescut, sunt imenși, câțiva își ridică vârfurile chiar deasupra acoperișului de țiglă care presupun că a fost construit cândva în ultimii 10 ani. Ferestrele sunt tot acolo, infinit de multe, dar acum sunt de termopan alb. Tipic. Înainte erau de lemn, iar vopseaua începuse să se cojească pe ele spre sfârșit. Observ că la etajul al treilea există câte un aparat de aer condiționat în dreptul fiecărei săli de clasă. Probabil căldura le dă de furcă profesorilor și elevilor. Când învățam eu aici nu aveam nici aer condiționat și nici umbra copacilor la etajul al treilea. Dar era OK. Nu îmi aduc aminte să ne fi plâns vreodată de călduri insuportabile. Primăvara ascultam în timpul orelor de română cum bătea ploaia în geamuri. Toamna la fel.
Au zugrăvit tot exteriorul pentru că nu se mai văd pe pereți petele făcute de smoala vărsată de muncitori în anul în care au izolat acoperișul. Mă îndrept spre intrarea profesorilor. Și aici e umbră. În partea asta a școlii exista o grădină de flori și câteva poteci pavate, flancate de gard viu. Din câte îmi dau seama, nu s-a mai îngrijit nimeni de ele. Natura a preluat controlul și aici, iar totul e haos în spatele gardului de sârmă. La intrarea profesorilor, pe o bancă, stau două femei îmbrăcate în fuste colorate și cămăși albe. Fumează și beau cafea. Nu par a fi profesoare, deși totul sugerează contrariul. Îmi dau seama că intrarea profesorilor, un loc pe care acum 20 de ani îl respectam cu o frică aproape biblică, arată meschin. Are doar 2 trepte de granit, lungi de câte 5 metri, acolo unde eu țineam minte – evident, eronat – că erau 4. În 2001, la sfârșitul clasei a 8-a, ne-am adunat pe treptele astea toată clasa, împreună cu dirigintele și majoritatea profesorilor, să facem fotografia de final de an. E greu de crezut că pe cele două trepte am încăput 25 de elevi și 10 profesori, dar precum fotografia arată, lucrurile chiar așa s-au întâmplat. Femeile mă văd că mă zgâiesc de dincolo de poartă și își dau coate. Probabil arăt ciudat, sinistru, ca un pedofil în căutarea prăzii, un pedofil idiot care nu știe că școlile sunt închise în august și că, în niciun caz nu mergi să urmărești copii la intrarea profesorilor. În spatele ușilor de sticlă observ eternii ficuși în ghivece maro, așezate de-o parte și de alta a intrării. Dau să plec dar îmi ridic privirea și observ placheta cu denumirea școlii. Școala Generală nr. 12 nu mai e Școala Generală nr. 12. Acum se numește Școala „Regina Maria”. De ce? Nu știu, dar pot să garantez că vor trece ani buni până când denumirea de Generală 12 va dispărea din memoria colectivă. Cei ca mine, care au învățat pe băncile din clădirea asta, mereu își vor aduce aminte că înainte de „Regina Maria”, aici era Generală 12. La fel făceau și părinții noștri când erau forțați să își aducă aminte de școlile lor:
– La ce liceu merge băiatul tău?
– La „Moise Nicoară”.
– Aha. Ăsta e Industrial 5.
– Mnu, cred că „Ghiba Birta” e fostul Industrial 5. Nicoară e Industrial 10.
– De unde știi?
– Pentru că eu am fost la Industrial 10, și acela e actualul „Moise Nicoară”.
Presupun că fiecare generație își are nostalgiile ei.
Din balcoanele blocului de lângă școală atârnă numeroase cearșafuri și fețe de perne scoase la uscat. Sunt fâșii de la etajul al patrulea până la parter, ca draperiile celui de-al Treilea Reich.
Oftez și o iau spre intrarea elevilor.
Acolo totul arată dezolant, deci nu s-a schimbat absolut nimic. Poarta principală e închisă, iar în spatele ei se află toneta de plastic alb a paznicului. Bărbatul pare trecut de 50 de ani, se plictisește la umbră și își butonează telefonul mobil. Două babe încărcate de plase trec pe lângă mine, din direcția pieței. Una dintre ele se clatină atât de tare la fiecare pas încât am impresia că se va răsturna din clipă în clipă. Le admir pielea bronzată a brațelor. Curtea școlii e un platou imens de ciment, iar în spate, în spațiul care era înainte verde au construit o sală de sport ce pare părăsită. Gardul care înconjoară întreaga curte are 2 metri și jumătate, vopsit în negru lucios. Pe vremea mea – Cristoase, nu îmi vine să cred că tocmai am scris asta! – lipseau porțiuni masive din gardul împrejmuitor, iar acolo unde exista, era făcut din sârmă ordinară. Mă îndrept spre capătul curții, pe trotuarul care arată la fel acum ca și în urmă cu 17 ani. Plopii plantați în mod ingenios lângă gard și-au ridicat fără milă rădăcinile și au spart și denivelat pavajul. Peste drum, un alt bloc de garsoniere mizere. Pare să fi fost renovat acum vreo 10 ani, dar fațada a căzut iar în paragină. La parter s-a deschis în toamna lui `98 unul dintre primele internet cafe-uri din cartier. Pe lângă calculatoare și internet, aveau și o stație de jocuri unde era montat un PlayStation negru. Prețurile erau destul de accesibile și țin minte că uneori chiuleam de la ora de fizică împreună cu băieții răi și veneam în locul acesta să mă uit peste umerii lor cum jucau Tekken sau Mortal Kombat. O dată m-au lăsat și pe mine să joc și chiar am câștigat un meci. M-au aplaudat și m-au încurajat, dar nu m-au mai lăsat să joc vreodată cu ei.
Mă întorc la gardul perfect care înconjoară curtea școlii. Observ că în capăt au păstrat terenul de handbal pe care jucam și noi, și holy shit, mai au și vechile porți de fier, cu bare pătrățoase vopsite în alb și roșu. Țin minte că la una dintre porțile astea s-a lovit Cizi la mână, apărând lovituri de penalizare. Cizi era cel mai bun portar pe care îl aveam și cred că Poto era cel care executa lovitura. A aruncat mingea spre bară și i-a prins degetele lui Cizi între metal și minge, iar acesta s-a aruncat pe ciment și s-a văitat 5 minute încontinuu, după cum îi era obiceiul, iar apoi nu a mai jucat tot restul zilei.
Poto era cel mai tare tip din școală. La vârsta de 12 ani, când eram toți în clasa a 6-a, Poto era considerat deja cel mai fioros băiat din școală, deci chiar mai tare decât colegii dintr-a 7-a și a 8-a. Eram aproape 800 de elevi în școală, dar el era cel mai dur. Chiar și lui Bartoș îi era frică de Poto, deși Bartoș era cu doi ani mai mare decât noi, pentru că rămăsese repetent de două ori. Bartoș era un copil rău și violent, un copil crescut de cartier. Provenea dintr-o familie dezbinată, iar frate-su era în pușcărie pe vremea aceea, pentru jaf. Dar nici Bartoș nu îndrăznea să zică în gura mare că îl putea bate pe Poto. Ăsta din urmă era un tip OK în cea mai mare parte a timpului, râdea și glumea și nu se lua de nimeni aiurea, fără motiv, ca alți băieți mai mari. Fetele îl plăceau pentru că era frumos și avea un nas cârn. Avea păr negru și des pe care și-l tăia scurt, dar își lăsa bretonul mai lung. La sfârșitul clasei a șasea am vrut și eu o freză ca a lui, dar după ce m-am tuns scurt mi-am dat seama că arătam ca un cretin și am plâns de ciudă. Nu m-am mai tuns scurt până în 2013, adică 15 ani mai târziu, dar de data asta fără breton. Poto avea la 12 ani mai mult păr pe față decât am eu acum. Am auzit că a început să chelească acum câțiva ani. Într-o zi în clasa a șasea, în primăvara lui `99, Poto s-a enervat pe mine și mi-a spus că sunt un „fiu de târfă”, deci un untermensch, prin comparație cu el, care era un „fiu de antrenor”. Taică-său era antrenor de lupte și de aici se trăgea de fapt forța și abilitatea lui Poto de a trânti la pământ pe oricine dintr-o mișcare, și de a fi unul dintre cei mai de temut băieți din cartier. Și poate taică-său era un antrenor de lupte bun, respectat printre alți antrenori de lupte, dar comparația pe care băiatul lui a făcut-o cu maică-mea, care era muncitoare la fabrica de mobilă din centrul orașului – pe vremea când fabricile se aflau încă în orașe, iar nu la marginea lor – m-a supărat enorm. Știam foarte bine ce însemna cuvântul „târfă” și știam că maică-mea nu era deloc așa ceva, așa că fără să stau pe gânduri – ceva complet necaracteristic mie – l-am înjurat pe Poto, i-am spus să-mi sugă pula. Imediat după ce am rostit cuvintele astea, am luat-o la fugă, la început mai mult cu spatele pentru că nu am avut timp să mă întorc complet, iar apoi cu fața, ghiozdanul mi se bălăngănea atât de tare pe spate încât am crezut că o să îmi sară de pe umeri. Și chiar în timp ce alergam mi-am dat seama că a doua zi trebuia să mă întorc la școală, să dau din nou ochii cu Poto și chiar să stau în bancă cu el la ora de română, pentru că profesoara de română avea o idee ciudată că daca pune un elev bun în aceeeași bancă cu un elev slab, notele elevului slab aveau să se îmbunătățească în timp. Am stat 4 ani în aceeași bancă cu Poto la toate orele de limba română dar nu pot spune că rezultatele lui s-au îmbunătățit. Presupun că eforturile trebuie să vină din ambele direcții. A doua zi când l-am întâlnit, Poto mi-a zâmbit, ca și cum uitase toată faza din ziua anterioară, și cred că și-a dat și el seama că eram atât de firav încât nu avea niciun rost să mă caftească. Dacă ar fi vrut m-ar fi rupt pe genunchi ca pe un vreasc uscat, dar el era Poto, nu trebuia să demonstreze nimănui nimic, așa că s-a mulțumit să îmi dea o palmă frățească după cap, apoi m-a luat de după gât și m-a strâns la piept. Cred că cel mai mult l-a impresionat curajul meu. Adică, se știa că nimeni nu îi spunea lui Poto să îi sugă pula fără să se trezească a doua zi cu picioarele rupte. Dar eu, care cântăream pe jumătate cât el și eram cu un cap mai scund, am făcut-o și am supraviețuit să pot povesti faza.
Nu l-am mai auzit niciodată spunând că maică-mea era o târfă, și am rămas prieteni buni până când drumurile ni s-au despărțit definitiv, în 2001.
În anul următor, în clasa a 7-a, l-am meditat la cererea profesoarei noastre de chimie. Poto era un sportiv de performanță, deci e de la sine înțeles că nu se omora cu studiul. Era în pericol de a rămâne corigent la chimie – și la alte materii, de altfel –, așa că eu, care eram lejer cel mai bun din clasă la chimie, am fost însărcinat să îl ajut să obțină o notă finală care să îi ridice media.
Am căzut de acord cu el să îl vizitez acasă și să studiem în camera lui. Locuia la etajul 4, într-un apartament cu 2 camere, similar cu cel în care locuiam și eu, și, tot ca mine, împărțea camera din capătul coridorului cu un frate. Când am ajuns la el, maică-sa m-a întâmpinat ca pe un Mesia, iată-l, a sosit, Cel Care Îl Va Ajuta pe Flavius Să Ia Nota de Trecere la Chimie! Am primit prăjituri și suc, Fanta, pe care, deși nu era preferatul meu, l-am băut ca să nu mai lungesc întrevederea. În camera de zi/dormitorul părinților am văzut că toată mobila era plină de trofee, medalii și diplome la concursuri și turnee de lupte naționale și internaționale. Fratele lui Poto era cu vreo 4 ani mai mare ca el, tot un luptător de performanță și un băiat foarte arătos – îl văzusem în urmă cu câțiva ani, când absolvise clasa a 8-a – despre care am aflat că nu mai locuia cu ei pentru că taică-său îl trimisese la un liceu militar. Ne-am retras în camera lui și am scos caietele și cărțile de chimie. Cartea lui era impecabilă, se vedea că era aproape neatinsă, iar caietul lui aproape gol. Puținele notițe pe care și le luase de-a lungul anului erau incomprehensibile. Am încercat în după-masa aceea să îi explic cum era cu atomii și cu moleculele, cu catalizatorii și cu reactivii, dar mi-am dat seama de la început că era un caz pierdut. Vorbeam prin el, simțeam o absență emanând dinspre el. Era ca un vid, o gaură neagră care îmi absorbea toate cuvintele și nu dădea nimic înapoi. Pur și simplu nu era în stare să priceapă nimic. Era ca și cum încercai să înveți un câine să vorbească limba spaniolă. Pe măsură ce treceau orele Poto își dădea tot mai tare seama că examenul final la chimie era pierdut pentru el. S-a panicat. Atunci l-am văzut pentru prima dată pe Poto cel care ieșea mereu învingător din orice încăierare și înfruntare, cel care știa glume multe și putea să îți întoarcă orice replică înapoi, atunci l-am văzut pentru prima dată înfrânt și decăzut. Toate diplomele și medaliile și trofeele lui nu făceau nici măcar cât o ceapă degerată în fața unei profesoare hotărâtă să îl lase corigent la chimie. L-am mai vizitat de vreo două ori și am încercat să torn în el măcar niște chestii elementare, dar fără succes. A rămas corigent, dar pentru că era unul dintre cei mai buni jucători de handbal ai școlii, și câștigase numeroase meciuri și turnee pentru o școală căreia îi plăcea să câștige numeroase meciuri și turnee, profesoara de chimie a fost obligată, mai mult sau mai puțin, să îl treacă. În clasa a 8-a lucrurile s-au repetat, dar Poto, eternul sportiv a ieșit la liman, chiar dacă la limită.
Trec de al doilea teren al școlii, gardul dispare și mă găsesc iar printre blocuri. Ajung la intersecția străzii Milova cu Semănătorilor și o iau la dreapta, vreau să rămân în centru cartierului. Ajung în capătul stăzii Semănătorilor și ajung iar pe Abrud. Abrud e o strădă foarte lungă. Trec pe lângă blocul în care locuiește acum mama Alinei. S-au mutat aici, la parter, chiar pe colț, în 2001, imediat după ce am început liceu. Maică-mea mereu a fost de părere că traiectoria academică a Alinei a urmat-o dubios de îndeaproape pe a mea. Eu și Alina suntem născuți la diferență de o zi, așa că mamele noastre au fost colege de salon în `86. Așa s-au cunoscut și întâmplarea a făcut ca 7 ani mai târziu copii lor să fie colegi de clasă la aceeași școală de cartier. După gimnaziu, eram în febra căutării unui liceu bun și pertinent, iar ai mei s-au gândit că Pedagogicul era perfect pentru abilitățile mele. Alina încă nu știa la ce liceu dorea să meargă, dar în septembrie, surpriză! Eram iarăși colegi, de liceu. Problema a fost că maică-sa a presupus că eu mă înscrisesem la profilul pedagogie, pentru că, normal, de ce dracu’ te-ai duce la liceul Pedagogic dacă nu pentru pedagogie? Ei bine, eu m-am dus pentru filologie, așa că aici drumurile au început să ni se despartă. La începutul anilor `90 Alina și maică-sa locuiau în capătul celălalt al cartierului, lângă Piața Solară, dar, cum spuneam, după 2000 s-au mutat aici. În liceu veneam des la ei pentru că tatăl ei vitreg își cumpărase un calculator super-performant și aveau chiar și un CD-Writer. Pe la începutul anilor 2000 a avea așa ceva era ca și cum ai avea în 2018 o Tesla. Alina făcea cópii după CD-uri contra cost, evident. Mie nu mi-a luat niciodată bani și am impresia că taică-său se uita cam dubios la ea din cauza asta, dar nu am auzit niciodată nimic. Tot în același timp Alina s-a înhăitat cu niște tipi care făceau trafic de iarbă și alte chestii mai tari, și mergea la tot felul de party-uri psihedelice la care tinerii de 15 ani nu prea aveau ce să caute, și începuse să se și fută cu tot felul de tipi mult mai mari decât noi, trăia ca o studentă deși era abia în clasa a 9-a, așa că ruptura dintre mine și ea a fost destul de puternică. Dar mereu venea acasă de la partiurile respective cu discuri întregi de muzică de club foarte bună, pe care nu o deranja să o împartă cu mine. Așa că, deși eram colegi în același liceu și clasa ei era chiar sub clasa mea, adevărata noastră relație se derula în serile de vineri când mergeam la ea să îmi facă CD-uri cu muzică și filme. Mai târziu am auzit zvonuri că taică-său vitreg ar fi încercat să o molesteze și atunci maică-sa l-a zburat din apartament.
Prin 2009, după ce și-a terminat facultatea la Cluj, Alina s-a căsătorit și s-a mutat definitiv de acasă. De atunci maică-sa a mai divorțat încă o dată și anul trecut s-a recăsătorit pentru a patra oară. Presupun că uneori trebuie doar să încerci cât poți de tare și poate, într-un final, lucrurile se vor aranja.
Continui pe Abrud, spre est, și văd că am ajuns aproape de capătul zonei de blocuri din partea asta a cartierului. Peste drum de blocul Alinei văd un alt bloc de garsoniere care arată de-a dreptul sinistru. Știu că prin 2002 o aduceam pe soră-mea aici în fiecare seară de marți și joi, la meditații la matematică. Profesoara ei avea o aversiune să intre în casele altora, așa că toți elevii care venea la ea la meditații trebuiau să se înghesuie în garsoniera ei mizeră timp de două ore. Ca și în cazul lui Poto, nici pe soră-mea nu au ajutat-o prea mult meditațiile.
Lângă blocul profesoarei de matematică se află o casă cu etaj care a fost evident construită pentru a fi sediul unei firme și țin minte că în urmă cu 17 ani, prin toamna lui 2001, în casa aceea se afla o clinică particulară unde am fost împreună cu Anda, una dintre surorile mamei, pentru niște analize. În anul acela am avut vreo 6 urcioare și un furuncul pe șoldul stâng care m-a ținut treaz timp de o săptămână din cauza durerii. Sorin, soțul Andei îmi storcea zilnic puroiul, apoi îmi curăța rana cu spirt verde dintr-un borcan, apoi mă repansa, acoperind zona cu frunze de crin din același borcan. După două săptămâni m-am vindecat. În toamnă au început din nou urcioarele și atunci maică-mea a zis că își bagă picioarele, e clar că trebuie să fac niște analize, pentru că probabil aveam o infecție în corp. Și chiar așa a și fost.
În casa aceea se află acum o spălătorie.
Mai departe mă îndrept spre capătul străzii. Mi-e sete și m-aș băga la un magazin de la piciorul blocului pe lângă care trec, să iau niște apă, dar renunț. Nu mi-e chiar atât de sete. Un tip transpirat, cu șapca împinsă spre ceafă, își freacă burta imensă pe sub tricou în timp ce vorbește plin de importanță la telefon. De încheietura dreaptă îi spânzură un ceas de aur.
Pe lângă blocul cu magazin este o intrare care dă într-o curte închisă, iar în curtea aceea se găsesc alte trei blocuri de garsoniere. De fapt, dacă bine îmi aduc aminte, cred că sunt apartamente cu o cameră, pentru că știu că ultima data când am intrat într-unul, în `95, mi s-a părut destul de spațios. În plus, fiecare apartament avea baie, bucătărie și un balcon imens. În primul din cele trei blocuri, sus, la etajul 4, în capătul coridorului, au locuit timp de un an Sorin și Anda. L-au cumpărat cu banii de la nuntă plus economiile lor și în `96 l-au vândul și s-au apucat să își construiască o casă într-un sat de lângă Arad. A durat aproape 15 ani până când casa a fost gata, dar privind-o, poți spune că a meritat așteptarea.
Trotuarul e plin de gropi. Mă opresc la semafororul de la intersecția Abrudului cu Pășunii și îmi rotesc privirea în jur. La parterul blocului lângă care m-am oprit văd că apartamentul e pustiu. Fără draperii, fără perdele, cu pereții plini de pete curate acolo unde a fost cândva mobila, e gol-goluț, și dacă memoria nu mă înșală, așa a fost de când îl știu, de un sfert de secol. Ocazional mai treceam pe aici și vedeam un moșneag într-o cămașă șifonată plimbându-se preocupat prin camera de zi sau prin bucătărie, dar interiorul era la fel de gol atunci cum e și acum. Cum naiba ții un apartament gol timp de 25 de ani? Și de ce ai face asta?
Se face verde și traversez pe cealaltă parte a Abrudului. Strada Pășunii desparte zona de blocuri a cartierului de zona de case. Dacă trec strada și o iau pe bulevardul dintre case, peste doi kilometri o să ajung la Calul Bălan, iar acolo se află o altă școală care ține de Generală 12, unde am făcut clasele 3 și 4, acum vreo 22 de ani. Țin minte că îmi plăcea zona asta pentru că toamna culegeam prunele și nucile căzute din copaci pe toată lungimea drumului. Aleg să o iau spre sud, pe strada Pășunii, spre Piața Solară.
Mă deplasez pe trotuar, încercând să stau în umbră pentru că e aproape ora 1 după-masa și soarele arde foarte tare. Văd de cealaltă parte a drumului o casă cu o formă pe care nu pot s-o descriu aici pentru că îmi lipsește imaginația necesară, dar casa asta îmi aduce aminte că în urmă cu vreo 7 ani, era tot august, am condus-o pe aici pe Denisa într-o dimineață. Poate era un pic mai devreme pentru că nu obișnuiam să dormim atât de mult. În perioada aceea ea era căsătorită de vreo 3 ani cu un muzician pe nume Ionuț, un tip foarte cumsecade, și locuiau împreună în casa moștenită de la bunicii lui, într-o comună de lângă Arad. Ziua muncea la primărie, iar seara veneau în oraș împreună cu restul găștii, și ieșeam toți în cluburi și la terase. În weekend-uri, ea și Ionuț chemau toată gașca la ei, unde se lăsa cu grătare și focuri de tabără care amenințau să înghită casa. După ce mâncam și beam pe săturate, Ionuț mergea în grădină și culegea porumb pe care îl coceam pe jarul focului, apoi trupa scotea instrumentele în curte și cântau cover-uri după Led, Nirvana și The Doors până când începea să se lumineze de ziuă sau până venea poliția la poarta lor. Într-o seară, după miezul nopții, Timea, una dintre fete, a propus să mergem spre lac, să facem baie și nimeni n-a avut nimic de obiectat. Ajunși acolo, fetele s-au dezbrăcat până la chiloți și ne-am aruncat cu toții în apă. Era cât pe ce să mă înec în seara aia.
În perioada aceea eu și Denisa am început să ne futem. Ionuț căzuse într-un fel de depresie cauzată de faptul că visele lui muzicale nu se prea suprapuneau cu realitatea talentelor lui și ale trupei sale, iar ea nu reușea nicicum să îl facă să revină la starea lui normală. După ce ne-am futut prima dată, stăteam întinși pe pat și ea fuma o țigară, și atunci mi-a spus că tipul nu i-o mai trăsese de aproape 6 luni. Zicea că uneori i se părea că era complet invizibilă pentru el. Ca și cum ar fi uitat-o. Am tăcut un timp îndelungat, apoi m-am uitat la ceas și am văzut că era abia ora 3 dimineața. Am început să ne sărutăm și am făcut iarăși sex. Pentru tot restul verii lucrurile s-au repetat în maniera asta. Seara ieșeam în oraș, apoi, după miezul nopții când părăseam cluburile, soțul ei dispărea dracu’ știe unde – nici nu cred că ei îi păsa în momentul ăla prea mult – apoi noi o luam pe malul Mureșului, prin parc, spre apartamentul în care locuiam eu. Aveam grijă să nu ne ținem de mână sau să nu facem vreun gest care ar fi dat de înțeles cuiva că era ceva între noi, pentru că, chiar și după miezul nopții, faleza era plină de tineri și mulți dintre ei ne știau. Ajungeam la mine și Denisa începea să își lepede hainele cu o viteză care mă speria. Abia apucam să îmi dau jos cămașa și ea era deja goală. Se lăsa în genunchi și îmi apuca pula între buze timp de câteva minute, apoi ne futeam pe canapeaua nedesfăcută până când simțeam că nu mai am strop de apă în corp. Ea fuma, îmi mângâia abdomenul cu degetele ei subțiri și îmi spunea câte-o chestie aiurea, apoi o sărutam și îi spuneam să nu își facă griji, toate astea se vor rezolva de la sine. Îi aduceam un pahar cu apă sau o doză de Pepsi, dacă aveam, apoi ne mai futeam un pic. Dimineața dispărea la lucru. Și într-una din acele dimineți mi-a spus că voia să meargă la Sorina, iar Sorina locuia în zona de case a cartierului. Am condus-o pe Denisa pe lângă casa cu forma ciudată și am ajuns foarte aproape de Calul Bălan. Sorina era una dintre prietenele ei foarte bune, nelipsită de la orice chef. Locuia împreună cu iubitul ei, Cătălin, în casa mătușii ei. Era o tipă subțirică, avea un nas imens și o voce foarte groasă de nu îți venea să crezi că un asemenea zgomot poate ieși dintr-un trup atât de slab, și bea mai mult ca o șleahtă de tractoriști. Când se îmbăta, invariabil făcea scandal și înjura ceva de speriat, iar atunci când Cătălin încerca să o potolească, ea îi sărea în cap și îl făcea cu ou și cu oțet pentru orice căcat, cât de mic. El se vedea că ținea la ea și încerca mereu să facă să fie totul bine. Cătălin lucra ca tehnician dentar, dacă îmi aduc bine aminte, și câștiga extrem de bine. Avea pe vremea aia doar vreo 22 de ani. După vara aceea am pierdut legătura cu Sorina și cu Cătălin. Am auzit de la Denisa că s-au despărțit prin 2012, după 6 ani de relație. Sorina s-a combinat cu un tip și în timp record – prin 2013 – s-a căsătorit cu el și a născut o fată, iar la botezul fetei s-a îmbătat atât de tare încât Denisa a certat-o de față cu toată familia. De atunci și-au vorbit tot mai puțin și cred că acum nu mai sunt prietene.
Despre Cătălin nu am mai auzit nimic de câțiva ani. Cred că și acum lucrează tot ca tehnician dentar și face și mai mulți bani. Sper că și-a găsit o fată care să îl aprecieze, pentru că Sorina efectiv nu era în stare de așa ceva.
Când o conduceam pe Denisa, în dimineața aceea de august, nu ne-am vorbit aproape deloc. Țin minte că nu eram stânjeniți, ci pur și simplu nu aveam niciunul nimic de spus. Amândoi simțeam că legătura dintre noi o sugruma pe cea pe care ea o avea cu Ionuț, dar nu era nimic de făcut. Atunci când lucrurile se pun în mișcare într-o direcție, e greu să le oprești și să le împingi în direcția opusă. Ea și Ionuț au divorțat în luna ianuarie a anului următor, la notar, fără tărăboi, pentru că nu aveau copii și erau căsătoriți de aproape 4 ani.
Mai departe îmi continui plimbarea pe Pășunii, trec de Angelina’s Accessories și ajung în dreptul cimitirului. Și aici copacii sunt înalți, mult mai înalți decât îmi amintesc, cu rădăcinile înfipte adânc printre morminte, mulți dintre ei probabil se hrănesc cu rămășițele oamenilor, iar întreg perimetrul cimitirului e înconjurat de plopi bătrâni. Aici l-am îngropat pe bunicul gemenelor de la etajul 4. A murit în 2005, chiar în ziua în care am dat proba de istorie la BAC. Țin minte că am ieșit din examen și am primit un telefon de la Anca, una dintre gemene, și mi-a spus că „a murit Bunicul”. Îi spuneam așa pentru că era singurul bărbat bătrân din bloc, și era ca un bunic pentru toți copii de pe scară. Restul bărbaților erau abia trecuți de 40 de ani, dar Bunicul avea peste 60. El era administratorul blocului și președintele asociației de locatari. Nevasta lui era femeia de serviciu a blocului, o pensionară scundă și îndesată, iar gemenele erau nepoatele lui. Mai aveau și un frate mai mic decât ele cu 3 ani, pe nume Constantin. Îi ziceam Costi. Eram mulți copii pe scară în vremea aceea. La parter locuiau George și Gabi, la etajul al doilea era Camil și încă un băiat al cărui nume nu mi-l mai amintesc acum, la erajul trei erau eu, soră-mea și Victor, iar la etajul 4 erau Tudor și gemenele și Costi. 11 copii, și toți ne jucam împreună în fața blocului, împreună cu alți copii de la scara vecină și cu alți copii de la blocurile vecine. Eram o armată de vreo 40 de copii care strigau și râdeau în fața blocului în fiecare seară. Acum, dacă ieși seara pe balcon nu vezi țipenie de copil. E ca într-un film din ăla postapocaliptic în care oamenii au devenit sterili și singurele făpturi pe care le mai vezi plimbându-se seara pe străzi sunt bătrânii epuizați de sex infertil. Toți copii stau închiși în apartamente, blocați în fața tabletelor și a monitoarelor, iar dacă ies afară nu se mai adună laolaltă și nu mai joacă jocuri asociate cu copilăria.
L-au înmormântat pe Bunicul într-o sâmbătă, la ora 3 după-masa. Afară era o căldură atroce și țin minte că transpiram ca un porc pe sub cămașa alba și haina crem. Gemenele stăteau amândouă lângă mine și plângeau pe înfundate. Bătrânul avusese cancer. Cred că nimeni din afara familiei nu știa asta, și cred că nici gemenele nu știau. Păreau cu adevărat luate prin surprindere de moartea omului. Din ziua aceea, relația fetelor cu bunica lăsată în urmă de bătrân a început să se deterioreze. Am impresia că el era principalul motiv pentru care fetele își vizitau bunicii de la etajul 4. Telefoanele au încetat, vizitele au încetat și în anii care au urmat bătrâna femeie de serviciu mă tot întreba de fiecare data când mă vedea că vin în vizită la maică-mea, dacă am mai vorbit cu fetele ei și ce vești îi aduc. De parcă fetele locuiau pe alt continent și nu existau telefoane. Ele locuiau doar în celălalt capăt al orașului.
Trag aer în piept și îmi dau seama că ar fi fost bine dacă aș fi cumpărat apa aia minerală mai devreme. Am început să transpir, petele de la subsuori mi s-au lărgit pe tricou, bine că e alb și nu se văd așa tare. În depărtare, dincolo de curba șoselei, printre blocuri se vede Piața Solară. Mă îndrept într-acolo.
Piața Solară e chiar în spatele poștei, lângă bucla veche a liniei de tramvaie nr. 8. Acum vreo 14 ani, cam în perioada în care am terminat liceul, au construit un pasaj pe sub linia de cale ferată ce trece prin cartier și au legat cele două bucle de tramvai care se aflau de-o parte și de alta a liniei de cale ferată. Acum tramvaiele trec nestingherite pe sub calea ferată, iar de-o parte și de alta se află câte trei benzi de șosea pe fiecare sens de mers. Acum 20 de ani, când ploua, nu puteai intra nici cu tractorul prin glodul care se forma, dar acum poți merge lejer pe acolo cu orice mașină de lux. Dar nu atunci când plouă foarte puternic, pentru că sistemul e canalizare e futut, mereu a fost așa, și apa se revarsă imediat pe stradă. Dincolo de clădirea poștei și de linia de tramvai nr. 8 e zona 700. Îi zice așa pentru că acolo se află blocurile cu numere de la 500 la 700. Nu sunt 200 de blocuri, ci mai degrabă vreo 70 sau 80, pentru că multe dintre proiecte nu s-au mai finalizat. În centrul zonei se află Parcul „23 August”, iar în centrul lui au construit acum vreo 6 ani o biserică de cărămidă, pentru că numai Cristos știe câtă nevoie aveau păgânii din zona asta e încă o biserică. Clopotul se află montat pe un turn separat de clădirea bisericii. Înainte, zona 700 era considerată o zonă rău-famată a orașului, dar acum e foarte OK să locuiești aici.
Mă apropii de Piața Solară. Multă vreme nu am știut de ce îi zicea lumea așa. Se pare că Piața Solară – sau Piața Soarelui – a fost un proiect de optimizare a consumului de calorii pentru încălzirea apei în partea asta a cartierului. În anii `70 au construit-o și cred că a funcționat un timp. Prin mijlocul anilor `90, când am dat eu prima oară cu ochii de ea, era deja scoasă din funcțiune. Mă apropii și mi se strânge inima. Acum 20 de ani, tot cartierul – și Micălaca e cel mai mare cartier al Aradului – venea aici în weekend-uri. De sâmbătă dimineața, de la ora 6 și până duminica, la ora 15, era o forfotă de nedescris în Piața Soarelui. Plăteai la intrare o taxă de 10.000 lei vechi și intrai sub acoperișul verde-albăstrui. Găseai aici orice.
Voiai blugi?
Mergeai în Piața Soarelui.
Voiai cămăși de orice mărime, culoare și model?
Mergeai în Piața Soarelui.
Voiai adidași cu talpă de spumă, aduși din Germania?
Mergeai în Piața Soarelui.
Voiai mobilă?
În Piața Soarelui.
Piese de schimb pentru mașini și biciclete?
În Piața Soarelui.
Jucării? Brichete Zippo? Casete VHS cu filme porno?
Piața Soarelui.
În jur erau mereu plin de mașini și dubițe, plin de țigani care încercau mereu să îți vândă ceasuri și ochelari de soare din plastic, sau CD-uri cu manele. Mirosul de langoși, mici și hotdog american te învăluia și nu mai scăpai de el pentru tot restul zilei. Cânta muzica cea mai nouă din portbagajul vreunui tip tatuat care se lăuda cu boxele noi aduse din Austria.
Piața se găsește pe o platformă de ciment de aproximativ jumătate de hectar. Scopul primordial al pieței, atunci când a fost proiectată, era să ajute la încălzirea apei din cartier. Cum funcționa toată treaba? Foarte simplu. Au construit rânduri de panouri solare din tablă de metal reflectorizant. Pe această tablă au montat țevi subțiri prin care trecea apa rece. Bateriile sunt și acum orientate spre partea din care vine toată lumina soarelui. Tabla se încălzea foarte tare în zilele cu soare iar căldura era transmisă spre țevile cu apă care, fiind foarte subțiri, se încălzeau repede. Apa caldă erai apoi colectată în țevi mai groase montate la capătul rândurilor și distribuită în cartier. Cum ziceam, foarte simplu. Bateriile astea rudimentare se sprijineau pe o pădure de piloni de ciment și au ajuns mai târziu să formeze acoperișul pieței. Oamenii își amenajau tarabele pe mese de ciment sau improvizate din lemn, printre pilonii care susțineau acoperișul. Totul era îngrădit, cu o singură ieșire și o singură intrare. Acum, totul a fost luat de aici. A rămas doar platforma originală de ciment, pilonii dispuși la distanțe egale și acoperișul din tablă și țevi prin care nu mai curge apa de vreo 30 de ani. La umbră sunt parcate multe mașini noi și lucioase. În colțul dinspre vest văd un Opel alb cu geamurile sparte și roțile lipsă. Pe lângă butucii pe care se sprijină a crescut iarba. Pe o singură latură a pieței, lângă fosta intrare, se mai văd trei gherete de lemn de pe care copii din cartier au smuls plăcile de pal. Printre aceste schelete văd multe gunoaie, hârtii, plastice fără vreo formă anume, doze de bere. Câteva neoane sparte. Mă aflu acum în mijlocul pieței, în mijlocul platformei. Aici era standul unui tip care vindea platforme de joc Sega și Terminator, și împreună cu ele ne vindea și casete de joc în carcase galbene de plastic. Avea și joystick-uri, și gamepad-uri și cred că avea de vânzare și un PlayStation la care ne holbam cu toții de fiecare dată când veneam să cumpărăm ceva de la el. Niciunul dintre prietenii mei nu avea bani de un PlayStation. Toți eram copii de muncitori și părinții noștri făceau ore suplimentare în draci ca să nu rămână în urmă cu plata cheltuielilor. Tipul ne ațâța mereu cu tot felul de demonstrații. Avea două televizoare mereu aprinse, conectate la o rețea de electricitate improvizată în piață, și ne arăta tot felul de jocuri video care rulau pe PS. Dar nimeni nu avea bani. Tipul făcea și o chestie foarte tare: dacă îi aduceai o casetă galbenă și îi dădeai 5000 lei vechi, puteai să îți alegi orice altă casetă din colecția masivă pe care o etala pe una dintre mesele de ciment de la standul său. Puteai lua majoritatea casetelor astfel, dar erau câteva pe care nu ți le dădea la schimb și trebuia să le cumperi dacă voiai să le joci. Acelea erau jocurile rare și, de obicei, foarte faine. Două rânduri de stâlpi mai spre vest se afla standul unui tip de la care îmi luam mereu blugi. În fiecare an mergeam la el și deja ajunsese să mă cunoască. Până în 2006 am continuat să îmi cumpăr blugi de la tipul ăla. La fiecare pereche primeam un breloc de chei cu sigla firmei care făcea blugii.
Visul mi s-a destrămat și mă trezesc din nou printre pilonii de beton.
În jurul meu sunt doar mașini. În partea de sud văd silueta unui Lidl. Parcări și supermarketuri. De asta are nevoie lumea acum.
Oftez și mă îndrept spre clădirea poștei. O mașină albastră trece pe lângă mine și parchează sub acoperișul fostei piețe. De pe locul pasagerului coboară un tip pe care îl știu doar din vedere. Nu știu cum îl cheamă, dar îi știu porecla: UJO. Unidentified Jumping Object. Marcela, o prietenă din gașca Denisei și a lui Ionuț, mi-a spus că asta e porecla tipului și s-a procopsit cu ea pentru că mersul lui e foarte săltat. Îl văd cum scoate din portbagajul mașinii o cutie mare care pare grea și o cară spre blocul de peste drum, dar chiar și cu acea greutate în brațe mersul lui continuă să fie săltat. O altă chestie pe care o remarci repede la el este aspectul. Îl știu pe tip de prin 2005, adică de 13 ani, și mereu e îmbrăcat la fel: adidași negri, blugi negri și tricou negru. Are părul blond prins într-o coadă de cal cu un elastic negru. Râd în barbă, apoi merg mai departe.
Clădirea poștei e la fel dintotdeauna. Are vitrine înalte și pereții exteriori sunt tapetați cu cărămidă roșie. În interior e doar granit și pereți de rigips. Tavan fals. La intrare au un bancomat Raiffeisen și o reclamă decolorată la Vodafone. În toamna lui 2002, eram în clasa a 10-a și am venit într-o zi de marți acasă cu un joc nou pentru calculator. În cutia poștată am găsit o notificare. Primisem un colet și trebuia să îl ridic. Era pe numele meu. Aveam 16 ani, cine dracu’ îmi trimitea mie chestii prin poștă? Nu comandasem nimic de nicăieri, și nici nu trebuia plătit. Împreună cu Dodi – care venise la mine să jucăm pe calculator jocul cel nou – m-am îndreptat spre poștă. Acolo am semnat ce trebuia să semnez și am primit o cutie aproape pătrată cu latura de vreo 20 de centimetri. Am rupt cartonul și înăuntru am găsit o colecție de 3 CD-uri cu muzică de Johann Strauss. Eu și Dodi ne-am privit unul pe altul, siderați. Abia după vreo două săptămâni m-am întâlnit cu Ili, cealaltă soră a mamei, și m-am întrebat dacă am primit CD-urile cu Johann. Atunci am făcut legătura și cazul a fost clasat.
Am ajuns în capătul relevant al cartierului, așa că e vremea să mă întorc. O iau pe strada Simfoniei, unde e umbră și răcoare. E plin de blocuri cu garsoniere aici. În zona asta a cartierului străzile sunt largi dar copacii înalți și stufoși parcă apasă peste ele, și totul pare turtit. E plin de oameni, tineri și bătrâni. Forfotesc pe trotuar, își parchează mașinile, fumează pe bănci sau se joacă cu copii. Înainte să cotesc spre Generală 12 trec pe lângă blocul în care locuiau acum 25 de ani doi dintre cei mai buni prieteni ai părinților mei: Aurel și Vilma. Locuiau la blocul 287, la parter, într-o garsonieră cochetă și plină de ficuși. Aurel era inginer-mecanic la orologeria de pe strada Cocorilor, iar Vilma lucra la fabrica de mobilă, colegă cu maică-mea și cu taică-meu și cu încă un sfert de oraș. Ai mei mergeau aproape săptămânal în vizită, și după ce am mai crescut, au început să ne ia cu ei și pe mine și pe soră-mea. Aurel și Vilma serveau mereu nes, peste care fiecare își turna Pepsi din sticle de 250 ml, pe care le țineau la rece. Aurel și Vilma mereu aveau câteva sticle de Pepsi de 250 ml la rece. Mai aveau o canapea extensibilă pe care o acopereau cu o pătură din păr autentic de cămilă. Nu mai țin minte ce căcaturi discutau ai noștri cu ei, dar țin minte că pe la începutul anilor `90 Aurel și-a cumpărat din Germania halogene pe care le-a montat pe Volkswagen-ul lui roșu. Și mai țin minte că în săptămâna următoare când am fost în vizită la ei, Aurel era peste măsură de indignat că cineva îi furase sus-menționatele halogene direct de pe mașină. Apoi ai mei au divorțat și frecvența vizitelor noastre pe strada Simfoniei a scăzut drastic. La finalul anilor `90 Aurel și Vilma s-au mutat în altă parte a orașului și se mai întâlnesc ocazional cu maică-mea pe stradă. Mi-a povestit despre întâlnirile astea ale lor. Se salută, se întreabă unii pe alții ce dracu’ au mai făcut în ultimii câțiva ani care au trecut de la ultima lor întâlnire, apoi fiecare își vede de treaba lui. Avea un fel de amărăciune, un fel de resemnare în glas când povestea desprea asta. Nimănui nu îi mai pasă de prietenii de mult apuse.
Strada Simfoniei se varsă în capătul celălalt al străzii Mioriței, iar acolo se află un bloc de apartamente înalt de 8 etaje unde locuia Alina și maică-sa, așa cum am spus mai devreme. Locuiau la etajul 6, pe partea exterioară a curbei și soarele mereu bătea în ferestrele lor. Camera Alinei era cea din capătul coridorului. Avea un pat din acela vechi, o canapea extensibilă încastrată într-o bibliotecă din pal de un maro bătrânicios. Deasupra patului și pe pat era mereu plin de tot felul de animale de pluș. Mirosea mereu foarte bine în camera ei și era cald de îți venea să adormi imediat ce intrai acolo. Camera în care dormea maică-sa avea obloanele mereu trase pe jumătate. Aia era camera cu televizorul, deci chestia asta avea sens. Pe vremea aia televizoarele reflectau puternic lumina soarelui și dacă nu trăgeai obloanele, nu vedeai nimic.
Mai departe, trec pe lângă o platformă de beton ridicată deasupra nivelului străzii, aflată în fața unui bloc de 6 etaje, unde copii jucau mai demult șotron și spărgeau nuci sub călcâie. La parterul blocului era o alimentară și un aprozar. Acum acolo e o farmacie HelpNet. La parterul blocului vecin e un bar cu o terasă acoperită de niște bucăți de material care arată ca pelerina lui Batman întinsă și lățită la maxim. Doi tipi cu cefe late și brațe tatuate beau bere cu lămâie la una dintre mese. Trec mai departe. Aici sunt zone fără copaci, iar soarele trece printre blocuri și îmi arde pielea. Tricoul mi s-a lipit de spate și simt stropi de transpirație care mi se preling pe coloană. Am trecut în zona umbroasă. Iarăși e plin de copaci stufoși. În partea stângă, șirul de blocuri se rupe și strada dă într-o altă curte interioară plină de umbre și plopi înalți. Aici locuia o altă colegă de gimnaziu pe nume Romina. Trăia cu divorțata de maică-sa și cu fratele ei într-o garsonieră mobilată modest. Am fost la ea acasă o singură dată, împreună cu Alina. Ele două erau prietene foarte bune încă din clasa întâi. În clasa a 8-a, Romina era singura fată mai scundă decât mine din întreaga clasă. Avea fața mică și strânsă laolaltă, ca un pumn, și notele ei nu erau prea mari, dar avea un simț al umorului extrem de dezvoltat. Râdeam împreună cu ea în fiecare zi. Fratele ei învăța chiar mai puțin decât ea. Acum vreo 4 ani am văzut-o plimbându-se cu doi copii mici de mână prin Alfa, cartierul din celălalt capăt al orașului. Și eu locuiam acolo în perioada aceea. Ne-am salutat, am întrebat-o dacă cei mici sunt ai ei și asta a fost tot. Au trecut prea mulți ani ca să ne prefacem că ne mai pasă unuia de celălalt.
Trec de blocul ei și pe partea dreaptă a străzii e blocul în care locuia o altă colegă de gimnaziu pe nume Silvana. Avea o față pătrată și buzele groase ca două bucăți de sfoară împletită. Singurul lucru memorabil în legătură cu Silvana este faptul că a luat premiul 1 în clasa a doua, deși învăța mai prost decât mine. Eu am luat premiul 2 în anul acela. Din clasa a cincea maică-sa a mutat-o în altă clasă și asta a fost tot. Acum lucrează ca reporter la unul dintre ziarele locale. O mai văd uneori pe la evenimente, cu microfonul în mână și un cameraman care se ține după fusta ei.
Mi-e foarte sete și mă uit în jur după vreun magazine, un AF, ceva, orice. Acum 15-20 de ani era plin de ele la parterurile blocurilor din cartier. Chiar și acum trec pe lângă un balcon construit – probabil ilegal – sub fereastra unui apartament de la parter. Are scară separată și vitrine pline de praf și reclame decolorate, tot tacâmul – o relicvă a vremurilor de mult apuse când oameni ca mine și ca tine își încercau norocul în comerțul minuscul al zonei.
Ajung la sensul giratoriu unde Miorița se intersectează cu Abrud. Dacă continui în linie dreaptă, voi ajunge din nou la Școala Generală nr. 12. Pardon, Școala „Regina Maria”. Așa că fac prima la stânga, pe Abrud, și mă îndrept înapoi spre casă. Trec din nou pe lângă intrarea în piață, apoi pe lângă cafeneau de cartier unde a lucrat Maria, pe sub salcia enormă care va cauza în curând și inevitabil un accident, trec pe lângă blocul grasului care avea PS și mă îndrept spre Kaufland-ul care a înghițit stadionul copilăriei noastre. Intru și e aproape pustiu. Din cele 20 de case funcționează doar una. Aerul condiționat îmi răcește urgent sudoarea pe spate și îmi dă o stare de discomfort. Știu ce vreau, așa că nu pierd prea mult timp. Îmi trebuie o apă minerală, un kefir din lapte de capră și o tablă de ciocolată cu alune. Iau apa, iau kefirul și când ajung la secțiunea cu dulciuri mă opresc. Văd pe raftul din dreptul ochilor ciocolată Primola. Ridic sprâncenele. N-am mai văzut Primola la raft cam de pe vremea când terminam liceul, în 2005. Țin minte că îmi plăcea foarte mult, cumpăram des ciocolata asta. Oare au discontinuat-o în ultimii 13 ani? Au și sortimentul cu alune. Întind mâna spre ea, dar mă opresc înainte de să o ating. Îmi retrag mâna. Am trecut azi prin destule amintiri. Să cumpăr o ciocolată pe care nu am mai gustat-o de 13 ani doar de dragul nostalgiei ar fi prea de tot, chiar și pentru mine. Mă dau un pas înapoi, parcă mi-e frică de ea.
Ocolesc raftul și mă îndrept spre ieșire. Întorc privirea o singură data spre ciocolata asta și apoi nu mă mai întorc deloc. Plătesc ce am cumpărat și ies iarăși în soarele ăsta infernal. O iau prin parcare, transversal, și mă îndrept spre bloc. Ceasul de la mână îmi spune că am pierdut mai mult timp decât aș fi vrut, iar acum trebuie să mă grăbesc. Am un bagaj de făcut, iar apoi trebuie să prind trenul. În parcare văd un Golf, negru și plin de stickere multicolore. Cel de lângă gura rezervorului îmi atrage atenția în mod special. Arată silueta unei femei cu țâțe imense aplecată în patru labe, iar în spatele ei se află silueta unui bărbat care o fute pe la spate. Dedesubt, cineva care s-a crezut amuzant a pus textul ăsta: NO FREE RIDES. ASS OR GAS.
Ajung acasă și arunc flaconul gol de kefir la gunoi. Îmi fac repede bagajul și mai dau o tură prin apartament, să fiu sigur că nu am uitat nimic. Îmi schimb tricoul umed cu unul uscat și curat, apoi trag trollerul după mine pe palier și încui ușa de la intrare.
Ies afară și arunc o privire în jur. Un vânt fierbinte clatină puternic coroana nucilor și teilor care au asuprit cartierul în ultimul deceniu în care am lipsit și, pentru o clipă, mă simt extrem de singur și de bătrân. Mă simt ca spectrul unui străin, o șoaptă rostită într-un loc în care șoaptele sunt interzise. Blocul meu e la fel de alb ca acum 25 de ani. 90% din oamenii care locuiesc acum în el îmi sunt străini, iar cei pe care îi cunosc sunt bătrâni și vor fi morți data viitoare când mă voi întoarce.
Ajung la gară în 20 de minute, fără să mă grăbesc. În orașul ăsta toate distanțele sunt mai scurte decât ai crede. Mă urc în tren și îmi consult ceasul. În 7 minute (ar trebui să) plecăm.
În fața mea se așează o tânără. Are părul negru și des, iar decolteul adânc îi expune țâțele foarte bronzate.
Îmi întorc capul spre fereastră. Gara rămâne în urmă, tot mai repede. Trenul trece prin depou, pe lângă uzina de apă, pe sub pasajul bifurcat care duce înspre vechiul cartier, apoi trece prin fața blocului meu. De unde stau pot vedea fereastra apartamentului. Și restul ferestrelor apartamentelor vecinilor, prietenilor și oamenilor pe care i-am cunoscut cândva și pe care probabil n-o să-i mai revăd vreodată. Copacii au crescut foarte mult, cartierul e o junglă prin a cărei sălbăticie poți distinge uneori un licăr de civilizație.
Din locul acesta am amintiri vechi de un sfert de secol. Și încă le număr.
Fata din fața mea își mușcă buzele date cu ruj roșu în timp ce abuzează de rețelele de socializare. Când controlorul îi cere biletul, ea îi întinde și legitimația de student. Oftez și mă gândesc la nepăsarea ei. Golul acela va înghiți plinul pe care îl are.
Mă gândesc la tabla aia de Primola pe care nu am cumpărat-o.
Dă-o dracu’!
Probabil nu mai e la fel de bună ca acum 13 ani, pentru că toate lucrurile bune se duc dracului dacă le dai destul timp.
E bine să ai pe cine să te sprijini atunci când ești mai bătrân, după ce anii au trecut. Prietenii dispar la un moment dat, toți, indiferent de promisiunile pe care le fac. Nu e ușor să știi care ți-e locul. Unii oameni au un instinct special pentru așa ceva. Unii știu exact unde să se așeze, unde se potrivesc perfect. Alții nu sunt la fel de norocoși. Ei caută, mereu.

Cosmin Leucuța

M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.