La țigănci – Mircea Eliade

Autor: Mircea Eliade
An apariție: 1963
Editura: Cartex 2000
Recenzie de: Alexandra Ilie

Nuvela La Țigănci scrisă de Mircea Eliade este o capodoperă a fantasticului românesc, o realizare compozițională a opoziției dintre sacru și profan, sub forma unei proze de mici dimensiuni, scrise după al Doilea Război Mondial. O nuvelă născută din pulbere, am putea spune.

Din punct de vedere estetic, primul lucru care mi-a atras atenția a fost folosirea tehnicii de epic dublu, care exercită asupra firului narativ o stranie obiectivitate, pe care am resimțit-o de-a lungul celor câteva ore de lectură ca un fior rece dar subtil pe șira spinării. Brrr! Cum au avut efectul acesta personajele banale care participă la întâmplări pe măsură, cel puțin în plan literar? Cred că asta face parte din farmecul pe care Mircea Eliade l-a ascuns cu măiestrie undeva printre rânduri, făcându-ne să ne îndoim, la o adică, chiar de veridicitatea propriei noastre existențe. Gavrilescu, personajul principal al nuvelei, este anume ales dintre indivizii anonimi cu severe procese de conștiință pentru munca banală din care își câștigă o existentă de care nu este în totalitate mândru. Era profesor de pian și aici intră tot ce ține de obsesia deplinătății și a combustiei paroxistice pentru artă, asta deoarece visul lui a fost la origine acela de a ajunge un mare artist. Cu toate acestea, subtextul este o vastă anticameră demnă de roman, cu accente și semnificații care se întind până în sfera mitologicului și a fatidicului.
Citat: Eu sînt Gavrilescu, artist… Şi înainte de a fi ajuns, pentru păcatele mele, un biet profesor de pian, eu am trăit un vis de poet. Domnişoarelor, exclamă patetic, după o pauză, la 20 de ani eu am cunoscut, m-am îndrăgostit şi am iubit pe Hildegard !

Acțiunea începe în deplină concordanță cu Bucureștiul interbelic, ce pare să ascundă la fiecare colț de stradă, pe după clădirile încinse de beton, profunde încărcături mitice, prozaice. Unul dintre elementele definitorii, ce se tot repetă într-un mod aproape agasant este căldura, care devine în final sursa singurei explicații logice pentru confuzia sau chiar dereglarea psihică a personajului. În acest cadru ni se înfățișează prima dată Gavrilescu, așteptând moleșit de arșița soarelui să plătească taxatorului biletul de tramvai, cel puțin până când vede pe fereastră grădina țigăncilor, un spațiu ambivalent după cum vom vedea. Cuprins de admirație și o curiozitate debordantă pentru ceea ce se credea a fi o casă de toleranță, protagonistul pune călătorilor întrebări fără perdea, urmărind reacția pseudoscandalizată a unui bătrân. Ne aflăm într-un moment cheie al nuvelei, cel în care își dă seama că a uitat în casa Otiliei, una dintre elevele sale, servieta cu partituri, considerând mai mult decât necesar să abandoneze discuția despre țigăncile a căror origine părea a fi necunoscută bucureșteanului de rând. Din clipa în care decide să coboare pentru a-și recupera servieta, realitatea începe să se fisureze ireversibil, căci o dată ajuns în fața grădinii țigăncilor profesorul lasă tramvaiul să plece rostind una dintre secvențele cele mai profunde ale nuvelei E prea târziu. Și veți vedea că a avut dreptate, era prea târziu pentru a mai prinde trenul vieții.

Însoțit de o tânără draguță, ce îi devine un soi de călăuză, ajunge în fața babei pe care am considerat-o un fel de Cerber simbolic, căreia îi plătește trei sute de lei pentru o țigancă, o grecoaică și o ovreică, contravaloarea e trei lecții de pian. Ajuns în odaia tinerelor, profesorul de pian trăiește experiențe total opuse celor la care m-aș fi așteptat și asta deoarece fetele nu sunt altceva decât o realizare ezoterică a ursitoarelor, sau a ielelor mitologice. Este supus fără să își dea seama la proba ghicitului țigăncii, probă care înzestrează palatul țigăncilor cu un puternic rol inițiatic. Eșuează în aparență, dar reușește să rememoreze prima sa dragoste, o nemțoaică pe nume Hildegard de care fusese nevoit să se despartă în favoarea actualei soții. Drept pedeapsă tărâmul pare să îl respingă, devenind victima unei ambuscade cu obiecte simbolice, precum perdeaua care îl înfășoară ca într-un giulgiu, de îndată ce rămâne gol și fără apărare în întunericul morbid dintre paravane. Textul abundă de multe alte repede ale actului funebru, scene sumbre pe care doar o imaginație creatoare le putea transforma, printr-un excepțional joc literar, într-o imagine cel puțin suportabilă. Șederea sa la casa țigăncilor este astfel marcată de rememorarea aproape inexplicabilă a unei iubirii pierdute în tinerețe și revărsarea întregii frustrări acumulate în prezența ielelor într-o reprezentație ce voia a smulge clapele și a pătrunde până în pântecele pianului. Apoi se trezește lângă femeia bătrână care îi mediase această stranie întâlnire și, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, Gavrilescu pleacă spre locuința Otiliei dorind să recupereze partiturile.
Reîntoarcerea în spațiul citadin, considerat real, este însă doar o aparență, deoarece pianistul se regăsește într-o lume schimbată, căreia nu îi mai aparținea pe deplin. Înspăimântat descoperă că cele trei ore petrecute în spațiul profan au fost de fapt 12 ani, că între timp eleva sa se măritase, bancnotele fuseseră scoase din circulație, iar soția sa, Elsa, plecase în Germania.

Astfel destinul îl aduce în mod paradoxal înapoi în brațele profanului, loc unde este condus de un birjar dricar care i se face părtaș în această nouă condiție existențială. Îl plimbă la biserică, îl îndeamnă să miroasă florile ce se adunaseră în urma unei înmormântări, pentru ca în final să îl ducă în fața babei, care îi oferă pe loc o altă fată, de data aceasta o nemțoaică. În mod absolut previzibil, nemțoaica este de fapt Hildegard care îl ajută să conștientizeze prin intermediul vechii lor iubiri experiența hierofanică. Eliberat de frică, de dragostea pentru materie care îi călăuzise până atunci viața făcându-l să o trăiască într-o vagă amăgire a aparențelor, își redobândește identitatea mitică și acceptă moartea ca formă de renaștere și împlinire orphică. Dacă va rămâne sau nu aproape de ființa care l-a așteptat atâta timp este un mare semn de întrebare, pentru că acolo unde nimic nu a fost, orice poate fi, iar dragostea lor ce pare a fi izvorul tinereții eterne este poate singura șansă pe care deși a ratat-o la început a știut să o valorifice în final.

În concepția lui Eliade, fiecare om are două șanse de a cunoaște încă din viață Sacrul în toată plinătatea lui, prin arta și iubire, fapt pentru care am putea spune că Gavrilescu este un prototip al muritorului Adamic, care eșuează lamentabil în a distinge esența de aparență, dar care reușește, chiar atunci când pare prea târziu, să înțeleagă adevăratul sens al vieții și să pătrundă într-o altă lume paradisiatică. Tratarea lirică a cuvintelor este deci, singura cale de receptare absolută a unității indisolubile între formă și fond, expresie și conținut, aceasta conducând către o realizare alegorică a trecerii spre moarte.

A fost o lectură diferită de tot ceea ce am citit până acum, care mi-a ridicat puternice semne de întrebare despre șansa omului într-o experiență înăbușitoare. Am rămas profund marcată de Bucureștiul interbelic, un București iluzoriu pe care nu am avut șansa să îl descopăr înafara lecturii și de care leg, poate fără să îmi dau seama, întreaga aura misterioasă a nuvelei.

După cum am spus încă din incipit, totul se poate explica drept o halucinație cauzată de căldura puternică, sau din contră, o ruptură a echilibrului preexistent, marcă a convenției fantastice. Oricum ar fi, această nuvelă este o revelare cu puternice încărcături afective, ce marchează o nouă etapa în creația literară a autorului.

Alexandra Ilie

Arpegiu– editura Sfântul Ierarh Nicolae |2015|

• Îndrăgostită iremediabil de trandafiri albi, ciocolată și literatură

|04.07.2002|