Anotimpul afidelor (fragment de roman)

1.

În preajma idelor, vremea s-a îndreptat. Un vânt cald adia dinspre pădure, purtând pe deasupra orașului un miros dulce de pământ umed. Aburul se vălătucea peste zidurile colțuroase ca de provă și legăna moale castanii și salcâmii care încă visau sprijiniți peste casele din cărămidă roșie. Zăpada înghețată la brumar se înmuie repede și se vremui de pe acoperișuri, la început în țepușe lungi și înghețate, apoi în șiroaie vesele, printre pavelele de granit.
În săptămânile de după dezgheț sosiră primele caravane, încărcate cu lucrușoarele trebuincioase cetății. Coloane lungi de măgari și cai, uneori și de cămile, doldora de saci și apăsați pe șale de negustori umflați, trecură pe sub poarta cea mare și își descărcară comorile în Piața Principală. Străzile fură acoperite de zarva prețurilor, de ciocăneli și de bocăneli, de miresme proaspete și de veselia începutului de primăvară.
Oamenii își zugrăveau casele și își vopseau ușile în culori vioaie. Săpau rădăcinile arborilor și îi stropeau cu var pe trunchiuri ca să nu îi prăpădească vreo molimă. Croitoresele, aprovizionate cu stofe, coseau de zor cămăși și rochii subțiri, potrivite arșiței care urma să vină. Dogarii verificau butoaiele, iar berarii le umpleau. Fierarii nădușiți ascuțeau coasele și plugurile. Pietrarii suiau turnurile orașului mai sus decât fuseseră vreodată.
Într-una din zile însă freamătul se îmblânzi și apoi se potoli cu totul. O iscoadă anunță sosirea unui caravane fără negustori, călăuzită de un singur soldat. Gărzile, superstițioase din fire, îi făcură loc să treacă pe sub poarta larg deschisă, iar locuitorii se îngrămădiră pe strada mare ca să cerceteze convoiul. De burțile animalelor atârnau traiste umflate de grâu și de porumb, încă nedeschise, iar în urma lor, mușcând în gol, pășea o cireadă de vaci hămesite. Jivinele se îngrămădiseră unele într-altele și răgeau disperate, fluturându-și coarnele ciuntite. În fruntea coloanei, așezat pe un asin, venea un tânăr ofițer. Stătea aplecat de mijloc, cu pălăria trasă pe ochi. O dată la câțiva pași se scutura, de parcă îi era frig. Mâinile îi atârnau moale pe genunchi, departe de spada care se lovea în pietrele din drum. Uniforma albă îi era murdară și ruptă, iar pe la guler, peste trese, i se scorojise în pete negre.
Un bărbat mai curajos ieși din mulțime și se apropie de el. I se adresă timid, dar soldatul nu schiță niciun gest. Omul îl prinse de umăr, dar călărețul se prăbuși cu fața în jos și rămase nemișcat.
Târgoveții își făcură cruce și scuipară în sân. Rostiră în gând aceeași rugăciune, de mai multe ori, și apoi, tăcuți, se împrăștiară care încotro. Gărzile traseră mortul la o parte și îl îngropară în cimitirul de lângă mănăstire. Mânară animalele în țarcul de la marginea orașului, împreună cu ale lor, și se întoarseră neliniștiți pe metereze.
Din ordinul comandantului, poarta fu închisă și zăvorâtă.
În seara aceea turnă cu găleata, iar pământul gras se căscă în găuri largi și volnici gâze, cărăbuși și mii de fluturi de noapte, care bâzâiau și fâlfâiau pofticioși. Printre ele, de sub pietrele călcate și teșite, ieșiră tescuite și afidele, mici, verzi și înfometate.
S-au aliniat ca pentru război și au plecat în căutare de hrană, târându-se curioase prin iarba încă neînflorită. S-au cățărat peste tot ce au găsit verde și viu și și-au înfipt dințișorii străvezii în cele câteva crenguțe care pulsau de zeamă. Cel mai delicios a fost rugul de trandafiri din Piața Principală. L-au năpădit cu miile, în lanțuri vii și organizate, și s-au agățat de frunzele crude, imuni la spinii mari. S-au cocoțat pe lujeri până au ajuns la bulbucii adormiți și i-au săpat în miez, unde s-au cuibărit bine și au început să se înfrupte din petalele mijite.
Abia trezit, rugul a îmbătrânit sub povara lor și a început să se îndoaie de la mijloc, căutând odihna în pământ. A scărmănat cu ghimpii în cleiul proaspăt dezghețat și s-a scufundat în brațele lui, cuibărindu-se liniștit în amorțeala sfârșitului de iarnă.
Afidele, încă înfometate, au plecat mai departe, pe lângă biserica neterminată, până în dreptul marii cazărmi și acolo s-au cățărat în copacii tineri, plantați de mai puțin de zece ani. I-au doborât în numai câteva zile și s-au năpustit printre casele oamenilor, peste canalul de apă, în Palancă. Acolo s-au suit ca iedera pe zidurile văruite și s-au îngrămădit prin poduri, acoperindu-le cu totul. Au construit punți și s-au agățat de fiecare frunză și de fiecare mugur, de zarzavaturi și de crâmpeiele de orz și lucernă, rumegând și înmulțindu-se peste măsură, până ce întregul oraș a devenit un covor verde, ocupat și cârmuit de micile afide hrăpărețe.

2.

Ana deschise ușa și ieși în aerul rece al dimineții, îmbrăcată doar într-o cămașă subțire și în fusta neagră cu petice pe care o purta în zilele de lucru. Trase găleata cu apă după ea până în mijlocul curții și o puse la marginea vetrei, apoi apucă securea și izbi îndemânatic bușteanul de lemn, care se crăpă pe mijloc cu un sunet proaspăt, de lemn crud. Împinse din cale jumătate de butuc, iar cealaltă o mărunți în bețișoare subțiri ca de răpelț. Le strânse într-o grămăjoară și le îndesă între cărămizile cuptorului. Scoase amnarul și cremenea și le bătu până ce o scânteie prinse iasca. Flacăra se iuți peste surcele și cuprinse toată gura întunecată a vetrei. Femeia apucă găleata și o vărsă într-o oală, pe care o puse pe foc. Se așeză pe cealaltă jumătate de butuc și privi peste gard la cerul senin care se mijea dintre norii subțiri.
Trecuseră douăzeci și doi de ani de când se măritase și se mutase aici, la marginea holdelor, sub bolta umbroasă a pădurii. Timpul îi gonise mai mult de jumătate din viață. Își număra anii în răbojul lucrurilor pe care le adunase. Le îndrăgea pe toate la fel pentru că erau calendarul ei și putea astfel să le numere și să le inventarieze, uluci, scaune, geamuri, masa, cuptorul și căruța, și să își aducă aminte când le luase și cât timp istovise de atunci. Le aduna pe degete și le murmura algebra, minunându-se că a mai trecut o iarnă de când se terminase războiul. Imediat după ce turcii fugiseră peste Dunăre, plecase și ea de lângă mă-sa, tocmai aici, departe de casele distruse, de mlaștina urât mirositoare și de mormântul tatălui ei.
Coșmarurile continuaseră o vreme. Închidea ochii și fugea de morții care o urmăreau, gata să o prindă de glezne și să o tragă după ei în pământul umed, și acolo să o țină nici vie și nici moartă. Alerga de ei ca o bezmetică, dar pulpele i se încleștau și o țineau pe loc. Urla când simțea degetele reci pe călcâie și atunci se trezea transpirată și plânsă.
La început nici el nu o dusese mai bine. Se trezea noaptea din cauza ei și ieșea în curte, unde privea cerul până când zorii ștergeau stelele. Se foia pe lângă gard, de parcă ar fi vrut să îl sară și să o ia la fugă fără să mai privească în urmă.
Dar după un timp se liniștiseră amândoi, iar somnul lor nu mai era întrerupt decât de vreun lup care urla hămesit în goana după vânat. După câteva luni Ana a rămas gravidă și a născut un băiat. Fericiți, s-au împăcat cu viața lor și au mers mai departe, singuri și liniștiți, adunând câte ceva în fiecare an, mici ziduri cu care s-au înconjurat de lumea de afară.
Apa începu să fiarbă. Ana se ridică și scoase din buzunar o desagă mică din piele. O deschise și prinse cu degetele un floștomoc de tutun pe care îl mirosi, apoi îl mărunți și îl aruncă în oală. Puse iute un capac și trase țucalul de pe foc. Îl lăsă câteva minute să prindă aromă și după îl trecu printr-o strecurătoare într-un oloi ciobit, vopsit în rotocoale. Lăsă otrava să se răcească și prinse a stropi lujerii păducheați din grădină.
Gâzele se zvârcoliră, îmbibate de venin. Se umflau pe sub piciorușe și pe la îndoitura capului și înțepeneau moarte, unele peste altele. Cădeau în grămăjoare și se scufundau împreună, cu sutele, în pământul care se căscase în guri lihnite. Din porii deschiși ai rădăcinilor se iviră o mulțime de păianjeni cu guri lungi și hămesite, care începură să le strângă în pânze și să le care în văgăunile din care ieșiseră.
După ce termină de stropit, femeia își adună lucrurile, apucă mătura din crengi de corcoduș și strânse în grămăjoare verzui toți păduchii care mai rămăseseră printre firele de praf. Trânti mizeria pe cărbunii încinși. Insectele prinseră a pocni, umflate și sucite de jarul puternic. Privi satisfăcută, bucuroasă de succesul leacului, apoi se spălă pe mâini în găleată și porni spre cotețul cu găini.

3.

Pădurea clănțănea încetișor. O boare se strecura îndemânatic printre ulmii înalți și ușuia în rotocoale iarba putrezită, suflând-o departe, în întunecime. Într-o râpă, un fir de apă argintiu susura toropit. În rest era liniște.
Luca pășea cu grijă ca nu cumva să sfarme vreo crenguță. Avea muscheta pregătită și o ținea strâns la piept, gata să tragă. Se învârtea de aproape o oră în jurul scăldătorii, așteptând ca vreunul dintre porci să se întoarcă. Se opri, prudent să nu calce în vânt, și se pitulă după o rădăcină smulsă, care împungea aerul. În fața lui, la câțiva metri, o namilă de mistreț râma câțiva bureți. Grohăia împăcat în tip ce șuncile îi măturau praful. Scurma pământul și se fâțâia pe toate părțile, gonind frunzele veștede.
Bărbatul își așeză pușcociul pe lemnul înalt și luă dihania în cătare. Ochi pieptul umflat de grăsime și trase aer pe nări. Animalul se oprise, îmbătat de bucuria ciupercilor, și gâlgâia vesel.
Pădurea bubui pe toată lungimea ei. Un norișor de fum îl învălui pe vânător, orbindu-l. Scutură cu palma prin abur și se chiorî înspre mistreț, dar locul era gol. Se ridică din ascunzătoare și privi în jur, nedumerit. Auzi un foșnet și se întoarse chiar când o pasăre mare și neagră coborî spre el cu ghearele desfăcute, gata să îi brăzdeze obrazul. Se feri, dar păsăroiul îl ocoli și se năpusti din nou la el. Luca își scoase cuțitul de la brâu și lovi în gol. Speriat, se suci în toate părțile, dar pădurea se liniștise. Un fior îi urcă pe spinare până în creștet. Se făcuse frig și parcă stătea să ningă. Crengile apăsau pe el, împletite într-o cupolă neaerisită. Se hotărî să plece acasă, dar simți cum pământul îi huruie sub tălpi. Auzi un zgomot de crengi frânte și zări o umbră cu coada ochiului. Se întoarse și văzu cum mistrețul se avânta spre el, cu capul plecat, gata să îl apuce în colți. Avea ochii înfuriați și râtul pătat de sânge. În urmă lăsase o dâră lungă de colb roșiatic.
Bărbatul apucă să se arunce într-o parte. Se rostogoli prin frunze și se ridică iute, căutând o cale de scăpare. Încă ținea strâns cuțitul și se îndoi de spate, încordat ca un arc. Porcul se avântă către el, bolborosind. Părul de pe grumaz i se ridicase în smocuri sârmoase. În goană, îl izbi pe Luca în glezna dreaptă. Bărbatul gemu și se prăbuși la rădăcina unui copac. Dihania se apropie de el cu botul căscat. Dintre colți i se scurgeau zoaie puturoase. Horcăi pofticioasă și dădu să-l prindă de un călcâi, dar Luca îl pocni cu talpă peste figură. Animalul urlă întărâtat și se azvârli asupra lui. Încerca să îl strivească și să îl sufoce, să îl molfăie de viu. Bărbatul împlântă cu disperare cuțitul în șuncile porcului. Jivina se scutură de câteva ori și se prăbuși într-o parte, fără suflare. Sângele bolborosi într-un șuvoi gros, care se scurse la rădăcinile ulmilor din jur.
Luca respira sacadat și se zgâlțâia de durere. Își simțea piciorul răsucit în ghimpi de fier. Dădu să se ridice, însă un junghi îl trânti înapoi sub copac. Urlă înfricoșat, dar ecoul îi întoarse glasul frânt, ca o șoaptă nedeslușită.

4.

Ana isprăvise cu animalele și luase calea porumbarului, dar simți miros de fum și auzi glasuri în dreptul porții. Câinele schelălăia în lanț, apucat de streche. Femeia își șterse mâinile în fustă și se apropie de ulucii strâmbi. Pe deasupra lor zări câțiva soldați, care coborau dintr-o căruță trasă de un cal costeliv, însoțiți de o arătare costumată într-o robă lungă și neagră. În loc de față, de sub pălăria cu boruri largi se ițea, prinsă în chingi de piele, o mască albă de fildeș cu un cioc ascuțit de corb, păzită sub fruntea lucioasă de doi ochi rotunzi și goi ca de mort.
Soldații îi făcură femeii semn să se apropie, în timp ce aruncau priviri scurte prin ogradă și spre creatura care stătea liniștită cu o carte groasă între degetele înmănușate, privind fix către casă. Din când în când mângâia tomul și își sucea cercetător capul cornos.
Ana se apropie timid, holbându-se îngrozită. Mai văzuse oameni îmbrăcați așa, erau felceri care se însoțeau în drumul lor de cele mai negre semne. Puțeau a leșie și a carne arsă. Luau oamenii și îi îngrămădeau în case prăpădite și îi țineau închiși cu zilele, până mureau toți, arși de sete și de foame. Simți că o lasă genunchii și se opri la câțiva pași de gard. Se prinse cu mâinile de burtă și se strădui din greu să nu leșine. Arătarea își întinse degetele negre și îi făcu semn să se apropie, apoi deschise tomul și întoarse paginile spre ea. Ana își duse palmele la gură și scutură din cap, terorizată. Unul dintre soldați, un ofițer, se răsti la ea:
– Ești sigură? Nu ne minți?
Femeia începu să plângă. Tremura ca varga, mută de frică. De pe ogor veneau rotocoale de fum, iar o văpaie înaltă înghițea cu repeziciune tot grâul. Spicele abia mijite plesneau și se umflau în vânt, stârnind focul și mai tare. Felcerul, nepăsător, se lipi de gard, mormăi ceva pe sub clonț și lovi cu palma în cartea deschisă.
– Sigur nu ne minți? urlă iarăși soldatul.
– N-nu, se bâlbâi Ana, vă jur, n-nu am văzut n-nimic.
– Ridică-ți bărbia și brațele și arată-ne gâtul și subsiorile. Mișcă!
Privind în sus, Ana își dădu jos cămașa și își înălță brațele la cer. Arătarea își întinse ciocul lung peste uluci și o examină atent, ca un uliu înfometat. Când termină, dădu din umeri, închise cartea și se întoarse cu fața către drum. Ofițerul stătu o clipă pe gânduri, apoi le porunci celorlalți soldați, care așteptau cuminți:
– Legați-o și urcați-o în căruță, apoi dați foc la casă.
Femeia se întoarse pe călcâie și o luă la fugă. În urma ei auzi urlete furioase. Ofițerul izbi gardul cu piciorul. Sări peste cioturi și din trei pași fu lângă Ana. Se aruncă pe ea și o trânti la pământ, sucindu-i mâinile la spate. O strânse în sfori și o târî prin praf până afară. Ceilalți își aprinseră torțele și le aruncară prin geamuri. Vâlvătaia înghiți cu iuțeală pereții, care prinseră a se înnegri și a se îndoi sub greutatea acoperișului.
O suiră pe Ana în căruță, alături de ei. Felcerul se așeză gânditor lângă ea și o mângâie pe frunte. Se aplecă și îi spuse ocrotitor:
– Când a rupt Mielul cea dintâi dintre cele șapte peceți, m-am uitat și am auzit pe una din cele patru făpturi vii zicând cu un glas ca un tunet: Vino și vezi! M-am uitat și iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce stătea pe el avea un arc; i s-a dat o cunună și a pornit biruitor și ca să biruie.

5.

Orașul amuțise cu totul. Străzile dormeau ostoite, chiar și ziua. Biserica iezuită, construită din cărămizi mari și colțuroase, care vegheau la somnul balaurului, fusese abandonată. În Cazarma lungă, care împrejmuia casa Guvernatorului, nu se mai bubuia niciun ordin. La Primărie se baricadaseră geamurile și ușa și, pe după zidurile roșiatice, nimeni nu mai cerceta vreo hartă. Casele și bordeiele se umpleau de praf, netulburate, iar rigolele se împuțiseră, înfundate de noroiul ploilor care nu mai conteneau de săptămâni. Pe meterezele înalte, în muchie de stea, lipsa pașilor de gardă însămânța buruienile, iar în zăvoarele celor trei porți de intrare fusese turnat fier și acum rugineau pe la încheieturi.
Pe pajiștea din jur era zarvă. Zeci de felceri guralivi, strâns înfășurați în pânzele negre, cu ciocurile ridicate spre zidurile grele, dezbăteau ce era de făcut. Vocile lor, înfundate de măștile din os, șuierau la unison și se izbeau în pereți, apoi ricoșau neastâmpărate.
Unii propuneau să dea foc orașului. Alții ziceau să îl lase în plata Domnului, închis pe vecie sau până când vor muri toți până la unul. Unul cu burdihan și cu o glugă atârnată peste găvane se împotrivea și cerea oricui îl asculta o scară pe care să se urce sus pe zid și să-i cheme la el pe cei teferi.
Armata imperială își organizase tabăra în partea de nord a orașului. Soldații fuseseră trimiși din regimentele care păzeau Frontiera și, în ziua în care ajunseseră, chemaseră fierarii ca să sudeze porțile și să-i închidă pe bolnavi. În fiecare zi, gardieni patrulau prin jurul zidurilor, înarmați și suspicioși, căutând orice capăt de sfoară pe care cineva putea să coboare și să fugă. La ora prânzului, un preot lovea o clopotniță și trăgea cu urechea după un răspuns. Clinchetul călătorea peste metereze, pe ulițele pustii, printre turlele abandonate, și se topea în ploaia interminabilă. Dinspre cetate nu venea însă niciun răspuns. Slujitorul mai tălăncănea o vreme, apoi se retrăgea în cortul său, înconjurat de icoane, unde se ruga.
Uneori, cei de jos puteau vedea un om cocoțat pe cel mai înalt turn al orașului. Silueta lui se profila pe acoperișul țuguiat. Se urca acolo și stătea liniștit, privind când în jos către marea de felceri și soldați, când în depărtare, spre dealurile care se profilau printre norii albăstrui. Încercaseră să vorbească cu el, îi făceau semne și strigau cât puteau de tare, agitaseră steaguri și trimiseseră porumbei cu mesaje, dar umbra rămânea mereu nepăsătoare. După o vreme îl lăsară să vegheze liniștit.
Cei câțiva care fuseseră examinați de către felceri și găsiți sănătoși fuseseră strămutați la câțiva kilometri depărtare, într-un sat izolat de păduri, care acum era păzit de regimente călare. Din când în când, armata trimitea provizii cu mâncare, dar soldații se întorceau speriați, zicând că în codrul întunecat se plimbă nestingheriți vârcolaci și alte lighioane blestemate, care atacau călătorii și îi îmbolnăveau. Veștile de la comandanții diviziilor de cavalerie se împuținaseră. Generalul imperial se hotărâse să abandoneze orașul și să plece în ajutorul lor, dar într-o zi, chiar când se împachetau, porțile ferecate prinseră a se zgudui, împinse parcă de o forță imensă. Fierul pârâia pe la încheieturi și scobea așchii din pereții largi în care erau ancorate. Armata se pregăti de luptă.
Felcerii se retraseră în spatele lor, aliniați în stoluri, prevestind sfârșitul lumii. Citeau cu voce tare din Cartea Sfântă, profețind venirea unei armii care va trece fiecare ființă vie prin foc și sabie. Generalul, necredincios din fire, le închise gurile. Le spuse soldaților că cei prinși în închisoarea orașului voiau să fugă care-ncotro și să răspândească boleșnița în toate zările, iar datoria lor era să îi oprească.
Infanteria se grupă în formațiune de luptă, cu armele încărcate, gata să împuște pe oricine ieșea din-lăuntrul zidurilor. Traseră pe lângă ei tunurile de asediu și le umflaseră burțile cu ghiulele grele de plumb.
Generalul, suit pe iapa sa, se plimba țanțoș printre ei, cu sabia scoasă, pregătit să ordone măcelul. Ploaia se porni și mai puternică, fleșcăind pământul în vaduri adânci și nămoloase. Bubuiturile fură înghițite de răpăitul potopului, care se dezlănțuise peste armată și amenința să îi podidească. Ofițerul se ștergea la ochi și își scutura pălăria care se pleoștise, iritat de vremea care i se împotrivea. Urlă către iscoade și le ceru să cerceteze terenul.
În acel moment, porțile se prăbușiră cu un bufnet prelung, iar din urma lor, ca dintr-un furnicar, sute de siluete zdrențuroase și cocârjate se revărsară peste ei.

Cristi Vicol

Am absolvit Facultatea de Jurnalism la Timișoara, un master de Jurnalism Internațional la Szeged, iar în prezent sunt doctorand la Universitatea de Vest, la Litere, tema de cercetare fiind literatura refuzului în spațiul central-european. Am publicat un volum despre istoria Timișoarei (Editura Eurostampa, 2016), un volum de proză scurtă la editura Tritonic – Sfârșitul Inocenței (reeditare a ediției din 2015, apărut la Tracus Arte și apoi la Eurostampa), dar și o antologie de autori SF români, tradusă în engleză, editată alături de Daniel Timariu – East of a Known Galaxy (editura Tritonic, 2019). În prezent, lucrez la un roman despre epidemia de ciumă de la Timișoara, intitulat Anotimpul afidelor și la un volum de proză scurtă – Ziua în care tata s-a întors acasă. Colaborator Svantgarde și UtopIQa. Redactor și fondator al Revistei de SFF Galaxia 42. Actualmente PR la Teatrul German de Stat.