Răpirea din serai

Peste patru ore, viaţa liniştită a uliţei va fi întreruptă de unul dintre acele două evenimente care scot din monotonie traiul oamenilor de la sat: moartea. Celălalt ar fi nunta, dar încă este iarnă și ţăranii nu agreează jucatul bradului când nămeții de zăpadă se ridică până la genunchi, doar dacă viitoarea mireasă este însărcinată şi atunci socrii mici spun mulţumesc pentru împreunarea legitimă, indiferent de anotimp. Ar mai fi şi naşterea, dar aici, populaţia este atât de îmbătrânită, încât ar ţine de domeniul miracolului o eventuală sarcină. Ultimul copil s-a născut în urmă cu opt ani. Era al şaselea dintr-o familie de penticostali ce se mutaseră de curând la marginea satului. Ortodocşii au ridicat din umeri neinteresaţi de unul pe care nu-l simţeau ca fiind al lor şi şi-au văzut mai departe de trai.
Tanti Mioara s-a trezit prima. A deschis ochii fără grabă şi a clipit de mai multe ori ca să i se obişnuiască privirea cu întunericul. A întis mâna după baston. Ţinând bine strâns în pumn mânerul, bătrâna a început să lovească în direcţia întrerupătorului. La început calm, dar pe măsură ce rata, mâna începu să îi tremure. Numără în gând loviturile. Doisprezece, treisprezece… Douăzeci şi trei a fost lovitura norocoasă şi lumina s-a aprins. Ceasul arătă patru şi treizeci şi cinci. După ce iși reveni din oboseală, a început examinarea. Întâi își sprijini coatele în saltea, ca acestea să-i susţină greutatea pieptului, şi cu puțin efort reuşi să-şi ridice capul de pe perne. Urmă un examen rapid a situaţiei în care se găsea, ştia că cele două coate nu reuşesc să-i suporte greutatea pentru mult timp. Burta era acolo, dar parcă mai puţin umflată. Picioarele tot crăcănate şi desfăcute spre exterior pornind de la şolduri în unghi de nouăzeci de grade, cu tălpile aduse spre interior. Lucrurile erau aşa cum le lăsase cu o zi înainte. Nimic nu se schimbase între timp. Privită de sus, bătrâna aducea cu o broască mare, gri, pe masa de disecţie. Aceeaşi deschidere a picioarelor, aceeaşi burtă voluminoasă revărsată în părţi.
Pentru tanti Mioara, corpul îi devenise acum un copil neputincios, care în permanenţă trebuia hrănit şi îngrijit. Şi cum în starea ei, cu greu ar fi găsit altceva de făcut, bătrâna îşi hrănea corpul cât de des putea. Cristina gătea o dată pe săptămână oale întregi de mâncare, cât să îi ajungă femeii până în următorul week-end şi le îndesa în frigiderul cel încăpător, cumpărat anume pentru aşa ceva. De aici, responsabilitatea îi revenea Danei.
Ceasul e cinci şi zece. Bătrâna încă respiră. Dacă ar ştii că mai are atât de puţin de trăit, poate că prin cap i-ar umbla gânduri mai paşnice. De două săptămâni de când i s-a stricat telecomanda şi televizorul nu-i mai poate fi deschis decât de la buton la ora opt când ajungea Dana la ea, bătrâna şi-a făcut program de boscorodire a rudelor şi vecinilor. Supărarea ei îl include și pe nea Ion, soţul mort de ciroză hepatică. Fără să fie alcoolic declarat, bărbatul trăgea câte o duşcă zdravănă de câte ori avea ocazia şi când nu erau, se descurca şi îşi făcea singur rost de ocazii. Considera paharul de rachiu un bun remediu împotriva diferitelor boli şi cum bolile la el erau multe, nea Ion se trata temeinic. Dar e știut că excesul de medicamente poate aduce cu sine moartea, iar în final asta s-a şi întâmplat. S-a doftoricit până a murit.
“ Dar-ar boala în voi de afurisite. Zât de aici!” Bătrâna prinse cu dreapta bastonul şi lovi cu el în pervazul geamului . “ Marş de aici !” urlă ea către pisi. Sprijinită în cotul stâng, cu gâtul întins, cu bastonul în dreapta, gata de un nou atac, bătrâna aştepta cu tot corpul încordat să vadă dacă cele două vietăţi au plecat. Tanti Mioara nu suporta pisicile. Cândva, demult, le iubise şi chiar la începutul căsniciei ei cu nea Ion avea trei. De la iubire, bătrâna ajunsese la o ură înverşunată, îndreptată nu doar împotriva lor, ci a oricărui suflet. În capul listei se afla chiar George, singurul ei fiu, cel în care bătrâna îşi pusese speranţa că va prelua pământul familiei, îl va înmulţi şi va deveni fermier destoinic. Numai că fiul, insensibil la visul mamei, a plecat din comună şi s-a angajat la şantierul naval din Tulcea, lăsându-şi mama să trăiască singură în casa tip vagon, plămădită din chirpiciul cel mai trainic. Ajunsese să-l urască pentru faptul că fiind preocupat tot timpul doar de nevastă, a amânat prea mult consultul la medic, ducând-o la spital doar ca să se constate că e prea târziu pentru a se mai putea face ceva pentru şoldurile ei. Îl dispreţuia pentru slăbiciunea lui de a nu-i ţine piept nevestei, dând din cap a aprobare la orice spunea Cristina. Ce i-ar mai fi înfrăgezit ea carnea cu bastonul. Trei camere spaţioase şi frumos mobilate avea George în proprietate, dar niciuna disponibilă pentru cazarea mamei lui. De câteva ori încercase bătrâna să deschidă discuţia cu privire la mutarea ei în oraş şi tot de atâtea ori nora s-a grăbit să o asigure că aici, în căsuţa ei în care şi-a petrecut toată viaţa, i-ar fi fost mult mai bine. Şi ca să-şi arate devotamentul faţă de soacră, Cristina, încă de la prima discuţie, s-a pus pe gătit şi trimis pachete cu mâncare, ca nu cumva să îi lipsească bătrânei ceva şi să reînceapă plângerile. Prima dată când Mioara a găsit-o dându-i târcoale lui George, fata avea cinsprezece ani și îl înghesuise pe fi-su in gardul ce dădea spre grădină. Femeia a intervenit tocmai când Cristina, ¬toată un surâs, îl invita pe băiat să îi palpeze sânii, asigurându-l că așa pufoșenii nu se găseau in toată comuna. George era cu patru ani mai mare decat viitoarea nevastă, dar neinițit în arta pipăielilor prin căpițele de fân sau a tăvălelilor prin vie, așa că se uita prostit la pieptul dezgolit al fetei neștiind dacă să apuce ce i se oferea sau s-o ia la fugă. Niciodată nu fusese bun la luat decizii, lăsându-le în seama bunei lui mame care, și de data aceasta a actionat spre bine fiului: a altoit-o cu mătura, fără milă și fără să-i tremure mâna, lovind unde prindea și pe unde nimerea. Cum să accepte ea ca fiica lui Țambală, drojdierul satului, a cărui faimă oricum n-o egala pe-a neveste-sii cunoscută-n toate colțurile județului ca “Jenica poale-n cap”, să ii necinstescă ei băiatul. Doi ani și-a păzit ea cu strășnicie feciorul, ca să ajungă să răsufle ușurată doar când obiectul urii ei neîmpăcate a plecat la muncă în Spania. Cristina a stat peste graniță cât să se întoarcă cu ceva bani, o mașină la mâna a doua și atitudine de damă bine. Iar când a revenit în sat, prima oprire a făcut-o la tanti Mioara și nea Ion. Cu o cutie de bomboane într-o mână și o sticlă de tărie în alta, fata lui Țambală l-a cerut pe George de bărbat. De data asta Mioara n-a mai avut ce să facă. Colantul fin ce se mula pe pliurile femeii și bluza cu două numere mai mici care nu reușea să ascundă sânii ei rumeniți de soarele Spaniei, l-au făcut pe băiat să spună singurul “da” hotărât din viața lui. Băiat bun George, doar că nu știa și n-a știut vreodată de unde să apuce femeia, așa că din tutela mamei a trecut in cea a nevestei, bucuros că acum pe lângă cicăleli, va avea totuși parte și de tăvăleli prin așternut.
Intrusele fiind gonite, tanti Mioara îşi lăsă corpul să alunece pe pernă. Încercă să-şi alunge din minte imaginea Cristinei care o tot sâcâia. Voia ca timpul să treacă mai repede, dar nu într-atât încât să-şi tortureze mintea cu prezenţa nurorii, aşa că începu să se uite prin cameră şi să facă inventarul diverselor obiecte. Cinci și douăzeci și opt. Femeia trecu în grabă peste televizor şi comodă, și se opri asupra carpetei de deasupra mesei. Erau deja câteva săptămâni de când, atunci când se trezea, îşi concentra atenţia pe câte un obiect din cameră ales la întâmplare şi cum nu îşi mai putea exersa mersul, îşi exersa memoria. Analiza carpetei cu “Răpirea din serai” o păstrase pentru dimineţi din acestea mohorâte. Carpeta venea dintr-o altă viaţă, străină de cea de-acum, când finul Neculai cu carpeta sub un braţ şi cu găina în mâna cealaltă venise pe la ei cum era obiceiul de Lăsata Secului, însoţit de nevastă şi de cele o sută douăzeci de kilograme de care nu se despărţea niciodată şi de care nici nu s-a despărţit până în ziua în care a murit călcat de un tractor, cu unsprezece ani în urmă. Ţanţoş şi pătruns de prima vizită la naşi în calitatea lor de tineri însurăței, finul scapă găina din mâini. Dacă respectiva ar fi fost friptă, aşa cum de altfel cerea şi tradiţia, momentul ar fi fost doar scurt şi amuzant, dar aşa, s-a transformat într-unul lung şi haotic, căci găina înnebunită de spaimă, alerga din cameră în cameră cotcodăcind şi fâlfâind din aripi, încercând să scape cu viață. Finul Neculai mai mult se rostogolea decât alerga şi cu braţele întinse în lateral, la fel de mobile ca două cioate, nu făcea decât să-l încurce pe Ion, care părea mai sprinten, în ciuda păhăruţelor băute. După gâfâieli și scuze rostite la tot pasul găina a fost încolţită şi s-a predat necondiționat. Ce-au mai râs după ce şi-au revenit din alergătură. La masă nu reuşeau doi dumicaţi să mestece fără să nu izbucnească un râs general.
“ Cine-i acolo?” Bătrâna se sprijini în coate şi îşi întinse gâtul spre camera care dădea spre lăsătoare. Inima începu să i se zbată în piept, iar gândul la fini zburase ca şi cum nici n-ar fi existat. Trecură minute bune de când, înţepenită în acelaşi loc, aştepta să vadă dacă zgomotele se mai repetau. Nici respiraţia nu i se mai auzea. Doar ceasul de pe perete ticăia la fiecare trecere de secundă. Poate totuşi se înşelase. Poate că nici auzul nu-i mai era cel de odinioară. Muşchii începură să se relaxeze, iar încordarea de pe faţă să dispară, gândindu-se că singura vinovată de situaţia asta era blestemata de singurătate care o adusese în pragul paranoiei. Se găsea în punctul în care hotărâse că imaginaţia îi jucase într-adevăr feste,când zgomotul de paşi reveni, însoţit de lovituri în uşa ultimei camere, cea dinspre drum.
Ce urmă, fu un amalgam de strigăte şi blesteme. “ Săriţi, hoţii. Săriţi, că mă omoară.” Bătrâna se zbătea, lovind cu bastonul în geam încercând să atragă atenţia vecinilor. Urlă îngrozită la gândul că hoţii, după ce vor termina de furat, vor veni la ea să o omoare, cum de atâtea ori văzuse la ştiri că fac degeneraţii cu femeile singure. Se zvârcolea în pat blestemându-şi picioarele neputincioase și horcăind ameninţări la adresa vecinilor. Nici ea nu ştia ce anume o înspăimânta mai tare: gândul că va rămâne fără lucrurile pe care le păstra de bune şi pe care nu le folosise niciodată sau că ar putea avea parte de o moarte violentă. Tot lovindu-l cu bastonul, geamul se sparse cu zgomot, împrăştiindu-şi bucătile de sticlă prin tot patul. Odată cu primul ciob care îi atinse faţa, bătrâna simţi cum o gheară, îi cuprinde inima. Strânsoarea deveni din ce în ce mai fermă, ca de menghină. Ţipetele îi îngheţară în gât. Doar horcăieli se mai auzeau, însoţite de un firicel de salivă care i se scurgea pe bărbie. Cu cât menghina se strângea mai tare în jurul inimii, cu atât bătrâna îşi înfigea unghiile mai adânc în carne, încercând să despice piepul şi să slăbească strânsoarea. În partea de sus, cămaşa de noapte îi atârna sfâşiată, lăsând vederii urme roşiatice de unghii care săpau în carne. Capul nu i se mai mişca, înţepenise pe pernă, încadrat de părul argintiu ce se desfăcuse din coc. În afară de mâna dreaptă, ale cărei degete lucrau, nimic din corpul bătrânei nu se mai mişca. Până şi ochii îi îngheţară, fixaţi pe carpeta din dreptul lor. Domnişoara aceea părea că iubeste cu patimă, cum stătea cu braţele încleştate în jurul iubitului, veşnic îndrăgostiţi. Şi el o ţinea protector în braţe. Şi luna le lumina chipurile.

Alina Cobzac

…