Drag pământ

L-am privit pentru o clipă în ochii aceia negrii, enigmatici ce parcă fuseseră creați întocmai pentru a cădea în ei ca într-un hău, aidoma unui trup de ostaș la granițele tării. Am simțit un fior rece, amețitor, de parcă aș fi strâns în propria palmă bulgărele acela de pământ pe care părea să îl sfărâme cu o plăcere triumfătoare sub bocancii puțin înalți, de parcă genunchii mei, și nu ai lui, s-ar fi afundat cândva cu voluptate în lutul negricios și umed. Mi-l imaginam croindu-și falnic drumul prin mulțime, lăsându-și pasul să păstreze aceeași cadență militărească ce făcea ca steagul să-i salte de pe umeri. Era totuși mândru în sobritatea lui, o mândrie căreia nu-i rezistă o grimasă conturată undeva în colțul gurii, ori de câte ori din străfundul pământului părea să se audă un urlet patriot, ca cel care avea să anunțe nașterea României. Intona de fiecare dată cu aceeași putere susținută strofele imnului, inspirând parcă nesătul din aerul rece de decembrie, cu care își umfla plămânii înainte de refren. Unirea încetase să mai fie doar iluzia pe care o purta în buzunare lângă praful de pușcă, unirea era un sentiment palpabil, aproape carnal, ce îi creștea aripi gândului să zboare peste întinderile vaste și pleșuve ce păreau să se înlănțuie sub opincile românilor. Întreaga suflare își întindea brațele peste vechile hotare, acoperind pântecele jertfite ale pământului cu cea mai caldă umbră, pentru că acum, tot ce puteai cuprinde cu vederea era al tău și nu numai că îți aparținea, ci tu trăiai prin țară și țara trăia prin tine. Un sentiment de identitate națională era pulsat cu o viteză amețitoare prin venele adunării ce înălța slavă către cer un tricolor țesut din același fir din care se urzea speranța pe câmpul celor mai aprige bătălii. Un tricolor al celor puternici, un tricolor al celor viteji, un tricolor al celor care se numeau și se numesc români.
Atât i-am văzut numai, mâna tremurândă de frig și emoție cu care încerca parcă să își atingă inima, să simtă unirea în propria ființă ca o amorțire profundă a minutarului ce nu îndrăznea să depășească ora amiezii, deși soarele închisese de mult în penumbra sa o ultimă horă. Apoi mi-am mutat ca din instinct privirea undeva în depărtare, așteptând ca imaginea străbunicului să se cearnă undeva în jocul de umbre și lumini, precum se cernea praful în fiecare an peste albumul cu fotografiile familiei.
Au trecut o sută de ani de atunci, de când România a renăscut din ceața primei zile de decembrie a anului o mie nouă sute optsprezece, o sută de ani, de când ecoul te tot îngână de peste văi și munți și dealuri și câmpii mereu în același glas dulce, românesc.

Alexandra Ilie

Arpegiu– editura Sfântul Ierarh Nicolae |2015|

• Îndrăgostită iremediabil de trandafiri albi, ciocolată și literatură

|04.07.2002|