În viața multora, dar nu a tuturor, poate apărea un moment sublim de conștientizare a propriei valori. Vorbesc despre aceia care sînt dăruiți de natură cu un talent sublim de a fi desăvîrsiți într-un anumit domeniu de activitate. În romanul meu “Liftul”, în care personajul principal este foarte înzestrat în domeniul matematicii, am un pasaj în care acesta audiază un seminar prestigios. La sfîrșitul expunerii, cel care ținea seminarul (altul decît personajul) încheie o demonstrație teribil de avansată chiar și academicienilor din domeniul respectiv spunînd:
„Şi, bineînţeles, veţi înţelege că toţi cei care aţi publicat, sau vă pregătiţi să publicaţi lucrări pe ideea că ipoteza era falsă – ei bine – din momentul acesta conjectura a devenit teoremă şi, din păcate, puteţi să aruncaţi toată munca voastră la gunoi. Da, da! Chiar la gunoi!”
Practic, de unul singur, acel matematician închisese pentru totdeauna un întreg domeniu de cercetare care fusese la modă timp de cîteva decenii!
Dar partea care te șochează nu este neapărat asta. În fiecare an sînt situații de genul acesta: multe domenii de matematică sau fizică teoretică sînt efectiv “rezolvate”, într-un fel sau altul transformate într-un capitol pentru totdeauna închis. Frapantă este lăudăroșenia peronajului. Tipul este cu siguranță genial dar cu ce drept îi umilește pe ceilalți? Conștientizarea genialității nu ar trebui să vină împreună cu o doză bună de modestie? Cînd posezi un IQ formidabil, ai oare dreptul să-l fluturi prin fața altora (mai puțin norocoși “de la natură”) ca pe un bun al tău, cîștigat prin muncă?
Și totuși dialogul meu este luat aproape cuvînt cu cuvînt din realitate așa că mi-a făcut plăcere să-l redau așa cum l-am auzit. Întîlnirea, intretăierea cu un astfel de om chiar pe “domeniul tău” poate fi cu adevărat devastatoare. Un exemplu cunoscut de toată lumea este efectul pe care îl are Mozart asupra lui Salieri.
Rezultatul nu este întotdeauna recunoașterea talentului și deznodămîntul nu este întotdeauna unul fericit.
În urmă cu ceva timp, la compania unde sînt și acum, în departamentul de design mecanic lucra un inginer, de origine ucrainian, pe nume Nikolai Gorcenko. Spre deosebire de alți ingineri mecanici pe care i-am întîlnit, pe lîngă inteligență ieșită din comun, omul ăsta era stăpînit de o pasiune pentru design cum nu am mai pomenit pînă atunci și nici după aceea. Și avea o modestie aproape umilă care reiesea din pozitia corpului, fizionomie precum și din felul în care îți vorbea: era parcă jenat de simplitatea ideilor lui. Nu eram apropiat de el, venea, rar, cînd și cînd, în secția unde lucram eu dar cred că simțea că-l simpatizam și din cauza asta vorbea mai mult cu mine decît cu ceilalți. De fapt, îmi reamintesc acum că din toată compania nu vorbea decît cu mine și cu un coleg rus, Iuri – deasemenea un tip simpatic, volubil (era să zic “ca și mine” apropo de modestie! J ). Nikolai emigrase mai întîi în Argentina, fără să știe spaniola deloc. De unde în Ucraina lucrase la un institut de cercetare, în Argentina își găsise serviciu într-un mic atelier privat în care lucrau mai puțin de douăzeci de oameni. Atelierul era foarte prost dotat, în sensul că nu era mecanizat și se lucra destul de mult manual, efectiv cu pila și menghina. La un moment dat patronul primește o comandă ceva mai serioasă și Nikolai, cu problemele lui majore de comunicare, încearcă să-i explice șefului de echipă că ar putea robotiza procesul tehnlogic cu o investiție extrem de mică. Argentinienii îl credeau la fel de înzestrat în toate privințele cum era de înzestrat la spaniolă (adică nul) dar cu toate astea patronul îi dă ocazia să demonstreze că nu vorbește în vînt. L-a lăsat două zile pentru a-și demonstra ideea, timp în care a fost urmărit cu sictir și neîncredere de șeful de echipă și de ceilalți muncitori. Procesul gîndit de Nikolai era extrem de simplu dar cerea cunoștințe de design pneumatic și elecronică. De fapt asta era șocant la tot ceea ce crea acest om. În primul rînd nu semăna absolut deloc cu concepția celorlalți ingineri mecanici. Era ca și cum el, singurul, fusese la un altfel de școală unde se predaseră cu totul alte materii. Și mai era și faptul că nu trebuia să coopereze cu colegii electricieni, el stăpînea la perfecție și partea respectivă.
Cînd colegii lui (și ai mei) au văzut cît de rapid și eficace era acest Nikolai, au început să-l urască cu pasiune. Un sîrb (mult mai tînăr) s-a luat de el pentru un motiv născocit și l-a invitat în parcare la o partidă cu pumnii de care pe care. Nikolai se simțea izolat și nedorit. Nu au trecut decît cîteva luni pînă cînd a fost forțat să plece.
Concepțiile lui de design sînt adevărate opere de artă și, mult timp după ce el nu a mai fost, ele au stat mărturie în lipsă asupra nedreptății ce i se făcuse.
În literatură nu e așa ușor. În ziua de azi oricine știe să scrie. Oricine are o poveste de spus. Nu mai e ca pe vremea bunicilor care își găseau cu greu cîteva momente de răgaz să ne povestească din viețile lor. Acum există atît de mult timp liber încît aproape oricine poate să înșiruie cîteva întîmplări pe hîrtie, să le dea o oarecare coerență, morală sau haz.
Scrisul se deosebește de celelalte arte tocmai prin faptul că e la îndemînă oricui. Nu îți dă cineva un certificat de scriitor așa cum i se dă unui artist plastic sau unui profesor de pian. Există o organizație a scriitorilor din care, din păcate, poate face parte oricine. Numărul de cititori, cărțile publicate sau vîndute ar trebui să facă diferența între amatorism și profesionalism, asta dacă ar exista cu adevărat piață de carte. Numai că în ziua de azi oferta depășește cu mult cererea. În momentul de față, un scriitor român necunoscut e publicat de orice editură, chiar și de una prestigioasă, cu aproximativ 1.000 de exemplare, spre deosebire de unul cunoscut care “se bucură” de un tiraj de 10.000 de exemplare. Comparind cu cele 80.000 de exemplare în care e publicată ediția a doua a Vieții ca o pradă de Marin Preda (în 1979, la editura Cartea Românească) nu putem să spunem decît “no comment”.
Revenind la modestie și la conștientizarea propriei valori, se spune că Marin Preda s-ar fi autoprezentat lui Emil Cioran, la Paris, spunînd “sînt cel mai bun prozator român în momentul ăsta” (am citit asta, dacă nu mă înșel, într-un interviu luat soției lui Eugen Ionescu). Declarația asta nu i-a știrbit nimic lui Marin Preda din admirația pe care i-o port.
După părerea mea, există o diferența uriașă dintre situația de atunci (cînd oamenii citeau mai mult și scriitorii erau publicați în tiraj mare) și cea de acum, o relație cauză-efect: dacă editurile sînt incapabile să genereze vînzări atunci scriitorului contemporan nu-i mai este suficient să stea în banca lui și doar să scrie. Lui Marin Preda îi era deajuns să publice, să se ducă la lansări și să răspundă din cînd în cînd, dacă avea chef, întrebărilor din interviuri.
În ziua de azi, scriitorul însuși încearcă să-și facă publicitate pentru a influența vînzările.
La extremă, Doina Ruști, scriitoare de prim rang, multi premiată și autoarea a zece romane este prinsă și descalificată încercînd să fraudeze “votul publicului” la premile Observatorului Cultural. Asta nu face să-mi placă mai puțin Omulețul Roșu scris de ea. În cadrul premiilor “Augustin Frățilă” de acum cîțiva ani, juriul format din domnii Alex Ștefănescu și Daniel Cristea-Enache își jurizau romanele propriilor edituri (!) și nimeni nu sesiza vreun conflict de interese. Blogurile de scriitori unde clonele lasă mesage la care tot acel scriitor răspunde sînt ceva cît se poate de comun – comentariile generează trafic, toată lumea știe. Odată am să scriu o poveste în care, ca să-și impresioneze propria editură cu vînzările romanului de debut, un scriitor își tot cumpără romanul asumîndu-și multiple identități (activitate ce-l va face să moară de foame dar va fi o moarte demnă, moartea găsindu-l scriitor bine vîndut). Dar mai întîi trebuie să mă documentez și să văd dacă nu cumva deja s-a scris sau chiar întîmplat în real povestea asta! ☺
Lumea literară românească este atît de mică încît e aproape imposibil să vorbești fără să fii aflat. O lume în care (exagerez) toți cititorii sînt și scriitori, în care scriitori din diverse cercuri își citesc manuscrisele între ei (uneori doar cu asta rămîn) și în care foarte mulți editori sînt și scriitori: aici nimeni nu are curajul să condamne pe față niște nereguli pentru că nu știi cine cu cine e prieten și cum ajungi să calci pe coadă pe cine nu trebuie – echivalentul lui “nu te mai publică nimeni în veci”! Este ca pe vremuri în curtea școlii cînd dacă nu intrai într-o gașcă rămîneai fără sandwich-ul făcut de mama.
Ar fi bine dacă realizarea propriei valori ar veni cu o anumită doză de relaxare și – de ce nu? – indiferență la exigența cu care ești judecat, catalogat, dar din experiența mea, nici o altă breaslă nu e constituită din indivizi mai mîndri (cu ascendent în “încrezut”) decît cea a scriitorilor. În cercul scriitorilor chiar și modestia este studiată și ca să exemplific (și cu asta închei) inserez mai jos un citat dintr-un scriitor român contemporan: „Cînd X m-a invitat să țin o rubrică în revista online Y, am avut o oarecare strîngere de inimă. M-am întrebat dacă este locul meu acolo, cu preocupările mele de istorie a secolului XX, politici comparative și filosofie politică, între poeți, prozatori, critici literari. M-am înșelat și sînt bucuros de această colaborare. Am acum o rubrică săptămînală purtînd titlul “Ideologii, mituri, utopii”. Se completează cu ceea ce scriu în altă admirabilă revistă online, “LaPunkt”, cu textele mele din “22″, “Contributors” etc. Scriu în această revistă “X” autori cunoscuți și alții care acum debutează. Nu celebritatea contează aici, ci valoarea. Nimic rigid, statut, veșted în ceea ce se publică. Este o revistă vie, alertă și pasionantă.
“Poșta redacției” o asigură redutabilul, exigentul și, nu mai puțin, inimosul Z. Editorialele lui X sunt tranșante și pătrunzătoare. În revista “Y”, est-etica, spre a relua conceptul M. L, se întîlnește cu o modernitate asumată fără urmă de ostentație, sub semnul firescului, dar și al refuzului convenționalismelor filistine.”
P.S. “Est-etică” : joc de cuvinte între “est”, “etică” și “estetică”…
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
Ce aștepări poți avea de la una dintre cele mai slabe piețe de carte din Europa? Fiindcă, din păcate, asta e realitatea. Ne cam zbatem ca peștele pe uscat :) Se spune că acolo unde sărăcia e mare și corupția e mare. La fel se-ntâmplă și cu literatura.
Da, alta era ideea dar nu am punctat-o cum trebuie. Dupa ce am dat cu ochii de design-urile lui Nikolai m-am descurajat sa continui ceva in directia aia.. De ce oare in domeniul scrisului nimeni nu o lasa balta? Majoritatea cred ca-s pe invers: il citesc pe Hemingway convinsi ca pot scrie ceva mai bine.
Foarte bine punctat. Asa este cu „est-etica” (simpatic joc de cunvinte) sunt multe întruniri şi cenacluri literare în care autorii se citesc şi se aplaudă între ei.
Iată o recomandare excelentă, pe care de la un timp încerc şi eu să o pun în practică: „Ar fi bine dacă realizarea propriei valori ar veni cu o anumită doză de relaxare și – de ce nu? – indiferență la exigența cu care ești judecat”… asta desigur, fără a deveni vreun încrezut cu „modestie studiată”.
Despre piaţa de carte din România prefer să nu mai comentez, este edificator exemplul dat aici cu numărul de exemplare tipărite în funcţie de celebritate – eternul cerc vicios daca nu eşti celebru nu eşti publicat în multe exemplare şi viceversa. Partea cu investiţia in publicitate iar e cu două feţe – acum se poate face publicitate enormă unui „produs” indoielnic. Mi-am adus aminte de o nostimadă. Acum câţiva ani era pe la metrou un afiş uriaş cu Mihaela Rădulescu care ne informa că soseşte în România Orhan Pamuk. Hodoronc Tronc! Mai există animăluţe mici care fac servicii unora mai mari prin bine cunoscuta simbioză dar aici nu era decât un dezgustător parazitism.
Daca decolteul Mihaelei Radulescu din statiile de metrou a facut citeva sute de oameni sa-l citeasca pe Pamuk inseamna ca probabil mai sint sperante pentru literatura, atita timp cit exista femei frumoase care se lasa pozate linga coperti de romane bune :) Tare-s curios ce tiraj a avut Pamuk in Romania la, sa zicem, Zapada. Chiar o sa ma uit diseara la o carte de Alice Munro (excelent tradusa, o recitesc in romana) aparuta la Editura Litera, sa vad in cite exemplare au scos-o. Daca mai voluntariaza acesta informatie… La cartile dinainte de 89 tirajul e mentionat la ultima pagina. Morometii editia a 4a avea tot 80.000 de exemplare (ca Viata ca o prada editia 2a, de care am zis). De-asta era bataie pe ea, 80.000 de exemplare e foarte putin. Mai stii ce greu era sa pui mina pe Cel mai iubit dintre paminteni?
E foarte greu să te menții umil în lumea literară, dar până la urmă e o chestiune de caracter, așa cum poate fi una de realism de perspectivă. Pur și simplu trebuie să îți dai seama unde te plasezi și cu cine ai de-a face. Nu are nicio valoare lauda de sine într-un mediu în care oricum nimeni nu înțelege care ți-s principiile. E o victorie ușoară, ca și cum i-ai vorbi într-o latină aproximativă unui om de la țară pentru a-i explica cum să are câmpul mai bine. Egoul îți crește doar pentru că omul, care nu a înțeles oricum o iotă, îți dă dreptate pentru că nu are mijloacele necesare pentru a te contrazice.
Iar între cei care te înțeleg, e mai bine să-i lași pe ei să te evalueze primii, fiindcă acolo orice spui poate fi folosit împotriva ta: cu alte cuvinte e cealaltă extremă, înțeleg mai mult decât ar trebui. Acolo, o poziție inteligentă este să răspunzi provocărilor în mod inteligent și, cum spuneai, ”relaxat”.
Oricum, în plan general, vorbim despre două aspecte diferite: valoarea scriitorului în literatură (stabilită de critică și, de ce nu, de cititori, pe baza texteor scrise) și valoarea lui ca om, în momentul când lasă deoparte masa de scris și începe să se raporteze la lumea exterioară (care, în cele mai multe cazuri, să fim drepți, nu dă doi bani pe el și pe edificiul său literar). În lumea exterioară, după cum știm, pentru a ieși în evidență trebuie să spui/faci ceva bizar. Găsește doi-trei care să-ți susțină ideile bizare și egoul ajunge la cote maxime. La capătul opus, scriitori ca Thomas Pynchon sau Elena Ferrante. Arhicunoscuți doar pe baza lucrărilor scrise și care nu au luat niciodată niciun fel de poziție în sfera publică.
Cât de des se întâlnește efectul ăsta, Mozart-Salieri, pe toate ramurile! E bine să mai aflăm și să ne apărăm de tertipurile lumii ăsteia, literar-geografice. În rest… cam așa se întâmplă și în breasla industriei muzicale, în care sunt destul de profund implicat!
Asa e, buna perspectiva ta, Pavel. Si mai exista categoria celor care scriu fara sa le pese ca sint cititi sau nu, cu zero ambitii si fara dorinta de a da vreo lovitura in lumea literara.
De multe ori oamenii se apuca de scris ca sa scoata demonii din ei.
Uite mai jos povestea unei scriitoare.
From the age of 22 to that of about 39 I knew myself to be a failure. For many of those years I was not positively unhappy, because I was doing work I enjoyed, was fond of my friends and often had quite a good time; but if at any moment I stood back to look at my life and pass judgment on it, I saw that it was one of failure. That is not an exaggeration. I clearly remember specific moments when I did just that. They were bleak moments. But they did lead to a subdued kind of pride at having learned how to exist in this condition – indeed, at having become rather good at it.
The reason for it was banal. Having fallen in love when I was 15, and become engaged to marry the man I loved three years later, I had known exactly what my future was to be. As soon as I finished my education at Oxford (not before, because I was enjoying it so much) we would be married. I would join him wherever he happened to be stationed (he was an officer in the RAF) and my life as a wife would begin. I didn’t doubt for a moment that it would be happy. My childhood and teenage years had been very happy so I was a young woman who expected the answer „Yes”. And then, not suddenly, but with excruciating slowness, I got the answer „No”.
He was stationed in Egypt. After three months he stopped answering my letters. His silence endured for month after month, reducing me to a swamp of incredulous misery, until at last a letter came, asking me to release him from our engagement because he was marrying someone else. Like, I am sure, most young women at that time, I had seen giving my life over to a man, living his life, as „happiness”. Doing that was what, as a woman, I was for. And this I had failed to do. I did, of course, see that the man had behaved badly, cruelly in fact, in leaving me in limbo without any explanation for so long, until (I guessed) being advised that he ought to guard against me „making trouble”. But I was so thoroughly the victim of current romantic attitudes that, in spite of that recognition, I was unable to withstand a sickening feeling that a woman worth her salt would have been too powerfully attractive to allow this disaster to happen. And I was not that woman.
I was saved from total loss of self-confidence by the solid happiness of my childhood and teens; but my sexual self-confidence was wiped out. For most of my 20s and 30s I equated love with pain, plunged into hopeless relationships and staggered out of them further reduced, so that I became almost invisible to men. Though presentable, my looks had never been those of a „trophy” woman, so I needed to make an impression in other ways – and I didn’t do so. Many years that might have been good ones were turned grey, but they did force me into some very useful knowledge: I learned that it is perfectly possible for a woman to live her own life, not someone else’s, her value does not, in fact, depend on how she is seen by a man. And the clearer this became to me, the more colour was restored to my life. Bit by bit, enjoyable sex crept back into it. A romantic commitment to passion never came back, but physical pleasure did, and then the reliable warmth of friendly love – and something else happened, just as important or perhaps even more so: I discovered that I could write.
It was the writing that really put an end to failure. In the early 1960s nine stories „happened” to me. I say „happened” because I did not decide to write them, but suddenly felt a peculiar sort of itch, which produced them. One of them won the Observer’s short-story prize. I was told that I’d won it on my birthday, in December, and having submitted the story in March I had forgotten about it. The news was astounding, and became even more so when I went to collect my cheque and they kindly offered to show me the room in which all the entries were stored: two thousand of them. Two thousand stories, and mine had been judged the best! I understood at once what had happened, and it was by far the best part of a lovely experience: that dreary bedrock under the surface of my life was no longer there, and off I could go into happiness. Almost at once I started the most satisfying relationship of my life, which lasted for 40 years until it was ended by the illness of the man I was living with. When sometimes during those years I stood back and passed judgment on my life, I saw it as happy. And that is still true, because when love-happiness faded out, writing-happiness took over. I had enjoyed writing three books during the 1960s and early 70s, and had then, with only mild regret, ceased to write. After retiring from my job as a publisher I started again, and the three books – plus a collection of letters that I have written and published since I was 80 (I am now 95) – have gone surprisingly well, well enough to astonish me, and to please me a great deal. Success in old age, when things have stopped really mattering, has a frivolous sort of charm unlike anything one experiences in middle age. It feels like a deliciously surprising treat. Perhaps as one advances into second childhood one recovers something of first childhood’s appetite for treats. Whatever the nature of the feeling, it allows me to state that it is possible to recover from failure: to digest it, make use of it and forget it. Which is something to remember if you happen to be experiencing it.
O cheama Diana Athill, nascuta in 1917 (inca traieste!). Incepe sa scrie, dupa cum spune ea aici, dupa 43. Apoi pauza si reincepe la 80 :) Frate, astia in Marea Britanie n-au si ei Biserica, televizor, moaste de mers?! :)
Absolut genial! Trebuie să fie o persoană super. Cu siguranță știe ce spune. Îi înțeleg perspectiva. Așa e, scrisul e un medicament pentru orice. Dar mai ales împotriva momentelor negative, grele ale vieții.
Excelent articol! Mai ales pentru mine, new-entry in fenomen, pentru ca mi-e tema zic re-entry, la peste 35 de ani de la un exit asumat! Mirajul posturii de scriitor consacrat, ne-a mangaiat multora copilaria si adolescenta, producandu-ne atatea vise si visuri, dar mie, la 60+, nu-mi mai ramane decat placerea marturisirii si speranta de a trimite un mesaj, nu intr-o sticla a deznadejdii, ci intr-un spatiu invadat, prin voia Mariei Sale, Internetul, de informatie si social-media.