Croaziera (II)

La Barcelona ploua cu găleata și era frig. Vaporul trebuia să plece și mai devreme decât din Marsilia pentru că urma să traversăm Mediterana ca să ajungem pe coasta nordică a Africii, la Tunis, a doua zi, după prânz. Am plecat pe jos pe cheu până la statuia lui Columb, apoi pe La Rambla, dar ploaia nu contenea. La un moment dat ne-am despărțit căci o parte a grupului nostru mai fusese la Barcelona și acum era interesat de vizitarea magazinelor. Ceilalți am luat metroul ca să ajungem la Sagrada Familia și să mai scăpăm de ploaie. Dar ca să intrăm în catedrală ar fi trebuit să așteptăm la o coadă imensă iar timpul disponibil era din nou scurt. Prin urmare ne-am mulțumit cu o plimbare în jurul piațetei și cu ceea ce se putea vedea din exterior. Bătând la pas câteva străzi am reușit să vedem și alte câteva clădiri imaginate de Gaudi sau de epigonii săi în același stil sau apropiat, dar și să ne udăm complet căci a plouat în continuu. Ne-am bucurat când am ajuns din nou pe cheu, la capătul căruia, prin ploaie și prin norii negrii care parcă se prăvăleau peste noi, se deslușea silueta vaporului care acum era casa noastră.
Ajunși în cameră am făcut cîte un duș fierbinte ca să scoatem frigul din noi, după care ne-am îmbrăcat în haine uscate și, văzând cât era ceasul am plecat spre puntea superioară, la același restaurant în care dimineața se servea micul dejun, deorece încă mai puteam prinde masa de prânz. La intrarea în restaurant ne-a întâmpinat Domnul Viorel, la fel de binevoitor și jovial. Era lume puțină pentru că cei mai mulți turiști nici nu au coborât de pe vas din cauza ploii și a timpului puțin disponibil, așa încăt au putut să mănânce mai devreme. Pe când mă îndreptam spre masa noastră cu tava cu mâncare în brațe, Domnul Viorel m-a întrebat ce am vrea să bem și ne-a recomandat câte un pahar de vin ceea ce mi s-a părut o idee excelentă după frigul îndurat toată dimineața. M-am plâns de vremea de afară și de orele puține avute la dispoziție și l-am întrebat dacă el coboară vreodată de pe vapor să viziteze ceva. Mi-a spus că la început mai cobora uneori dar de la un timp și-a pierdut interesul pentru plimbări în orașele în care acostau și dacă are ceva timp liber preferă să se odihnească pentru că munca asta totuși, deși nu pare, este epuizantă. Ne-a lăsat să mâncăm liniștiți iar la sfârșit ne-a întrebat dacă vrem cafea, pe care, ca și vinul, ne-a adus-o personal și din nou am observat că eram singurii care beneficiam de o asemenea servire.
În sfârșit, după o zi pe care până acum o percepusem ca fiind frustrantă, mă simțeam foarte bine, mâncarea a fost gustoasă, în restaurant era cald și lume puțină și acum puteam să savurăm pe îndelete cafeaua privind spre geamurile în care bătea ploaia și prin care se vedeau norii cenușii, aproape negri coborând până spre cheu.
Nu am putut să nu-mi exprim admirația față de ținuta exemplară a Domului Viorel contrastând atât de mult cu cea a majorității turiștilor care, făcând comparația, părea de-a dreptul jalnică, cu treninguri, jachete impermeabile și pantofi sport, toate cât se poate de comode, colorate sau decolorate, cu șepci și pălării care de care mai caraghioase. Domnul Viorel a râs la observațiile mele și mi-a explicat legătura dintre diferitele modele de uniformă și poziția ocupată de cel care o poartă în ierarhia echipajului navei. Dar mai interesantă mi s-a părut confirmarea unei alte observații și anume că în cadrul aceastei ierarhii mai era o structurare etnică, sau națională foarte riguros respectată. Munca de jos era făcută cu asiatici și anume cea de cameristă, respectiv camerist, curățenia, spălatul vaselor, munca neagră din bucătării, toalete și multe altele. Nivelul mijlociu, adică ospătarii, bucătarii, cofetarii, o parte a personalului tehnic era încredințat est-europenilor, adică și românilor iar funcțiile superioare erau ocupate de occidentali, în cazul nostru, în principal de italieni. Bineînțeles că în interiorul fiecărei categorii puteai să evoluezi, spre exemplu de la simplu ospătar puteai să ajungi șef de sală sau chiar de restaurant sau, așa cum era doamna din Constanța, poți să ajungi șeful tuturor restaurantelor de pe navă. Dar în general lumea nu așteaptă să realizeze o carieră în acest domeniu pentru că este greu, și munca în sine e grea și despărțirea de familie și de locurile tale iar salariile nu sunt foarte mari. Avantajul este că nu prea ai pe ce să cheltuiești banii primiți atâta timp cât nu cobori de pe navă. L-am întrebat pe Domul Viorel când crede că va fi promovat la rangul de italian de pe poziția sa de est-european, la care doar mi-a zâmbit clătinând din cap a împăcare cu starea de fapt.
Între timp, oamenii lui Viorel, cei de la munca de jos, au început să strângă mâncarea care mai rămăsese pe standuri și să facă curat în sală. Mă gândeam că ar fi momentul să plecăm dar Domnul Viorel ne-a spus că mai putem rămâne liniștiți și chiar ne-a mai adus cafea. Ne-a mai spus că el a venit pe vas ca bucătar, pentru că este bucătar de meserie dar la scurt timp i s-a propus postul actual care este plătit ceva mai bine. Ceilalți colegi nu prea au experiență, înainte de îmbarcare fie au lucrat foarte puțin timp fie deloc, au urmat doar niște cursuri. L-am întrebat unde a lucrat în România înainte de a se îmbarca și cum de și-a lăsat familia acasă, mai ales că nu mai era foarte tânăr. Bineînțeles că ultima constatare nu i-am mai spus-o, am ținut-o doar pentru mine. Domnul Viorel mi-a zâmbit din nou și m-a privit în fugă cu ochii săi albaștrii adânci și senini.
-La mine a fost o istorie mai încurcată. La început am lucrat ca bucătar la o unitate militară din București încadrat civil. Acolo lucra și viitoarea mea nevastă, tot la popotă. De fapt eram și consăteni și ne cunoșteam dinainte dar în perioada aceea ne-am căsătorit și a venit și fetița. Era bine și ne descurcam, mai ales că nu prea se găsea de mâncare pe vremea aia, iar noi aveam de toate. Apoi a venit revoluția. Cumnatu-meu, fratele soției s-a apucat și a deschis o tarabă la șosea, mai jos de Comarnic. Făcea mici, cârnați fripți la grătar, pui, avea și un chioșc cu de toate, țigări, sucuri, făcea cafea…A pus și două mese lângă chioșc. Treaba mergea bine. Atunci a început să mă bată la cap să las Bucureștiul și să vin să-l ajut, că mă ia asociat. Eu n-am vrut dar a convins-o pe nevastă-mea și atunci n-am mai avut încotro. Ne-am mutat la țară iar eu am început să lucrez cu cumnatu-meu. Și să știți că treaba mergea foarte bine. Era vad, opreau o mulțime de mașini, și vara și iarna. Munceam mult dar cel puțin se cunoștea.
-Unde mai pui că erai și patron, îl măgulesc.
-Mai mult eram slugă, că mă sculam cu noaptea în cap, stăteam în fum toată ziua, ajungeam acasă noaptea, mort de oboseală. Dar nu mă plângeam, știam pentru ce o făceam.
Îmi aminteam foarte bine vremurile acelea, primii ani de după revoluție, când s-a deșteptat, parcă peste noapte spiritul de inițiativă, pasiunea pentru comerț și afaceri. Muncitori și studenți, ingineri și profesori universitari, preoți, doctori sau militari, oameni din toate categoriile sociale alergau în Turcia, sau Serbia, sau Ungaria, cărau cele mai felurite mărfuri, cuie și ciorapi, șuruburi și chiloți, rulmenți și ceșcuțe de cafea și câte și mai câte pe care le vindeau prin târguri și oboruri, cumpărau valută occidentală, acumulau capital. Ceva mai târziu, cu acel capital s-au deschis o sumedenie de chioșcuri și buticuri, baruri și cârciumi, deși nimeni nu și-ar fi părăsit nici serviciul de la stat pentru că nu se știa ce va urma. Fabricile de stat încă funcționau, încă nu începuse marea privatizare urmată de lichidarea economiei comuniste. Toți cei care s-au apucat de afaceri încă erau oameni ai muncii care se învoiau, își luau concedii legale, medicale, fără plată ca să-și încerce puterile și talentele în a face bani. Așa au apărut și la noi germenii capitalismului vulgar, popular, pe înțelesul tuturor, de factură post comunistă. Și dacă pentru trecerea de la capitalism la comunism s-au scris fluvii de cărți, de teorii și programe, timp de mai bine de un secol, întoarcerea înapoi la capitalism s-a făcut fără nici o bază teoretică, fără strategi și filozofi, fără conducători și cârmaci ai destinelor popoarelor ci de niște, într-o ultimă accepțiune, bișnițari și speculanți, dintre care, abia mai apoi unii au ajuns așa ziși oameni de afaceri. Iar Domnul Viorel a devenit și el, poate fără să-și dea seama, unul dintre constructorii noii societăți.
Într-o zi în dreptul grătarului în care Domnul Viorel încingea jarul pentru următorul rând de mici, a oprit o mașină din care a coborât un tânăr domn, îmbrăcat într-un costum strâmt și cam boțit și a comandat o porție, cu muștar și să fie mai pătrunși. S-a dus cu cartonul la prima masă și stând în picioare i-a mâncat tacticos și cu mare plăcere. Încă mestecând cu gura deschisă tânărul l-a abordat pe Domnul Viorel apreciind micii, a mai cerut și o cola care din păcate nu era prea rece și i-a provocat gaze. Apoi, într-un gest superior și-a scos portofelul și cu degetele groase și încă unsuroase, pe lângă bani a scos și două cărți de vizită pe care le-a înmânat Domnului Viorel și cumnatului său. Era ofițer de credite la o bancă. Cu sticla de cola încă în mână, din când în când râgăind discret a usturoi amestecat cu aroma băuturii răcoritoare, ofițerul de credite le-a ținut amândurora o prelegere scurtă referitoare la dezvoltarea unei afaceri în noile condiții de piață liberă și care nu este posibilă fără implicarea băncilor. Încercările celor doi de a-i demonstra că afacerea lor este cât se poate de profitabilă nu a avut șanse de izbândă pentru că o afacere, spunea el, care nu crește, scade. Deci și afacerea lor trebuia să crească, nu putea să rămână la nivelul ăsta de mici cu muștar și cola la marginea drumului. Cea mai firească formă de evoluție era construirea unui restaurant, tot pe aici, tot pe marginea drumului și eventual și cu câteva camere pentru cazare. Bineînțeles că o asemenea hotărâre nu se ia pe loc. Trebuie bine cântărită din toate punctele de vedere și mai trebuie să înțelegi bine ce vrei de la viață, să te afumi la grătar pănă la sfârșitul zilelor sau să devii patron, cu mașină străină, cu casă frumoasă și bunăstare și pentru care, nu la început, firește, dar ceva mai târziu, vor lucra alții. După care ofițerul de credite și-a luat rămas bun și a dispărut cu promisiunea că va reveni ca să mai discute.
Mi-am dat seama că am ieșit din rada portului și eram în larg atunci când podeaua restaurantului a început să se ridice și apoi să coboare, cu tot ce era pe ea, inclusiv noi. Nu-mi venea să cred că o navă de asemenea dimensiuni poate fi sensibilă la tangaj în apele Mediteranei. Dar valurile erau enorme, ajungeau până la jumătatea vasului iar stropii de pe geamuri nu mai erau de ploaie ci de la spuma valurilor sparte de provă și purtate de vântul puternic, în rafale lungi. Eram în mijlocul furtunii, înconjurați de marea cenușie și de norii negri care se prăvăleau pe punte ca niște vălătuci.
Mă uitam la Domnul Viorel care era imperturbabil. A dat din mână a lehamite căci, de când e pe mare trecuse prin furtuni și mai mari și dacă știm că avem rău de mare, ne-a spus, poate ar fi bună o tărie. Nu avem rău de mare dar o tărie ar merge oricum. Ne-a mai spus că în seara asta o să fim mai puțini la cină decât deobicei pentru că mulți vor boli prin camere cu stări de greață, dureri de burtă și de cap și vor prefera să stea cât mai aproape de toaletă pentru a nu voma pe haine și pe mochetă.
-După o săptămână iar a venit….băiatul de la bancă, cel cu creditele, continuă Domnul Viorel povestea.
De acolo încolo lucrurile au mers repede. Proiect, deviz, aprobări, toate din banii lor. Apoi creditarea care s-a obținut repede căci au fost ipotecate și casa lui Viorel, și a cumnatului, a părinților și a socrilor. În primăvară au deschis doar restaurantul căci pentru aranjarea camerelor de cazare n-au mai ajuns banii, dar urma să le dea și pe acelea în funcțiune, rând pe rând. Doar că viziunea antreprenorială a ofițerului de credite nu corespundea cu situația din teren. El se dovedise a fi cu mult înaintea timpului în care trăia și asta s-a văzut atunci când au constatat cu toții că majoritatea călătorilor au rămas fideli grătarului și micilor de la marginea drumului, la botul calului, cum se spune și care erau destule la șosea și fără grătarul Domnului Viorel, transformat între timp, iar cei care preferau să servească masa în condiții civilizate, igienice, în restaurant, erau foarte puțini. Falimentul a venit și mai repede decât creditarea. Câteva întârzieri cu ratele, notificări, imposibilitatea de plată, apoi executorii, lacătul pe ușă și punerea în vânzare a localului și a caselor ipotecate. Parcă era un vis urât din care nu se mai trezeau odată. S-au mutat în locuință cu chirie, și-au găsit de lucru la o cârciumă ca să poată plăti chiria și să-și crească copilul. Dar necazurile veneau unul după altul. La scurt timp soția lui Viorel a observat șuvițe de sânge în vasul de la veceu. Au început investigațiile, operația, chimioterapia. Viorel lucra acum singur, banii nu ajungeau. După alte câteva luni a rămas doar cu fata care între timp crescuse și urma să meargă la liceu. Se gîndea să termine cu toate deodată, a găsit și o grindă potrivită în magazie și un capăt de sfoară groasă. Atunci a observat pentru prima dată cum îl privea fata lui, cu ochii ei frumoși, albaștrii, ochii lui, fără nici un reproș, gata să înțeleagă orice, să-i ierte orice și Viorel își dădu seama că soluția trebuia să fie alta. La scurt timp s-a ivit șansa să lucreze pe vapor. A mutat fata la București, mai întâi la o verișoară apoi singură, în chirie. De la bun început, toți banii pe care i-a câștigat pe vapor i-a trimis ei, să facă cu ei ce-o ști iar el, poate în felul ăsta își mai spală din păcate. Acum e studentă, a cumpărat și un apartament. Ultima dată s-au întâlnit anul trecut, la București, a stat câteva zile la ea în apartament. L-a aranjatat foarte frumos, cu gust.
Nu mai puteam rămâne în restaurant. Totul era pregătit pentru micul dejun de a doua zi. Ne-am luat rămas bun de la Domnul Viorel și am plecat în cameră. Am ajuns greu căci valurile ridicau vaporul și apoi îl lăsau să se prăbușească în gol și aveam impresia că podeaua ne fuge de sub picioare. Până la cină mai era timp așa că ne-am lungit în pat îmbrăcați cum eram și ne-am acoperit doar cu o pătură. Cerul era aproape negru deși încă nu se înserase. Am închis ochii și din cauza tangajului puternic totul parcă a început să se învârtă cu mine, ca atunci când mă culc beat.
Mă gândeam la povestea lui Viorel pe care de fapt am mai auzit-o de multe ori, doar că în alte variante. Am cunoscut o mulțime de oameni care și-au deschis afaceri și în scurt timp au falimentat, s-au îmbolnăvit, au devenit alcoolici ori au ajuns pe drumuri. Îmi amintesc cum, la terminarea facultății, în anii optzeci am primit repartiții în toată țara, la fabrici și uzine, spitale și combinate, șantiere sau autobaze. Salariile tuturor stagiarilor erau cam la fel. Locul de muncă era asigurat de stat. După ce te așezai într-un loc oarecare se porneau fel de fel de combinații, cu neamuri și cunoștințe de la minister sau de la partid pentru găsirea altui servici, mai aproape de casa părintească sau dacă între timp te însurai, să fii aproape de familie, apoi pentru obținerea unei locuințe de la stat, apoi ca să avansezi profesional. Dacă nu aveai relațiile corespunzătoare îți luai un naș cu o poziție bună sau poate te ajutau socrii. Puteai să-ți imaginezi în avans toată viața de la prima zi de angajare în câmpul muncii și până la pensie, cam ce salariu vei avea în ultimii ani de serviciu, cât de mare va fi pensia și câte camere va avea apartamenul tău, de câte ori te vei duce în concediu la mare și de cîte ori la munte și ce vor face copii tăi. Statul socialist își propusese să aibă grijă de toți cetățenii săi, să-i educe, să le asigure asistență medicală, serviciu, locuință, concedii, totul gratuit, cu condiția ca cetățenii să se încadreze într-un anumit profil uman imaginat de ideologia comunistă a acelui stat. Dar proiectul a eșuat. Majoritatea cetățenilor nu s-au încadrat în acel profil și în sfârșit s-a înțeles că statul e anacronic, nepotrivit, că nu are pentru cine să mai existe, oamenii nu îl vroiau așa cum era. A venit revoluția, cetățenii au arătat care e profilul lor adevărat și s-a creat un alt stat, pentru cetățenii cu acel profil nou revelat, real și nu unul imaginat în cadrul unui proiect care s-a dovedit a fi utopic. Viorel și mulți alții ca el au înțeles târziu care era locul lor în noua societate, după o experiență amară. Alții n-au mai apucat să înțeleagă deloc.
Se făcuse târziu. Furtuna nu se domolise și nava în continuare se mișca în sus și în jos făcând statul în picioare sau mersul o experiență cu totul neobișnuită pentru că te simțeai când imponderabil, când împovărat de o greutate invizibilă. Am început să mă îmbrac cu hainele cele bune pentru masa de cină. Deodată parcă am simțit un miros plăcut de fum de grătar și de mici bine pătrunși, de muștar românesc iute, cu hrean și franzelă albă, moale și proaspătă și ca prin vis am văzut pe masă sticla verde de bere rece cu broboane de apă pe etichetă. Iar prin fumul grătarului l-am zărit pe Domnul Viorel, care, cu mișcări rapide și îndemânatice întorcea micii de pe grilaj înainte să-i așeze pe carton. Cred că a fost doar o scurtă halucinație dată de tangajul navei, sau poate de la foame.

E. Rădulescu

.