Se grăbea, deși mai avea destul timp până pleca autocarul spre Italia, oricum, autogara era aproape, știa exact locul unde opresc autocarele firmei pe care o alesese, unde se adună călătorii, cum se procedează cu bagajele, deși nu mai plecase niciodată. Uneori însă, când i se făcea foarte dor de Lory, se ducea la autogară și privea ore întregi autocarele care soseau, îi vedea pe unii bucuroși că s-au întors acasă în timp ce alții se uitau în jur triști, pe ei nu-i aștepta nimeni. Sau urmărea autocarele care plecau, îi vedea pe unii urcându-se cu bagajele doldora de alimente permise, unii îmbrăcați sărăcăcios, se vedea că pleacă să-și găsească o slujbă amărâtă, îi chemase un văr sau un prieten că acolo se căuta mână de lucru ieftină, și ei, naivii plecau cu un geamantan plin de speranțe pentru ca apoi să se întoarcă fără nimic, își vânduseră până și geamantanul ăla ieftin și uzat, recuperat cândva de la o gheenă de gunoi, să facă rost de câțiva zeci de euro să se întoarcă acasă, în locul de unde plecaseră plini de speranțe. Alții bine îmbrăcați, cu bagaje puține, obișnuiți doar cu avionul și care cine-știe de ce, acum plecau cu autocarul. Singur, Bică nici nu pleca, nici nu venea, doar stătea și privea autocarele care pleacă sau care vin, visând ca într-o zi să-i vină și lui rândul să plece, chemat sau nechemat de cineva.
De data asta însă, îi venise și lui rândul să plece dar motivul pentru care pleca , nu era cel pe care și l-ar fi dorit cineva.
Se grăbea fără să mai privească spre blocul din care ieșise, se grăbea ca să n-o mai vadă pe femeia din spatele ferestrei. Ea îi făcea semne de bun-rămas, semne de liniștire, să nu-ți faci griji, nu pățesc eu nimic până te întorci, Bică mamă, du-te liniștit la surioara ta, că trebuie să fie cineva din familie acum când se mărită și ea, în sfârșit. Da, Bică îi spusese mamei sale când primise acel telefon acum câteva zile de la poliția din Italia, că fiica ei și sora lui pe care nu o mai văzuseră de 5-6 ani, se mărită și că primise o invitație la nunta ei.
Bică lucra la liceu , unde devenise omul bun la toate de când îi fusese desființat postul de portar iar directoarea, dorind să-l păstreze în școală cu orice preț, îl încadrase la o altă profesie, instalator. Bică se simțea la liceu mai acasă decât fusese vreodată acasă, în blocul lor cenușiu ne racordat la gaze și apă caldă, unde locuise cu mama și sora sa de când se pomenise , apoi doar cu mama lui, când Lory plecase. De taică-său nu-și mai amintea.
-Bică, cine ești tu? îl întreba mama când se ducea sau se întorcea de la școală.
-Sunt Bică Petre, băiatul tău mai mare și fratele lui Lory!
-Greșit, Bică, tu ești un orfan, tu nu ești ca alți copii care au mamă și tată! Ține minte asta!
-Dar matale cine ești? întreba copilul când crescuse și se cam obrăznicise.
-Eu sunt o biată văduvă sărmană care crește singură doi copii. Eu sunt femeia de serviciu de la școala unde înveți tu și sora ta, eu sunt Femeia pe care o cheamă doamnele când au nevoie de curățenie, eu sunt cea care nici măcar nu mai are nume. Uneori nici eu nu știu cum mă mai cheamă și dacă am avut vreodată un nume. Să nu uiți, Bică!
Copilul se obișnuise să fie strigat Bică, nu Petrică sau Petrișor, cum îi răsfăța doamna de la școală pe copiii de familie bună care îi erau dragi. El era Bică iar cu timpul devenise Băiatu’, își pierduse și el numele cum și-l pierduse și mama sa. Singura care mai avea un nume era Lory, surioara lui cea mică pe care se obișnuise s-o protejeze încă de când intrase la aceeasi școală la care el era fratele mai mare cu doi ani. Cu multe se obișnuise Bică, pe care până și mama sa îl striga Bică, nu Petrică sau Petrisor, parcă în ciudă ca să-si amintească de tatăl lui care nu era prezent în viața familiei sale de mulți ani de zile și n-avea să mai fie prezent niciodată. Așa că Bică se obișnuise să accepte drept reală povestea pe care i-o servea mama sa, o poveste din care lipsea mereu personajul principal, protagonistul, cel care câștigă întotdeauna și restabileste echilibrul și liniștea în familia sa. El știa însă că ei nu erau orfani. Tatăl lor era închis de mult timp de când ei erau mici de tot, astfel că nu-și mai aminteau de el, nu trebuia să-și mai amintească nimeni de el. Nici vecinii nu-și aminteau de el și nu întrebau de el și asta era foarte bine pentru că nu era drept să fii judecat după faptele tatălui, să zică lumea, când, ori de câte ori, ca orice copil, spărgeai un geam sau loveai o fată la joacă, că ”Așchia nu sare departe de trunchi!”
Colegii de școală se amuzau pe seama numelui său dar mai ales a staturii sale, el fiind cel mai scund și mai pipernicit din clasă încât era nevoit să stea mereu în prima bancă spre a vedea la tablă, deși nu avea note care să justifice această poziție în clasă. La început încercase să reacționeze cu pumni și lovituri aruncate în dreapta și în stânga, la batjocora colegilor. Dar mama sa aflase repede și îl muștruluise zdravăn, după același ritual al întrebărilor :
„-Cine ești tu, Bică?
-Cine sunt eu, Bică?
-Cine suntem noi , Bică?”
Da, aflase Bică după numeroase umilințe și lacrimi înghițite în sec, ei nu erau nimic și nimeni, ei nu aveau dreptul să protesteze sau să arate că sunt copii cel puțin la fel de isteți ca toți ceilalți copii din școală.
Bică știa cine era el, dar nu știa precis cine era mama sa.
”Eu sunt femeia de serviciu a școlii, Bică, Femeia care și-a pierdut numele, Bică, femeia care nu-și amintește că într-o zi a avut un nume adevărat, eu sunt Femeia de serviciu la o școală bună, nu ca alea din cartier de la noi unde învață doar golanii și viitorii hoți. Că de-aia vă ține aici, pe tine și pe sora ta, directoarea, Bică de rușinea mea. Eu sunt cea care spală scările blocului când femeia de serviciu de la bloc e bolnavă, eu sunt cea pe care o chemă mamele colegilor tăi să meargă la ele acasă să le facă curat. Bică mamă, ține minte că directoarea e binefăcătoarea noastră și nu-ți bate joc de ea. Să nu-ți faci numele de râs, Bică!” Care nume? Încetul cu încetul, băieții ca el își pierdeau numele și deveneau doar !”Băiatu’, tu, ăla micu din banca întâi! Colegii tăi știu cine ești, doar tu nu știi cine ești, Bică, își repeta el zi de zi.
Suportase să fie calul de bătaie al tuturor colegilor, țapul ispășitor, băiatul rău da’ bun care-și asumă păcatele altora, doar-doar va primi și el o rază din iubirea divină. Bică era vinovat de toate geamurile sparte, de toate chiștoacele de țigări din curte, de toate orele de la care chiuleau colegii săi, de toate umilințele pe care le primeau fetele în clasă, de toate calificativele proaste ale clasei. El și numai el era elementul distructiv al clasei care o făcea de râs în ochii școlii.
Da, da, Bică e elementul disturbator al clasei, Bică ne influențează copiii negativ, doamna directoare, Bică îi învață să fumeze, Bică îi duce la bar după ore sau chiar în timpul orelor, doamna Directoare, Bică îi învață să se bată, Bică aduce în școală prieteni periculoși pentru copiii noștri, doamna Directoare, mutați-l pe Bică de aici ori ne mutăm noi genialii noștri copii din minunata dumneavoastră școală de elită, și dispar și toate contribuțiile noastre la fondul școlii și la alte fonduri, mai mult sau mai puțin legale.
Terminase cu chiu cu vai opt clase și îi lăsase pe colegii săi să-și continue liceul aici, unde mama sa visase că-l va termina și el. Oare pe cine vor mai da vina? se mai el întreba cu o amărăciune superioară vârstei sale.
Fusese nevoit să se întoarcă în cartier la unul din grupurile alea școlare de care se temuse atât de mult mama sa, care scoteau pe bandă rulantă șomeri și hoți de buzunar. Dar, spre surprinderea tuturor, Bică nu ieșise de colo nici șomer, nici hoț.
În schimb, sora sa Lory era încă menținută la școala asta de elită, ceea ce le-ar fi deranjat foarte mult pe mamele membre în Comitetul Părinților pe școală, dacă ar fi știut. Lory, spre deosebire de mama sa și de Bică, încă mai avea un nume pe care îl cunoșteau și directoarea profesorii. Lory era frumoasă, Lory învăța bine, nu era obraznică, Lory nu făcea școala de râs, Lory nu mințea, Lory nu fuma, nu chiulea de la ore , Lory nu acorda atenție băieților care o curtau și Lory se făcea că n-o cunoaște pe femeia de serviciu a școlii când se întâlnea cu ea pe hol. Pentru că ea, mama ei o învățase să se poarte așa. Mama era mândră de Lory în sinea ei și de aceea nu mergea nici la ședințele cu părinții ca să nu afle ceilalți părinți din ce familie provine Lory. Cine știe cum ar fi reacționat în goana lor de a-și proteja minunatele odrasle cu sânge albastru de influențe triviale, cum îi auzea vorbind pe holuri când veneau să discute cu diriginții! Mai bine așa, s-o admire discret când trece pe holurile școlii ca o prințesă, să-i audă vocea, prin geamurile deschise ale clasei când răspundea la întrebări, în timp ce mama ei, femeia de serviciu a școlii, făcea curat pe holuri sau în curtea școlii .Nu știai însă niciodată dacă Lory e fericită sau nefericită, dacă se simțea tolerată sau dacă ea îi tolera pe ceilalți. Lory era o prințesă în mijlocul unor cenușărese sau ea era Cenușăreasa, demnă și impenetrabilă, pe a cărei față nu citeai nici invidia nici conștiința propriei superiorități? Nu-și tulbura mama cu confesiuni care i se păreau grețoase despre poziția ei în clasă. O singură dată însă, acceptase să meargă la ziua uneia dintre prietenele ei, într-una din casele acelea ascunse de ziduri uriașe și păzite de firme renumite, unde și mama ei intra deseori în calitate de menajeră, la doi ani după ce Bică deja nu mai era elev aici. Fusese nevoit, grație corului de bocitoare al mamelor colegilor săi de clasă, să părăsească școala de elită și să se mute undeva unde toți erau ca el iar el era ca toți ceilalți. Bică își amintea emoția ei, bucuria, nerăbdarea, teama surorii sale…Își amintea acea zi pentru că era ultima dată când sora lui zâmbise, vorbise , fusese așa cum era ea de obicei. Se întorsese de acolo alta, de parcă acea petrecere i-ar fi răsturnat tot sistemul de valori .Oricum mama nu avea timp să observe schimbarea fiicei utilizând și în cazul ei ca și în cazul lui Bică, interogatoriul acela neschimbat, ”Cine ești tu, Lory? Cine sunt eu? Cine suntem noi?”
Chiar dacă anii trecuseră, copiii știau acum adevărul și încercau cu greu să-și accepte condiția. Lory își reamintise abia acum ceea ce încerca de ani buni să uite: cine este ea, cine este fratele ei, cine este mama lor. Și această trezire din adâncul conștiinței a unor amănunte care numai plăcute nu puteau fi, determinase intrarea ei în zodia tăcerii și a acuzației mute, la adresa mamei, a tatălui pe care nu-l cunoscuse, a destinului care i se părea atât de nedrept cu ea și cu fratele ei.
Una din multele nedreptăți ale destinului, se gândea Lory, era aceea că ei nu aveau vacanțe, în sensul pe care îl dădeau acestui cuvânt ceilalți copii din școală: plecări la munte, la mare sau în orașe și țări îndepărtate pe care doar la televizor le urmărea înfrigurată. Vacanța lor consta în șansa de a pleca dor câteva zile, cu mama acolo unde o duceau să facă menaj, câteva dintre clientele ei care aveau case de vacanță. Era cel mai așteptat moment al verii. Doamnele îi îngăduiai Femeii să-și ia și copiii, sub pretextul ajutorului pe care aceștia i-l dădeau mamei la curățenie. Se puteau mândri și ei că au fost plecați câteva zile la munte sau la mare .Nu se știa dacă proprietarii o făceau din generozitate sau din dorința de a –i crea femeii un confort psihic pentru ca randamentul muncii ei să fie maxim. Într-adevăr, Femeia știa să aprecieze generozitatea proprietarilor, care n-o umileau niciodată dar evitau la maximum să stabilească cu ea altceva decât o relație strict oficială, păstrând întotdeauna distanța dintre stăpân și slugă, chiar dacă stăpânul era conștient în sinea sa de dependența pe care o dezvoltase de-a lungul timpului față de serviciile slugii.
După ce se întorsese schimbată de la acea petrecere, Lory refuzase să-și urmeze mama la una din casele de vacanță unde aceasta avea de lucru. Plecaseră doar ei doi, Bică și mama, fără să–și facă griji în legătură cu motivele fetei de a rămâne acasă. La întoarcere casa era goală, puținele lucruri ale fetei dispăruseră. Un bilet lipit pe oglinda din baie spunea ceva, dar nu totul: ”Plec acolo unde mi-e locul, unde voi găsi ceea ce caut. Vă scriu când îmi va fi bine”. Și Lory le scrisese poate pentru a-i face să creadă că îi este bine. Scrisorile ei, însoțite și de mici sume de bani, erau aproape identice, ca și cum nu ar fi fost scrise de ea: ”Sunt în Roma! Lucrez și îmi continui studiile” Apoi: ”M-am înscris la facultate dar am un job bun cu care îmi plătesc facultatea și cazarea. ”.Mama credea sau se prefăcea că o crede. Bică nu îndrăznea să creadă altceva.
Apoi într-o zi, la peste doi ani după ciudata ei plecare, un mesaj scurt pe telefonul lui Bică îl făcu pe acesta să aibă certitudinea a ceea ce bănuise de mult.”Bică, am un copil! Am întrerupt ”lucrul” dar nu pentru mult timp! Ei nu mă lasă să-mi cresc copilul. Nu-i spune mamei!” De ce i-ar fi spus? Mama continua să aștepte, să viseze ziua când Lory va absolvi și se va întoarce acasă, când nu va mai fi nevoită să lucreze în vacanțe și în wekeend-uri spre a-și plăti studiile.
Și apoi venise acest telefon de la poliția din Italia. Loredana fusese găsită moartă într-unul din cartierele periferice ale Romei unde ”lucra”. Nu se cunoșteau deocamdată detaliile morții ei dar familia trebuia să vină să se ocupe de înmormântare sau eventual repatrierea cadavrului. La domiciliul decedatei se găsise un copil, o fetiță de aproximativ 3 ani lăsată în grija unei bone. Rudele dnei Loredana trebuie să se ocupe și de copil.
Bică se învoise de la serviciu, își adunase toate economiile și apoi se întorsese acasă, încercând să pară vesel.
-Mamă, m-a sunat Lory! Într-o săptămână face nunta cu un băiat din Roma!
-Trebuie să ne ducem, nu? Doamne, de când aștept momentul ăsta!
-Mamă, știi că nu stai prea bine cu sănătatea, hai să te întremezi mai întâi, să renunți la a mai face curățenie la doamne și să rămâi doar cu serviciul de la școală! Apoi, mai vedem noi!
Eu mă interesez la cât am cursă cu autocarul și am plecat. Și ca să pară cât mai verosimilă povestea lui, îi dădu voie mamei să-i facă fiicei ei un pachet cu câteva dulciuri care îi plăceau în copilărie.
Din spatele ferestrei, mama continuă să facă semne cuiva nevăzut în timp ce ochii i se umpluseră de lacrimi. Bică ajunse mai devreme la autogară și se așeză pe bancă așteptând să înceapă formalitățile de îmbarcare. Se străduia să nu plângă în timp ce, în minte construia zeci de scenarii și căuta cea mai bună explicație pe care i-o va da mamei când, după înmormântarea surorii lui în Italia, avea s-o aducă acasă pe fiica acesteia pe care n-o văzuse niciodată.
A debutat cu volumul de poeme Insomnii molipsitoare, la editura Pandora în anul 1994, urmat de alte volume de versuri și colaborări cu poeme, proză scurtă și eseuri la diverse reviste. A obținut premii naționale și un premiu internațional. A publicat volume de poezie, proză și eseu și a fost inclusă în antologii de poezie și proză: antologia Alertă de grad zero în proza scurtă românească la editura Herg Benet, realizată de Igor Ursenco și în Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume realizată de Ligia Diaconescu, editura Star Press, 2011. Este prezentă în câteva dicționare și istorii literare din județul Teleorman și din țară: O istorie critică a literaturii și a publicisticii din sudul extrem, editura Semne, București 2021, autor Ștefan Marinescu Vida, Enciclopedia scriitorilor români de pretutindeni, realizată de Acad Mihai Cimpoi și Traian Vasilcău, Chișinău, 2019, Antologia Balcanica. Poeți români și din Republica Moldova, Brăila, 2017, cu ocazia celei de-a 11 ediții a Festivalului Poeților din Balcani, Județul Teleorman, Dicționar bibliografic, autor Stan. V. Cristea, editura Teleormanul liber, Alexandria 1996, Dicționarul scriitorilor și publiciștilor teleormăneni, autor Stan V. Cristea, editura Rocris, Alexandria, 2005. Colaborează cu eseuri stiintifice, poezie si proza la numeroase reviste literare: Pro saeculum, Alternante, Poesis, Luceafărul de dimineață, Contemporanul, Convorbiri literare, Oglinda Literară, Vatra Veche, Meandre, Faleze de piatră, 13 Plus etc. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România.
Lasă un răspuns