Mărturie scrisă, despre dezbinarea și îmbinarea Liternauticii la Artist’s CorneL

La care zice Cornel, E totul din partea casei, și dacă mai vreți, mai luați, ofer eu la toată lumea.

Spusese asta pentru a detensiona atmosfera, care însă nu se tensionase din cauza lui, ci a discuției în sine, a ego-urilor și orgoliilor literare în care nu se mai încăpea, ca-n propria piele din proverbul bine cunoscut.

Organizaserăm totul pe fugă, nimeni nu se gândise la o eventuală situație incomodă, așa că, fără precauții, fiecare se așezase la masă după propria plăcere, mai puțin Cornel pe care, în ciuda protestelor sale vehemente (Dacă trebuie…, atunci mă sacrific eu, spusese el ridicând din umeri și hlizind), îl pusesem în capul mesei ca pe un veritabil lider, dacă nu de opinie, măcar de colegialitate și toleranță, lucru, acesta din urmă, care, după cum va reieși din relatarea faptelor, lipsea cel mai mult între noi.

De precizat faptul că, atunci când spun organizatori, mă refer la mine și Mihai, zis și Ciocanul (o glumă nu mereu bine venită de când el apăruse în revista Ciocan, făcută de cei mai invidioși dintre noi, nu revista, ci gluma – adică eu, cel care, alături de Cosmin, care îmi ținea isonul, fusesem respins de aceeași revistă de cele mai multe ori până atunci). Pentru că eu și Mihai se întâmplase să fim în București în acea iarnă (el pentru că locuiește acolo, eu pentru că găsisem de lucru la universitate) și să ne fi întâlnit deja de câteva ori, atunci când am aflat că și Cornel ar fi trebuit să vină la București pentru lansarea noului roman la Gumanitas și la fel Cosmin, pentru acceptarea premiului de cel mai bun tânăr prozator al anului, atunci am propus să ne întâlnim la o masă cu toții și să discutăm despre viitorul Liternauticii, că deh, se făcuseră ceva ani de când revista asta intrase într-un proces de stagnare constantă, nici impulsurile financiare ale lui Cornel, nici articolele noastre scrise din an în Paște, cum se spune, nereușind să o scoată din impas decât pentru câteva scurte și, per total, neimportante momente. Doamnele, pentru că erau și doamne în echipa noastră, ca să nu fim acuzați de viziuni sexiste, ținuse Cornel să precizeze de fiecare dată când avusese ocazia, motiv pentru care în aranjarea pozelor cu echipa de pe site și Mihai o pusese pe Daniela prima, se adăugaseră propunerii odată ce ridicaserăm problema în grupul nostru de pe facebook, dar pentru ele nu s-ar fi pus oricum problema, mă refer la cea a distanței, nu la cea a dispoziției de ieși la masă împreună, din moment ce locuiau (și Daniela, și Alexandra) în București. Mai rămânea Florin, pe care însă l-ar fi adus Cornel cu mașina, că tot trecea prin Focșani, de unde erau ambii.

În calitate de organizatori ai prânzului, eu și Mihai avuseserăm multă bătaie de cap cu alegerea restaurantului. Până la urmă însă, aceasta a căzut pe o pizzerie/cafenea /restaurant din Bucureștii Noi, chiar peste drum de blocul unde locuia Daniela, care adăugase că, pe lângă faptul că un asemenea local, prin varietatea ofertei, ar fi mulțumit pe toată lumea, îl cunoștea personal pe patron și ar fi obținut de la el niște reduceri grozave. Aici toată lumea se arătase destul de reticentă în a da like la comentariu, evident niciunul dintre noi nu voia să admită că alegerea unui local mai ieftin este de preferat, de parcă nu am fi știut cu toții ce avantaje financiare nemaipomenite aduce cu sine meseria de scriitor în România. În fine, modestia fiecăruia reușise să mă emoționeze în primă fază, mai apoi însă am înțeles că, de fapt, nu era decât aroganță și nerecunoștință, în timpul prânzului făcându-se aluzii destul de dese la faptul că Daniela nu trebuise, ca toți ceilalți, să străbată orașul pentru a ajunge la locul întâlnirii și totuși întârziase, asta în ciuda relatării întâmplării nefericite de care avusese parte înainte de a ajunge la restaurant.

Dar să o luăm cu începutul și să nu sărim peste etape, altfel cititorii s-ar putea să nu contextualizeze întâmplarea în cel mai coerent și corect mod cu putință. Restaurantul respectiv, sau cafenea, sau pizzeria, cum vrea fiecare să o numească în funcție de ce dorește să consume, se numea Artist’s CorneL, de unde putem trage concluzia că patronul se documentase la alegerea numelui, cu alte cuvinte nu îl pusese doar așa, din burtă, ca să fie, nu îl numise în mod banal PIZZA NON-STOP sau CAFE BUCUREȘTII NOI, personalizându-l prin înlocuirea ultimei litere din corner, o idee genială, de ce să nu recunoaștem, mai ales când e vorba despre un local pentru artiști în care, se presupune, intră persoane cu destulă materie cenușie pentru a putea aprecia poanta. Inutil de adăugat că numele restaurantului a stârnit nenumărate poante pe grupul nostru de Facebook. Unii l-au felicitat pe Cornel pentru achiziționarea localului, alții au pretins să vină la masă gratis, alții încă să schimbe numele restaurantului în Liternautica, ba chiar să muncim toți înăuntru, o afacere literară, cum s-ar spune, unde să vindem și cărți, în special pe cele ale noastre, cel puțin cine avea.

În spirit organizatoric, în ziua prânzului eu și Mihai am ajuns primii, apoi Alexandra, de la care nici nu ne așteptam să întârzie, cunoscând-o drept o femeie punctuală și responsabilă. Foarte drăguț din partea ei, ne adusese tuturor copii ale cărții sale semnate și personalizate, iar noi ne precipitaserăm să o ajutăm cu sacoșa de rafie în care le căra pe umăr, ea fiind foarte firavă și o femeie, evident că spiritul nostru de bărbați galanți nu putea să ne lase indiferenți pe scaune, deși țin să precizez că Mihai părea să nu aibă probleme cu asta, însă a reacționat prompt la un ghiont de-al meu între coaste. Ca să mai dreagă atmosfera, fiindcă niciunul nu vorbea, liniștea fiind întreruptă doar de neplăcutele oftaturi de plăcere ale lui Mihai după fiecare gură de bere, Foarte bună, zicea el, hai Pavel, noroc, bea și tu, ce, nu te lasă prietena, după ce a căutat în sacoșă cu capul în jos vreo cinci minute, Alexandra a scos de acolo cărțile noastre și, roșie la față, ni le-a înmânat cu un zâmbet încurcat spunând, Cu asta am contribuit eu la piața de carte, așa că m-aș bucura să aveți și voi volumele. Atunci eu și Mihai, la unison, probabil determinați de valența economică a sintagmei piața de carte, am scos portofelele și ne-am oferit să i le cumpărăm pe loc, la care ea, vizibil mișcată de gest, ne-a spus, No, thank you, dar foarte drăguț din partea voastră. După care și-a șters lacrimile cu dosul palmei și ne-a confesat că, în afară de câțiva prieteni și familia, nimeni nu i-o mai cumpărase, ba chiar puținele librării în care fusese expusă la vânzare o sunaseră să vină să și-o retragă, că ei ar fi aruncat-o pentru a face loc noilor apariții. Acum Alexandra își eliberase o cameră în apartament doar pentru exemplarele necumpărate, cinci, șase sute, alcătuind colonade înalte până la tavan. Acolo se retrăgea deseori, într-un perimetru cu pereți făcuți din propriul volum și se gândea la viață, la oportunitățile pierdute și cele pe care le-ar fi putut câștiga, adică practic la același lucru, mereu și mereu.

Încearcă să treci peste, îi spuse deci Mihai vizibil jenat de situație, în timp ce eu îi întindeam un pachet de șervețele. Uite, dacă te face să te simți mai bine, eu nu am fost publicat niciodată, iar Pavel nici atât, Nu e aceeași situație, răspunse ea, eu mi-am văzut visul cu ochii, dar s-a terminat înainte de a-l trăi, Noi nu ni l-am văzut niciodată și probabil tot atunci o să ni-l și vedem împlinit, Repet, nu cred că e aceeași situație, Foarte bine, spuse atunci Mihai Ciocanul împăciuitor, dar să știi că speranța moare ultima, iar să te observe cineva cu un volum publicat e mai ușor decât atunci când nu ai scos niciunul. Prinși în discuție cum erau, Mihai și Alexandra nu au observat că pe ușă tocmai intrase Cosmin. Acesta ne recunoscu de îndată și tot atunci începu să zâmbească, de altfel întreaga lui figură emanând, am observat și după aceea, un zâmbet continuu, astfel că nu puteai spune dacă vorbește serios sau glumește, cu o privire zeflemitoare deasupra mustății și o lumină constantă în ochii atenți, care scanau totul în jur.

A venit Cosmin, am strigat eu ridicându-mă totodată să-l întâmpin cu mâna întinsă. Alexandra mi-a aruncat pachetul de șervețele înapoi pe masă și s-a ridicat și ea zâmbind, motiv pentru care am schimbat o privire de ușurare cu Mihai, oftând ambii imperceptibil, de data aceasta, se înțelege, nu din cauza efectelor benefice ale berii. Cosmin, galant și el, a salutat-o întâi pe Alexandra, apoi, fiindcă Mihai era mai aproape, pe el, iar la final, când ajuns la mine, am evitat să mai ridic primul mâna din motive evidente. Când s-a așezat Cosmin la masă, exact lângă Alexandra, pe latura opusă celei unde mă așezasem eu și Mihai, întreaga atmosferă a explodat. Vorbăreț și curios din fire, Cosmin ne punea întrebări peste întrebări, toate elegante, precise și deloc invazive, Cam cât câștigi tu pe lună, man, (întrebarea asta i-o adresase Alexandrei) iar când răspundea adăuga mereu la sfârșit, ca un punct ori eventuală suspensie, Pula mea. Și cum stăteam noi la masă bându-ne berile și comparându-ne salariile, îi trimite Cornel mesaj lui Mihai că întârzie, că l-a oprit poliția în centru pentru depășirea vitezei legale și îi scrie amendă, adăugând într-o paranteză finală mai lungă decât mesajul că nu avea de gând să plătească nimic și că ar fi făcut contestație, așa cum făcuse o dată în State și, după un proces sumar la care, ducându-se, își mai luase o amendă, o dăduseră la pace pentru plătirea a jumătate din sumă. Pe fundal, căci mesajul era audio, se auzea Florin contrazicându-l, În România nu faci tu de astea, nu te târguiești și nu ai dreptul la contestație, ori ești vinovat, ori nu! După care mesajul se întrerupsese, iar Cosmin, auzindu-l, nu a ratat ocazia de a-i ironiza, Probabil Cornel a lăsat telefonul din mână să-i dea un pumn în freză lui Florin, a zis el făcând cu ochiul, nu am înțeles dacă mie sau lui Mihai, probabil amândurora.

Chelnerița a venit să aducă băuturile noilor veniți. Afară, Bucureștiul vuia de claxoane și motoare, de tălpi de pantofi bătând în asfaltul rece, iar de la geamul în fața căruia se afla masa noastră cerul părea senin, soarele luminând întrucâtva deranjant grămezile de zăpadă de pe marginile trotuarului. Tocmai pe când Cosmin termina de spus un banc despre un tip care mima o brânză așteptând, nemișcat, să se împută, intrară și Cornel alături de Florin, ambii transpirați și încruntați, și se îndreptară spre masa noastră de parcă ar fi vrut să ne ia la bătaie. Mihai se ridică să-l salute pe Cornel, Florin îi salută pe Cosmin și Alexandra, la final am rămas iar eu, din cauza poziției la masă, rezultatul fiind că, atunci când cei doi au închis cercul, au ajuns la mine în același timp, fiecare invitându-l pe celălalt să mă salute primul, iar eu, neștiind cu cine să încep, am încercat să o dreg spunând, Prioritate au persoanele mai în vârstă, și am întins mâna spre Florin, care mi-a aruncat o privire disprețuitoare, ca de la cel mai vârstnic la cel mai tânăr, în care am putut observa toată dezamăgirea lui pentru ieșirea mea nepotrivită. Cornel, grăbit și cam plictisit de situație, vrând să se așeze mai repede, mi-a dat doar o palmă pe spate și a bâiguit ceva ce nu am înțeles, poate Hai noroc sau, Salut bă’ Pavel, deși ar fi putut foarte bine să spună orice altceva, cum ar fi, Ești prost, bă’ Pavel sau, Hai sictir, că eu oricum i-aș fi zâmbit mulțumindu-i.

Tot acum s-a întâmplat și ceea ce menționasem la început, anume că al nostru Cornel dădea să se așeze lângă Alexandra, dar Mihai l-a invitat să ocupe ceea ce el numea locul de onoare, cel din capul mesei, și nu s-a lăsat până ce, cu mare greutate, nu l-a convins. Iar Cornel, modest din fire, a spus, Dacă trebuie păstor la turma asta, mă sacrific eu, și s-a așezat cu un zâmbet larg pe față frecându-și mâinile. Tot atunci Florin a plecat de lângă mine și, în tăcere, s-a așezat pe scaunul de partea cealaltă a mesei, lângă Alexandra. Am răsuflat ușurat pe de o parte, pe de alta nu tocmai, pentru că îi simțeam privirea asupra mea și nu îndrăzneam să-l privesc înapoi, gândindu-mă că nu puteam să-i declar război chiar atunci, și apoi de la ce, doar din cauza unei remarci nefericite? Apoi m-am gândit că trecuse multă vreme de când nu-mi mai comentase textele pe Liternautica, și m-am întrebat oare din ce cauză, cine știe ce îl determinase să mă îndepărteze, sigur nu invidia literară, doar de abia ce fusese publicat cu ultimul lui roman SF la Pacfon, i se luase un interviu la o importantă revistă SF și, în definitiv, părea pe val, pe când eu… în fine, nu aveam, practic, cu ce să mă laud. Mi-am dat apoi seama că Florin așa era de fel, adică ursuz și posac, dacă i se adresa o întrebare răspundea scurt și la obiect, dacă intervenea în discuție o făcea pentru a puncta opusul perspectivei din care se analizau lucrurile și, în general, nu era de acord cu nimeni în afară de el însuși. Cornel, pe de altă parte, era de acord cu toată lumea și nu-și mai încăpea în piele de bucurie că ne vedea pe toți împreună pentru prima dată după atâția ani de când administram împreună, online, revista.

Cum stăteam noi la taclale și Alexandra își împărțea cărțile, iată că se deschide ușa localului și apare și Daniela, într-un palton elegant de blană sau imitație și cu mănuși de piele fine. Ceea ce a urmat a fost o demonstrație de afecțiune necondiționată, patronul însuși ieșind din spatele tejghelei și îmbrățișând-o și pupând-o zgomotos de cel puțin zece ori pe fiecare obraz, încât a început să ne pară rău că ne grăbisem să-l punem pe Cornel în capul mesei și nu pe adevărata gazdă, Daniela. După ce aprecierile și mulțumirile reciproce s-au mai potolit, patronul însuși i-a luat haina și căciula și a escortat-o până la masă, dându-i în spate scaunul de lângă mine, să se așeze. Probabil echilibrul mesei l-a făcut să creadă că ăla era locul ei, ar fi fost ciudat să se ducă tot de partea Alexandrei, lângă Florin, și să lase flancul stâng al mesei ocupat doar de două persoane, eu și Mihai. Nu puțin lipsea ca patronul să-i facă un masaj la umeri Danielei ilustrându-ne tehnicile dacă nu ar fi intervenit Cosmin care, probabil iritat de întreaga scenă și de atenția exagerată care i se acorda acestei dive nou sosite, îi spuse, Păi bine, bre stimabilă, locuiți peste stradă și ajungeți ultima?

La care Daniela se scuză, expediind brusc patronul cu un gest al mâinii și ne povesti că rămăsese blocată în lift între două etaje și că o scoseseră doar atunci, adică ieșise singură după ce încercase cu disperare să sune la firma care se ocupa de lift și nimeni nu-i răspunsese timp de douăzeci de minute, probabil cu toții aflându-se în pauza de masă. Până la urmă o auzise un vecin și o ghidase din afară, explicându-i cum să apese pe o rotiță de cauciuc pentru a debloca ușa, lucru care, odată făcut, îi redase libertatea. Toți ne-am arătat mișcați de povestea Danielei și ne-am interesat de starea ei de sănătate asigurându-ne că nu era claustrofobică și că întâmplarea nefericită nu îi tăiase cheful de mâncare. Cum niciuna dintre ipotezele ridicate nu a găsit confirmare, ne-am liniștit cu toții și am continuat discuția pe un ton ironic, glumele la adresa Danielei și a faptului că ajunsese ultima deși locuia cel mai aproape continuând și după aceea pentru o perioadă.

Peste încă douăzeci de minute, după ce și Daniela și-a primit volumul cu semnătură de la Alexandra, au început să ajungă și primele feluri. Niște tochitură moldovenească pentru Florin și Cornel, la care Cosmin, ardelean fiind, a strâmbat din nas cu fandoseală (el își luase o friptură de mistreț și gulaș la felul întâi) o salată grecească pentru Mihai, una Cezar pentru mine, o pizza pentru Alexandra, iar pentru Daniela specialitatea casei, iepure la grătar gătit în vin roșu Murfatlar cu boabe de ienupăr și foi de mentă pestriță asezonate cu ouă de pichere fierte în zer de telemea de capră, Dumnezeu știe ce-o fi fost aia, dar Daniela părea tare mulțumită, nemaicontenind să-i facă complimente bucătarului în timp ce înfuleca cu eleganță, feliindu-și tacticos carnea.

Pe la jumătatea mesei îl sună pe Cornel și Dan Doroșanu, zis și Duru din pricina criticilor pe care le adresa tuturor oricând avea ocazia, pe Facebook de cele mai multe ori, dar și pe Liternautica, acolo unde aproape făcuse o autoare să se sinucidă după ce îi comentase sub un text pe care toți îl evaluasem pozitiv, până și rezervatul și neinfluențabilul Florin: Nu aș citi porcăria asta nici dacă m-ai plăti un milion de euro! Acum ne suna să ne ureze întâlnire plăcută și să-și exprime regretul pentru că nu participase, dar nu putuse să plece de la Iași, acolo unde ținea un curs de literatură sud-americană la Universitatea Al. I. Cuza, aflându-se în plină sesiune. Am picat deja douăzeci și cinci de elevi din douăzeci și șase, îi spunea lui Cornel, și încă am fost indulgent! L-am salutat și noi pe Duru în apelul video, făcându-i cu mâna și încercând să zâmbim tâmp la cameră, fiecare ascunzând faptul că își mesteca, de fapt, cu mare saț, dumicatul.

Dar liniștea prânzului nostru avea să fie întreruptă în cel mai neașteptat mod cu putință. În timp ce ne savuram desertul, au intrat în restaurant trei bărbați și s-au așezat la o masă mai retrasă. Au cerut o sticlă de vin, un Rotenberg Merlot Ceptura “Emeritus” 2008 din ce-am văzut pe etichetă, nu că aș fi avut timp să citesc denumirea, dar am recunoscut imediat un vin pe care obișnuiesc să-l beau de obicei o dată pe an, la al 13-lea salariu, chiar înainte de Crăciun, să mă dau mare cu prietenii care de obicei mă vizitează că o duc bine și îmi permit, au deschis-o și au început să ciocnească paharele și să bea cu un aer intelectual. Picior peste picior, își zâmbeau unul altuia și își vorbeau pe un ton prietenos.

La un moment dat însă, tocmai când începusem să punem la cale noul plan cincinal pentru revistă pe un șervețel din pachetul meu, din grupul de trei se desprinde un mustăcios (cu mustața ceva mai îngustă decât cea a lui Cosmin) ochii și expresia ca a lui Dalì, care vine hotărât spre noi cu paharul ridicat, se așază la capătul celălalt al mesei, acolo unde nu se așezase nimeni din respect pentru Cornel și, cu paharul încă sus, în timp ce noi toți îl priveam cu stupoare, spune: Păi bine, prietenași, voi vă adunați aici la masă, puneți țara la cale, râdeți, glumiți, dar un mesaj nu știți să dați, ați uitat că fac parte și eu din echipă?

La care Mihai Ciocanul, Păi bine, Gabriel, sau să-ți spun Maxim, Cum vrei, nu e important, Păi bine, Maxim, îți spun așa pentru că mai avem un Gabriel în echipă, care din motive evidente (locuiește la Viena) nu a putut să vină, noi am organizat totul pe Facebook, în grup, am scris că cine dorește să vină este bine venit, dar tu nu ai răspuns la mesaje, nu ai comentat și nu ai apărut, în consecință noi am crezut că nu vrei să participi. La care Maxim, Gabriel Maxim, profesorul de matematică pe care acum îl recunoscuserăm cu toții, Păi bine, prieteni, cum să văd eu ce organizați voi dacă nu mai fac parte din grupul de pe Facebook, Păi cine te-a pus să ieși din grup, i-o întoarse Florin morocănos, Cum adică cine, m-a eliminat adminul?!

CORNEL: Care admin, frate, s-a eliminat singur!

MIHAI: Eu sunt admin și nu te-am eliminat!

COSMIN: Mai bine spune că ți-e rușine cu noi, man (arătând spre cei doi bărbați rămași la masa din capăt) de când umbli cu Florin Chivu și Marius Iaru.

DANIELA: (ștergându-și buzele cu delicatețe) Degeaba faci pe supăratul, Maxim, tind să cred că băieții au dreptate.

GABRIEL: În primul rând că mă numesc Macsim, cu CS și nu cu X, dacă ați citit bine pe site, și chiar dacă aveți impresia că se pronunță la fel, ei bine eu simt diferența. În al doilea rând, că nu m-am eliminat pentru că mi-e rușine cu voi, ci pentru că marele boss (arătând spre Cornel) prinsese invidie pe mine că apărusem în Ciocan înaintea lui.

CORNEL: Doamne ferește! Glumești? Nu am invidiat pe nimeni niciodată!

MIHAI: Eu cred că ai interpretat greșit lucrurile.

GABRIEL: Eu nu cred deloc, Mihai! Se găsește el mai nou să mă critice, Cornel ăsta, ba că ideea textelor mele e simplă și că are nevoie de susținere paralelă, că ar avea el sugestii mai bune. O întrebare, Cornel, cine te crezi? Și doar ca să răspund la mârșăvia lui Cosmin înainte să spui tu una nouă, eu umblu cu cine umblu pentru că oamenii ăștia știu cu ce se mănâncă literatura, pe când în grupul vostru fiecare vrea să arate că e mai tare decât ceilalți și… cam atât. Vă dați mari specialiști că aveți cărți publicate, de parcă asta e măsura valorii literare astăzi, pe piața asta fără valoare.

COSMIN: Man, las-o-n pula mea, că vorbește frustrarea din tine. Recunoaște că ți-e ciudă, nu doar cărțile vorbesc, ci și premiile. Adică scuză-mă, fără să mă laud sau ceva, dar sunt cel mai bun prozator al anului, am publicat la Policrom, cred că am dreptul să critic mai mult decât oricine de aici.

CORNEL: Ce zici tu, Cosmine, da’ eu care am publicat la Gumanitas, și acum mai public o dată? La Policrom mai e cum mai e, dar la Gumanitas nu intră orișicine! Nu o spun nici eu ca să mă laud, doamne ferește, nu am invidiat pe nimeni niciodată, după cum vedeți nu am de ce.

DANIELA: La Cornel mai e cum mai e, să zicem, dar sinceră să fiu, Cosmine, tu nu cred că poți spune ceva despre literatură. Ce scrii tu e mai mult un soi de hipstereală, niște dialoguri manieristice și… cam atât. Eu nu o spun cu răutate sau ca să mă laud, dar nu poți compara nimic din ce scrii tu cu munca de documentare pe care o fac eu pentru a scrie nuvele istorice, și chiar dacă nu am publicat la Policrom sau la Gumanitas, fiecare carte pe care am scos-o s-a bucurat de aprecieri în lumea universitară.

COSMIN: Păcat că n-a auzit nimeni de tine, totuși. În afară de familia ta și doi-trei prieteni, cred că nu te-a citit nimeni! Te-ai întrebat de ce?

FLORIN: E cumva o aluzie? Adică ce dacă nu aude nimeni de tine? În primul rând că valoarea unui autor nu e măsurată în numărul de spectatori care vin la prezentarea cărții sau de cititori – cumpărători. În al doilea rând că cine scrie, scrie în primul rând pentru el și pentru a se simți împăcat cu sine. Oricum, fără să mă laud sau ceva, eu știu cel mai bine ce înseamnă să muncești cu adevărat la o carte, am scris atât de mult că nu puteți voi citi într-o viață, am cinci volume de autor publicate și două antologii, din care una imensă, de opt sute de pagini.

COSMIN: Lasă, că nu ai scris-o tu pe aia, eu zic să nu ne mai lăudăm cu paginile altora. Romanele tale toate împreună abia ajung la cinci-șase sute, adică exact cât au și cărțile mele puse la un loc.

FLORIN: Nu înțeleg care-i problema ta, Cosmin. Ultima dată când ne-am văzut aproape că-mi pupai mâinile, a fost de-ajuns să publici la Policrom ca să fii alt om. Eu înțeleg că a deveni tată peste noapte poate fi destul de derutant, dar să nu amestecăm lucrurile!

ALEXANDRA: Are dreptate Florin. Cosmin, nu accept să-i spui asta unei autoare care a muncit atât pentru a-și scrie cărțile și se simte frustrată și dezamăgită destul, poate, fără să mai pui și tu degetul pe rană.

MIHAI: Eu zic să ne calmăm, până la urmă nu avem nimic de împărțit. Eu și Pavel o putem dovedi cel mai bine, voi vă lăudați cu volumele, dar noi încă nu am publicat nimic și nici nu cred că o să publicăm vreodată.

PAVEL: Eu zic să vorbești pentru tine! Eu unul am de gând să iau Nobelul.

La care toți au izbucnit în râs.

La care zice Cornel, E totul din partea casei, adică a mea, și dacă mai vreți, mai luați, ofer eu la toată lumea. Inclusiv ție, Macsime, și criticilor care te-nsoțesc. Vă plătesc eu vinul, oricât ar costa.

Un asemenea gest de generozitate ne făcu să ne rușinăm de înverșunarea arătată înainte și, în timp ce fiecare dintre noi protesta cu hotărâre încercând fără succes să întindă banii peste masă sau măcar să-i fluture în aer pentru a-i arăta lui Cornel că îi are, Gabriel se ridică de la masă și, parcurgând podeaua cu pas domol, ciocni cu fiecare dintre noi. Ajuns în dreptul lui Cornel, cei doi se îmbrățișară și ridicară băuturile împreună înspre cei doi critici literari care ne observau cu atenție de la masa rămasă în penumbră.

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/