Exercițiu de sinceritate

Când am ajuns noi, petrecerea era deja în toi, iar din trei boxe portabile JBL legate între ele și așezate în puncte strategice prin cameră bubuia Innerbloom a celor de la Rufus. Fiindcă niciunul din noi nu cunoștea aproape pe nimeni, după ce-am depus ca pe-o jertfă sacoșa cu sticlele de băutură pe masa din bucătărie, salutând cu zâmbete cretine grupul format în fața chiuvetei pline cu mucuri de țigară, ne-am întors în cameră și am ocupat locul cel mai retras, între peretele acoperit de o bibliotecă care mi-a atras atenția de cum am intrat și o măsuță joasă pe care se vedeau urme albe și câteva bancnote de un leu care își reveneau încet la forma normală după ce fuseseră rulate. Cu berea care funcționa ca un perete despărțitor de sticlă între noi și orice posibilitate de-a socializa cu cineva, pozând în niște băutori care-și fac încălzirea pentru marea băută de după, Rusu și cu mine ne bâțâiam de pe un picior pe altul, aruncând în jur priviri alerte, căutând alte insule umane ca noi, cu care să ne facem curaj cumva să intrăm în vorbă doar din dorința de-a crea între noi și ei punți de rezistență care să facă față valurilor de tăceri jenante și mișcărilor stângace de dans și privirilor neîndemânatice lansate către centrul camerei, acolo unde fete și băieți liberi, fără inhibiții, cu sânge în ei, cum îi numea Rusu, dansau și căutau cu guri senzuale urechile în care, pe lângă versurile celor de la Rufus, pătrundeau și propuneri pe jumătate caste, dar care deveneau din ce în ce mai provocatoare odată cu trupurile ce se încingeau și se amețeau. Uită-te la ei, Laurică, îmi strigă în ureche Rusu, niciunul din ei nu e treaz;dacă-i iei puțin tare și-i întrebi ceva, s-au pierdut – ZOMBIE. Depozitari ai unei înțelepciuni de trei parale, cu citate culese de prin cărți de Alain de Botton și Jordan Peterson, ne simțim superiori, detașați, iar stinghereala și neputința de-a ne distra și de-a ne face plăcuți le punem pe seama acestei viziuni pesimiste pe care-o avem asupra vieții și pe care ne-am dezvoltat-o amândoi în conversații târzii pe Facebook, unde dezbatem și încercăm să distilăm o rețetă care să ne ajute pe amândoi să reușim în viață, să ajungem unde ne-am propus, el să fie chitaristul care visează să fie de când se știe: pe scenă, săli pline, fete cu sânii plini la vedere și cu initialele numelui său apărând și dispărând între aplauzele frenetice, bani, turnee, dar mai ales creativitate, creativitate, frate, știi ce zic, s-o ia lumea razna, Slash, Jimmy Page, nebunii, chestii, iar eu, și aici atitudinile noastre față de ceea ce înseamnă să fii artist se separau total, să reușesc să-mi scriu primul roman, prima poveste, cea care avea să mă smulgă din anonimatul la care mă condamnasem de bună voie și pe care îl căutam de altfel, prima carte, omule, îi spuneam în unele seri, e singura experiență care contează, e ca și cum te-ai naște a doua oară în lume, e ceea ce vei putea da mai bun din tine, a doua, a treia, a patra carte nu vor fi altceva decât sateliți, dezvoltări, însă toate vor pendula negreșit în jurul primei cărți. Cineva atârnase de lustra veche, comunistă, cu cristale, o pereche de chiloți femeiești și toți își ieșiră din minți. I-am făcut semn lui Rusu să ieșim pe balcon. M-a urmat în tăcere. De câteva minute bune nu făceam altceva decât să ne mutăm greutatea de pe un picior pe altul, agățându-ne ca doi tembeli de sticlele golite de Tuborg. După ce am tras ușa culisantă în urma noastră, ne-am așezat pe niște tabureți incomozi. Cineva pusese iarăși Innerbloom, iar când am aruncat o privire prin geam, un tip gras și rupt de beat își agățase între bucile transpirate și păroase una din sticlele aduse de noi, iar un altul se străduia să-i desfacă capacul folosindu-se doar de dinți. Ce facem, vrei să mergem? l-am întrebat pe prietenul meu. S-a uitat la mine descumpănit: Aseară mă gândisem la ceva. Că noi în mare parte nu facem decât să ne plângem de cum sunt lucrurile. Nu ne place viața pe care o avem, dar nici nu știm ce fel de viață am vrea. Astă noapte, fiindcă nu putusem să dorm, m-am îmbrăcat și am coborât să alerg. Faleza era super liniștită. Mi-am pus căștile și la două noaptea băgam ture ca nebunul. Amândoi avem aproape douăzeci și cinci de ani; știi ce-am făcut? M-am oprit și am scris pe GOOGLE 25 years in seconds și mi-a dat 788,400,000 de secunde. Îți dai seama? 788 de milioane de secunde, frate. 788 de milioane de posibilități ca viața noastră să fi fost alta. 788 de milioane de posibilități de-a fi morți. M-a terminat când am conștientizat asta. N-am făcut nimic în timpul ăsta: am urmat o școală, mi-am făcut câțiva prieteni, de care acum nici nu-mi mai amintesc, am zis c-am fost îndrăgostit de câteva ori, un liceu, o aia, o facultate și acum îs mare inginer; stau opt ore la o mizerie de birou și lucrez pentru visul altuia, muncesc ca să-i bag șefului sute de milioane în buzunar, cum e? Eram perfect de acord cu el. Mă ridicasem și mă sprijinisem cu brațele de balustrada balconului. Jos, mașini și oameni se îndreptau în direcții aleatorii și necunoscute mie. M-am oprit apoi la un magazin, a continuat Rusu, și mi-am luat un lapte la cutie. M-am întors încet pe jos. Imaginează-ți: ud leoarcă la două noaptea, puțin trist, puțin înfrigurat, plimbând o cutie cu lapte în orașul ăsta de nimic, printre oameni care nu mă știu, mai luam o gură și deasupra capului aveam stelele și-mi spuneam, în timp ce-mi verificam notificările pe Facebook, că până la urmă nimic din toate astea nu contează. Ne-am ridicat și ne-am întors în cameră. Am mai băut câte-o bere și, cum am văzut că mulți plecaseră deja sau se retrăseseră prin alte camere, am cules de pe masă o sticlă de vin și am plecat. Ne-am oprit pe faleză și ne-am așezat pe trunchiurile secerate a doi copaci groși. Luna galbenă tremura în Dunărea aproape încremenită.

Laurentiu Daniel

Citesc. Scriu. Si nu stiu pentru cat timp.

www.facebook.com/laurentiudaniel.ginghina