Să nu furi niciodată ferestre!

I.

Am ieșit pe poarta închisorii, cu valiza în mână, imediat după vizita la cabinetul medical al penitenciarului. Acolo m-au pus să-mi scot pardesiul, să mă așez pe un scaun, să mă relaxez și să deschid gura mare: „Aaaaa…..!” Cu un bețigas cu vată în vârf – pe care apoi l-au introdus într-o eprubetă – mi-au frecat pereții interiori ai gurii.

În felul ăsta – standard – mi-au recoltat ADN-ul pentru a-l arhiva în baza de date pentru justiție. În baza de date sunt introduși criminalii și hoții. Eu sunt hoț. Mai precis, hoț de ferestre. Adică fur ferestre. Numai ferestre. Exclusiv… Între mine și un colecționar respectabil trece o graniță extrem de fragilă. Aș spune că eu sunt mai onest iar el este mai apărat de lege pentru că se acoperă de hârtii. Pasiune? Viciu? Obsesie? Manie? În rezultatul de hârtie al expertizei psihiatrice (se numește raport dar e un origami făcut din creier) scria discernământ păstrat (comisia mi-a pus întrebări dubioase; oamenii din comisie arătau ciudat). Adică nu sunt iresponsabil. Adică sunt bun de plată…

Până să mă prindă furasem atât de multe ferestre încât le pierdusem numărul. Ferestre cu bătrâni sau copii, cu animale, cu mușcate. Mai ales ferestre cu pisici. Ferestre fierbinți de vară, ferestre cu frunze veștede lipite pe frunte ca banii lăutarilor, toamna. Ferestre sablate de gheața iernii și nu-mi păsa dacă în urma mea, prin golul lăsăt de mine, în case intra frigul. Ferestre de case noi sau vechi, ferestre de apartamente de bloc, ferestre de barăci din tablă de pe șantiere, ferestre de palate transformate în muzee sau în librării. (Niciodată nu intram în casă!) Le agățam pe pereții camerei mele. Muzeul ferestrelor! Eram, pe rând, patron, custode, muzeograf, restaurator și om de serviciu. Ghid nu, pentru că nimeni nu vizita muzeul. Până când a intrat în secenă poliția… Atunci, pentru un scurt moment de glorie, am fost și ghid. Dar oficial s-a numit reconstituire.

M-au prins când mi-am lăsăt amprenta arătătorului drept pe tocul unei ferestre de biserică. O greșeală copilărească, îmi vine să râd când mă gândesc. Dupa câteva zile am fost oprit în trafic pentru un control de rutină iar agentul de circulație – o fi fost doar intuiția lui sau ceva din comportamentul meu i-a atras atenția, pentru că în portbagaj transportam un vitraliu – m-a legitimat, m-a dus la secția de poliție cea mai apropiată și m-a amprentat. Restul până la identificare a fost mai mult treaba computerului.

Am ieșit cu valiza în mână și, pentru că nu mă aștepta nimeni, am pornit pe jos. Distanța era mare dar nu mă grăbeam. În închisoare învățasem să am timp. Era frig și, la un moment dat, m-am impiedicat de o pisică vagaboandă care se ascundea zgribulită lângă bordura trotuarului. Întâlnirea mi s-a părut nefirească. Eram obișnuit să văd pisici vagaboande în insulele grecești, nu aici. În București, teritoriul citadin aparține câinilor fără stăpân. S-or fi schimbat atât de mult lucrurile cât am stat închis? Mi-am ridicat gulerul pardesiului, m-am strecurat printre un tramvai și un autobuz, m-am amestecat în mulțime dând cu plăcere din coate ca să-mi fac loc la o trecere de pietoni.

Maria – fiica mea – a crescut. Am observat-o în cadrul ușii în timp ce și ea mă observa pe mine și ne zâmbeam fără stânjeneala de care mă temusem. Obrajii nu-i mai sunt rotunzi ca două brioșe iar trupul i s-a alungit, seamănă cu o felină care se întinde. Cu toate astea, nimic nu lasă să se vadă dacă își dorește în continuare să fie psică. Pisicile sunt hoațe. Și se uită tot timpul pe fereastră. Oare patimile se transmit ereditar? Când era foarte mică, Maria se credea pisică. Pisică. Pretindea că poate vedea pe întuneric, așa cum văd pisicile. Torcea surâzând. Îi plăcea să o scarpin în spatele urechilor și sub bărbie. Și se întindea pe pervaz, la fereastră, lângă pisică. Pisica mea se numește Muzeta. Bucureștiul este Micul Paris iar eu sunt un mic parizian. Am fost o singură dată la Paris, în schimb întreaga viață mi-am trăit-o în București. Pisica mea vânează păsări – nu a prins niciodată niciuna – și muște – a prins fără număr și le-a mâncat. Le confundă. Și pentru unele și pentru celelalte imită ciripitul și croncănitul pasărilor ca să le atragă în cursă. Maria o imita pe Muzeta.

Când am intrat în casă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să închid fereastra dinspre stradă. Un gest uzat. Apoi am privit-o cu atenție sporită pe Maria și m-au năpădit întrebările. Am văzut că păstrează fereastra de Crăciun pe care o furasem cândva pentru ea și i-o așezasem sub brad. Am o fotografie cu ea din prima copilărie. În casă, întinsă pe burtă pe podea cu fața spre fereastra deschisă, lângă cățelușa părinților mei întinsă și ea în aceeași poziție. Eu eram în curte cu aparatul de fotografiat. Nu trebuie decât să decupez din fotografie imaginea cățelușei și să o înlocuiesc cu aceea a unei pisici…

II.

La percheziție mi-au desprins de pe pereții camerei toate ferestrele furate. Aveai impresia că se mută un muzeu de tablouri. Le-au fotografiat pe perete, apoi le-au dat jos cu grijă și le-au fotografiat din nou în detaliu, le-au ambalat, le-au sigilat și au semnat pe fiecare ambalaj. O procedură complicată.

La una dintre ferestre s-au cam încurcat. O fereastră de casă de țară. O fereastră dublată. Partea exterioară avea ivărul – un cui îndoit – numai în exterior, cea interioara îl avea doar în interior, astfel încât niciodată nu le puteai închide în același timp pe amândouă. Când am văzut-o primă dată, montată la locul ei, am râs și, înainte s-o fur, am conceput o povestire fantastică cu intrigă polițistă pe care, evident, nu am scris-o niciodată. Acum nu mi se mai pare așa. Aduce mai degrabă cu un fals joc de logică. Pur și simplu nu le poți închide pe amândouă odată. Dacă ești afară, poți închide geamul exterior, dacă ești înăuntru, pe cel interior. Sigur, poți să-l închizi pe cel de afara și apoi, când intri în casă, pe cel dinăuntru. Dar dacă, să zicem, ți se face cald peste noapte sau, Doamne ferește, se întâmplă ceva, un incendiu de pildă, nu mai poți deschide și exteriorul… În fine…

Unul dintre polițiști a început să alerge după pisică încercând să o prindă. Asta m-a scos din sărite. Am început să urlu la ei și să-i fac în toate felurile – mai târziu judecătorul m-a pus să-mi explic atitudinea și gesturile, cred că m-au crezut și nebun la un moment dat dar asta nu i-a împiedicat să mă condamne. Mandatul de percheziție nu-ți dă dreptul să prinzi pisici.

N-o aveam demult pe Muzeta atunci, era încă pui și cotrobăia prin sacoşe, prin sertare, prin șifoniere, prin coşurile de gunoi. Se strecura prin uşile întredeschise, se căţăra pe perdele şi stătea încă de atunci cu orele pe pervazul ferestrei privind cu vădit interes lumea de afară (cu cât afară era mai multă lumină, pupilele ei se făceau mai subțiri, ca niște firișoare negre – atât îi permitea luminii să intre). Eu o studiam cu interes pe ea. Iar Maria, cum am spus, o imita cu același interes. Curiozitatea pisicii captivă în anatomia ochilor ei. În afara chestiunilor tehnice, habar n-am ce vedea pisica.

Când încă lucram, a venit în audiență un bătrân nebun. Mi-a spus o poveste halucinantă cu un frate sinistru, cu miliție, securitate, tortură și altele. La final și-a pus degetul arătător în dreptul ochilor: „Ochii aceștia, domnule, e două camere video prin care Securitatea vă înregistrează chiar în acest moment!” Ochii sunt, nu-i așa, ferestrele sufletului!

Am citit că anatomia ochilor pisicii e similara cu a ochilor omenești, ai mei sau ai Mariei, de exemplu. Plus sau minus. Noaptea are nevoie de mult mai puțină lumină decât noi pentru că în spatele retinei are un strat reflectorizant – oglinda – care trimite iar pe retină lumina care-a trecut. Ochii pisicii – numai ochii? – sunt niște ferestre stranii care jonglează cu lumini și oglinzi. Care maschează fantastic de bine sufletul.
Orice lucru are un preț. Chiar și pentru pisici. Moneda de plată sunt culorile pe care le vede doar în parte. Celulele răspund la lungimile de undă ale culorilor albastru și galben, și deloc la cele ale roșului și verdelui. Pentru pisică imaginile nu sunt atât de vii, ci mai degrabă pastelate. Verdele apare ca alb, iar roșul ca negru. Este foarte sensibilă la nuanțele de gri. Obiectele aflate în plan apropiat îi apar blurate.

Pisica se întinde în pat lângă tine și doarme lipită de coasta din care, din când în când, un scamator îți smulge câte o femeie. Cine să înțeleagă? Unul dintre argumentele evoluționiștilor este că embrionul uman, ca şi alte  embrioane, în timpul dezvoltării lui, trece succesiv prin secvenţe care arată ordinea de evoluţie a fiinţelor vii, ca într-o recapitulare. De exemplu, embriounul uman ia forma embrionului de pește, de câine, de liliac, de iepure. Nu mai rețin dacă există vreo secvență în care ia forma embrionului de pisică dar nu are nicio importanță. Argumentația mea nu este una stiințifică.

Cred într-un exercițiu genetic în care am fi capabili să ne oprim din dezvoltarea embrionară în stadiul – superior – de pisică. Stop, suntem perfecți! O prietenă mi-a spus cândva că, pentru a te reîncarna într-o pisică, trebuie probabil să faci multe fapte bune în viața asta de om. N-o să-ți fie niciodată rușine să ieși în oraș la braț cu o pisică.

„Cum au apărut lucrurile vii? Prin transformări repetate, pas cu pas, de la începuturi simple, de la entități primordiale suficient de simple pentru a apărea aleator. Fiecare schimbare succesivă în procesul evolutiv treptat (evoluție cumulativă) a fost suficient de simplă, în raport cu etapa precedentă, pentru a avea loc aleator. (…) Evoluția constă în principiu în repetarea la nesfârșit a reproducerii. La fiecare generație, reproducerea ia genele pe care i le oferă generația precedentă și le transmite generației următoare, dar cu mici erori aleatoare – mutațiile… Asta înseamnă că, pe măsură ce generațiile se succedă, cantitatea totală de diferență genetică față de strămoșul inițial poate deveni foarte mare, cumulativ, prin pași mici făcuți unul câte unul. (…) Progenitura fiecarei generații diferă de părintele său în direcții aleatoare.”[1]

Am citat din teoria unui biolog ca să mă pot face înțeles. În închisoare, ideea de ferestră este absurdă. Tocmai de aceea, scrijelînd cu un cui în tencuiala pereților din celulă, mi-am putut recapitula propria evoluție cumulativă. Evoluție să-i spunem morală deși are, din punctul meu de vedere, un puternic și profund substrat biologic. Iată așadar decalogul. Și micile mutații aleatoare suferite în evoluția mea cumulativă. În timp.

1. Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău; să nu ai alți dumnezei afară de Mine.
   2.Să nu-ți faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor.
   3.  Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert.
   4.  Adu-ți aminte de ziua Domnului și o cinstește.
   5.  Cinstește pa tatăl tău și pe mama ta, ca bine să-ți fie și mulți ani să trăiești pe pământ.
   6.  Să nu ucizi.
   7.  Să nu fii desfrânat.
   8.  Să nu furi.
   9.  Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău.
   10. Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău.

Apoi:

Să nu …………………………………………

8. Să nu furi! (prima mutație aleatoare)

Să nu …………………………………………..

………………………………

Să nu furi… (a doua mutație aleatoare)

…………………………………

……………………………….

Să nu furi…? (a treia mutație aleatoare)

………………………………..

……………………………….

Să nu furi ferestre (a patra mutație aleatoare)

…………………………………

………………………………..

Să nu furi ferestre. (a cincea mutație aleatoare)

………………………………..

…………………………………………..

Să nu furi ferestre! (a şasea mutație aleatoare)

……………………………………………

…………………………………………..

Să nu furi niciodată ferestre! (a şaptea mutație aleatoare)

…………………………………………..

Când eram copil, ferestrele unei case dădeau la nivelul solului în curtea grădiniței. Aproape în fiecare zi aruncam înăuntru pe jos așternutul și pernele puse la aerisit de locatari în cadrul ferestrei deschise.

Când veneam iarna de la școală, aruncam bulgări de zăpadă în casele care aveau ferestrele deschise.

Nu mai țin minte exact dar trebuie să fi spart vreo fereastră cu mingea de fotbal….

Au așezat toate ferestrele ambalate într-o dubiță cu emblema poliției și cu girofar pe plafon. La condamnare mi-au confiscat toate ferestrele furate. Unele au fost restituite proprietarilor dar mă îndoiesc că mai aveau ce să facă cu ele.

III.

Dintre toți sinucigașii, cel mai mult îi detest pe cei care se aruncă de la etaj pe fereastră. Defenestrare se numește tehnic, un termen stupid. Am furat odată o fereastră oarecare. Când am aflat că era fereastra unui sinucigaș, a unui defenestrat, i-am spart geamul și i-am ars rama.

În închisoare mi s-a părut imposibil, fizic imposibil, să evadez sărind pe fereastră. Ideea mi-a provocat pur și simplu scârbă. Drepturile omului și lumina naturală obligatorie pentru deținuți sunt teorii ridicole. Atât. De ce să interzici celulele fără ferestre? Liliecii de pildă nici nu au nevoie de lumină. Își găsesc drumul și observă contururile obiectelor cu ajutorul sunetelor prin metode acustice nu mai puțin sofisticate decât vederea.

„Suntem în asemenea măsură animale vizuale, încât cu greu ne dăm seama cât de complicată e vederea. Obiectele sunt „acolo” și noi credem că le „vedem” acolo. Bănuiesc însă că de fapt percepția noastră e un model informatic complex din creier, construit pe baza informației care ne vine din afară, dar e transformată în creier într-o formă sub care informația poate fi folosită. (…) Un liliac folosește informația sonoră aproape la fel cum folosim noi informația vizuală. El utilizează sunetul pentru a percepe poziția obiectelor în spațiul tridimensional și pentru a-și reactualiza permanent această percepție, la fel cum noi folosim lumina. (…) Atât liliecii, cât și noi avem nevoie de același tip de model intern pentru reprezentarea poziției obiectelor în spațiul tridimensional. Faptul că liliecii își construiesc modelul intern cu ajutotul ecourilor, în timp ce noi îl construim cu ajutorul luminii, e irelevant. Informația externă e tradusă oricum în același tip de impulsuri nervoase în drumul ei spre creier.”[2]

În închisoare am învățat să ascult muzică.

Eram aproape adolescent când vecinii noștri deschideau fereastra și, din interior, se auzeau acorduri de pian. Am aflat că fiica lor lua lecții de muzică. Nu am văzut-o niciodată, nici afară, nici măcăr în fereastră. Mi s-a spus că este bolnavă și nu poate ieși în lume din pricina fragilității. Nu mi-a spus nimeni de ce boală suferă.

Mă scoteau din când în când din penitenciar și mă duceau la parchet într-o mașină cu zăbrele. Procurorul îmi așeza răbdător în față o foaie albă și aștepta să scriu. Voia o confesiune completă. La început nu scriam nimic. Apoi le-am scris aberațiile despre ipoteza blocării embrionului uman în stadiul de pisică. Cred că au aruncat hârtiile sau, cel mult, le-au pus pe masa psihiatrului. Cu timpul, între mine și procuror s-a dezvoltat un soi de prietenie.

Am început să le spun adevărul. Cuvintele mele se înregistrau într-un computer. În același timp scriam cu mâna pe hârtie. Ca să înțeleagă, le-am povestit despre călătoria mea în Olanda. Nu furasem nimic de-acolo dar înțelesesem câte ceva despre ferestrele mele. Oglinzile, independent de ceea ce reflectă, sunt cinstite, neutre și nevinovate. Indiferente. Ferestrele nu. Am vizitat Mauritshuis din Haga și m-am uitat în treacăt la Fata cu cercelul de perlă. M-am oprit (era oare în aceeași sală?) la tablourile lui Hendrick van Vliet, pictor olandez din epoca de aur a secolului XVII. Interioare de catedrale și inovații în tehnica perspectivei. Ceea ce m-a izbit nu au fost obiectele reprezentate – elementele de arhitectură a catedralei sau oamenii convenționali și nesemnificativi. Fără să vreau, am făcut imediat abstracție de ele. Evidente erau în tablou doar geometria și culorile. Interiorul catedralei – sau exteriorul erau cu totul secundare. Oamenii, simple puncte matematice. Instinctiv am eliminat din ochi câteva elemente concrete și am rămas cu perspectiva pură.

Am văzut apoi la Rijksmuseum din Amsterdam – era acolo și Hendrick van Vliet – și, cred, la Rotterdam, tablouri de Piet Mondrian – Compoziții diferențiate prin cifre sau litere. Saltul între cei doi mi s-a părut posibil prin mici mutații aleatoare succesive în timpul artei. Prin eliminarea contururilor de obiecte din catedrală, prin șetrgerea siluetelor umane etc. Nu vreau să fiu înțeles greșit. Nu mă pricep la artă. Sunt doar un cleptoman și numai în raport cu ferestrele. Observațiile mele țin de istoria personală, nu de istoria artei.

În 1919, la terminarea războiului, Mondrian s-a stabilit în Franța. A început să picteze grilaje negre – linii paralele și perpendiculare care delimitează forme geometrice. La început liniile care trasează dreptunghiuri sunt înguste și gri și tind să se decoloreze spre marginile pânzei. Formele geometrice sunt mici și numeroase; majoritatea sunt colorate în culori primare, negru sau gri. Apoi formele geometrice încep să fie separate de linii groase negre. Dreptunghiurile devin mai mari și mai puține la număr; există mai puțin spațiu colorat și mai mult loc alb pe pânză. Mondrian folosește tot mai puține forme colorate, înlocuindu-le cu spațiu alb. Liniile încep să aibă prioritate față de formele geometrice. Liniile negre reprezintă elementul cel mai aplatizat al picturilor. Formele colorate au tușele cele mai evidente, toate într-o singură direcție, în timp ce tușele formelor albe, pictate în straturi succesive, merg în direcții diferite. Albul covârșește liniile și culorile. Mai târziu Mondrian folosește frecvent linii înguste sau linii duble iar formele geometrice devin din ce în ce mai mici.

La început, am mai spus-o, furam ferestre cu flori, cu bătrâni și copii, căței și mai ales pisici. Le agățam – și asta am mai spus-o – pe pereții camerei mele. Am eliminat apoi, pe rând, perdelele, draperiile, oamenii, vitraliile, jucăriile, fumul de țigară, animalele, florile, aburul, gheața, mirosurile, praful. Chiar și, mai greu, pisicile. Mi-au rămas pe perete doar ferestrele până când, la percheziție, mi-au fost ridicate. Atunci au rămas pe pereții albi cuiele concrete bătute parcă într-o cruce goală și abstractă. De când m-am întors de la închisoare nu mai am niciun lucru al meu. Trăiesc într-un spațiu complet străin dar am rămas cu mania de a aranja obiectele la linie, paralel și perpendicular – de exemplu creioanele, caietele și cărțile față de laturile mesei sau ale noptierei. Schițe de ferestre. Așezate în lumină, toate corpurile și formele devin transparente. Și de neînțeles.

Nu mă mai interesează ferestrele. Nu mai fur. Acum citesc numai povești de dragoste. Cea mai frumoasă poveste de dragoste pe care o cunosc este aceea dintre Batman, omul-liliac, și Catwoman, femeia-pisică. Supereroi cărora le lipsește supranaturalul (este prezent doar puțin, ca element de cochetărie, în cazul femeii-pisică). Cocoțată pe pervazul ferestrei, femeia-pisică privește afară. Spre Gotham City sau spre București. Desprins dintr-un clișeu de film cu vampiri, de cealaltă parte a ferestrei, liliacul se izbește de geam. Dintr-un motiv numai de ea știut, pisica refuză să miaune.

__________

[1] Richard Dawkins – Ceasornicarul orb, Ed. Humanitas

[2] Richard Dawkins – Ceasornicarul orb, Ed. Humanitas

Alexandru Georgescu

N. 22 iunie 1975 în Sibiu)
• Procuror criminalist în București
• Studii: Colegiul Gheorghe Lazăr din Sibiu (1994), Facultatea de Drept a Universității din București (1998), Institutul Național al Magistraturii (1999)
• Cărți publicate:
o Ghidul anchetatorului de omoruri (2006, coautor)
o Insectar, culegere de mici orori cotidiene (povestiri, Aius Printed, 2012)
o Uimitoarea poveste a băiatului care și-a mâncat propriul pește (roman pentru copii, Aius Printed, 2013)
o Omul care fura ferestre – cioburi de București (povestiri, Peter Pan ART, 2014)
o A_ _a_ _ _ _a, locul unde a fost spânzurat un cuvânt (roman pentru copii, Peter Pan ART, 2015)
o Trei povestiri în volumul colectiv Ferestre din București și poveștile lor, coordonator Cătălin D. Constantin, Editura Peter Pan ART, 2015
o Povestirea Numără oile şi dormi! în revista Iocan, anul 2 / nr.5