Un chiștoc de țigară-n ochi

Mama se îmbrăca tot timpul în rochii. După Revoluţie a început să poarte pantaloni. Prima oară cînd am văzut-o în pantaloni am avut un şoc: mi se părea că-i stă atît de urît! În anii ’80 rochiile ei erau de mătase şi purta la ele o cureluşă îngustă, din piele neagră. Dar din cauză că nu prea mai avea talie o purta ridicată sus de tot.
Mie mi se părea caraghios.
El se îmbrăca toată vara într-un costum bej, pantaloni, cămăşă şi un fel de vestă fără mîneci sau cu mîneci scurte, cum am văzut că purta Nichita Stănescu. Erau destul de la modă pe vremea aia dar mie mi se păreau oribile – ca orice purta el sau ca orice obicei de-al lui.
Din toată copilăria, doar două momente în care îl văd într-o lumină pozitivă.
Prima oară cînd s-a născut frate-meu.
Mama era în maternitate și imediat ce a primit vestea ne-am dus să o vizităm. Nu am nici o memorie cu frate-meu nou născut în spital, mai mult ca sigur nu ne-au lăsat să îl vedem, nu era cu mama în cameră. Eu tocmai împlinisem opt ani, cum frate-meu s-a născut la trei zile după mine, ca un fel de îndemn să nu cred în semnele zodiacale, în horoscoape și alte povești. Cred că m-am înțeles atît de bine cu frate-meu tocmai pentru că eram diferiți, el foarte corect și ascultător, eu mincinos și încăpățînat. Ce păcat că nu s-a întîmplat să fie invers – pe mine ca fiu vitreg nu mă avantaja deloc felul meu de a fi, adică genele luate probabil de la tatăl meu real.
După ce am plecat de la spital, m-a luat cu el la restaurant, mie mi-a luat o limonadă iar el a băut cîteva beri. Era foarte fericit că avea băiat și că numele lui urma să fie purtat mai departe – eu aveam, bineînțeles, un alt nume de familie.
Localul lui favorit era Hanul lui Manuc, pe vremea aia arăta exact cum arată acum. Vara se stătea în curtea centrală iar eu, de plictiseală, mă uitam la balcoanele de jur împrejur și mă întrebam ce norocoși or sta peste noapte în acel han. În ghivece erau panseluțe și chelnerițele (sau cameristele) se fîțîiau în sus și în jos pe scările de lemn.
Nici acum nu știu dacă erau sau nu locuite camerele de la etaj. Iarna din cauza frigului nu se mai stătea în aer liber ci în beciurile reamenajate în tuneluri lungi, ca niște crame cu mese de o parte și de alta.
Mă gîndeam că ar fi fost frumos să-i invit acolo, într-o vară cînd trec prin țară, ca un fiu bun și iubitor, dar realitatea e că de cîțiva ani nu mai vorbesc cu el. Iar mama, cînd ies cu ea undeva, e mereu îngrozită de nota de plată – dacă ar fi după ea nu am ieși din Dristor. Unul din avantajele cerții cu el e că în sfîrșit pot să ies cu mama la terase și că nu mai dorm în Dristor ci în centru, la hotel.
Mergeam des cu ei doi la Hanul lui Manuc, spre sfîrșit ei doi scriau pe nota de plată mici mesaje pe care și le pasau unul altuia privindu-se în ochi. Și acum mor de curiozitate ce scria el acolo – odată cînd am pus în joacă mîna pe hîrtie, m-a prins și mi-a strîns-o cu toată forța pînă i-am dat drumul (în schimb el, mai tîrziu, mi-a desfăcut și citit toate scrisorile trimise mie de o fată). Cred că o să o întreb pe mama la telefon, cu prima ocazie: ce naiba scria acolo?! Ce putea să scrie atît de frumos ca să șteargă toate răcnetele și înjurăturile pe care i le arunca în bucătărie, acolo unde nu erau nici chelneri, nici alți oameni la alte mese, nici Ion Lăceanu să-i cînte la ureche un cîntec lăutăresc despre un bărbat chipeș cu o mustăcioară răsucită? El, oricum, deși tînăr avea dinții complet cariați. Că dragostea oarbește, se pare că la mama chiar a funcționat de minune.
Am plecat de la Hanul lui Manuc pînă în stația lui 135 de la Piața Unirii, el în culmea fericirii și eu la fel, pentru că mă bucuram foarte tare că o să am un frate mai mic. Autobuzul era deja în stație. Noi alergam, deabia mă țineam după el, l-am prins din urmă cînd a călcat strîmb într-o groapă, eu cu primul gînd automat spre alergarea în zadar, el urlînd înnăbușit, de durere – dar cel puțin am dat peste un șofer de treabă care ne-a așteptat. Mă uitam cu milă cum urcă scările într-un picior. Pînă am ajuns la Palatul Pionierilor, glezna stîngă îi ieșea diformă din pantof. Era nervos pe gropi, pe autobuze, pe pantofii cu talpa subțire. Îl durea teribil și mi-era tot mai milă de el, pur și simplu milă de a vedea pe cineva trecînd atît de brusc de la bucurie extremă la durere cumplită. Cred că deși aveam opt ani am realizat atunci pe loc că puteam să-l iubesc, că nu aș fi simțit milă la intensitatea aia pentru un străin. Dar nu a fost să fie. Trebuia să facă ceva, să zică ceva cu care să își șteargă singur aura pe care încercam eu să i-o construiesc.
Dar nu despre asta e vorba acum.
Frate-meu a fost trimis la țară, la bunici. În București era greu să crești un copil mic pe vremurile alea. Mama începea serviciul la 7:00, el la fel. Serile se pierdeau pe la cozi. Așa că pentru mine nu s-a schimbat nimic, totul a continuat exact ca înainte.
Eram ceva mai mare cînd m-a suprins a doua oară cu ceva, clasa a opta cred. Se întîmpla vis-à-vis de Universitate, era seara tîrziu, toamnă și întuneric, pe un gang unde erau două sau trei telefoane publice. Doar unul funcționa.
Taică-meu a așteptat să termine cineva de vorbit apoi a format și el la unchiu-meu unde urma să mergem. De nicăieri apare un puștan de vreo douăzeci de ani, foarte impertinent, care cere să aibă prioritate la telefon că e ceva urgent. El îl îndeamnă să-și caute alt telefon dacă se grăbește așa tare dar puștanul îi ia receptorul din mînă, apoi încep să se împingă.
Nu îl mai văzusem niciodată provocat sau pus într-o situație de genul ăla. Eram sigur că e laș, tot comportamentul lui îmi indica asta: că era laș și fricos.
Mama era speriată și eu deasemenea aveam o stare de panică, dată de prea multă imaginație: mă gîndeam la salvarea care urma să vină să-l ia pe taică-meu (evident) sau la problemele ce puteau apărea cu miliția. Dar continuarea a fost complet neprevăzută. Taică-meu a luat distanță și amîndoi s-au măsurat din priviri așteptînd o primă mișcare, fiecare gata să reacționeze, să blocheze pumnul sau ce urma să se întîmple. Atunci taică-meu a dat un bobîrnac chiștocului din palmă drept în fața adversarului și simultan a lansat un atac cu pumnii. Puștanul, surprins, a căzut, s-a rostogolit și a luat-o la fugă dar după cîțiva metri s-a oprit și a început să înjure. Taică-meu s-a dus înapoi la telefon, în ciuda rugăminților mamei care foarte speriată îl implora să ieșim din zona gangului: în stație sau oricum, într-o zona mai populată. A refuzat, cred că nu voia să arate că i-ar fi frică, mai ales cînd lupta era ca și cîștigată. Au trecut cîteva minute, puștanul nu se mai vedea, taică-meu era la telefon cînd brusc lîngă el apare o umbră – mama a țipat. Spre norocul lui puștanul nu avea cuțit sau vreo cărămidă: pur și simplu i-a șters un pumn după ceafă, apoi a fugit. El a strigat “opriți-l, hoțul!” deși ăla nu furase numic, căciula rusească îi căzuse la picioare de unde a și luat-o îndesînd-o înapoi pe cap. Alți doi bărbați i-au barat trecerea la ieșirea din gang, l-au trîntit jos și taică-meu s-a dus pînă acolo să-i tragă vreo două șuturi în stomac.
– Ce v-a furat? a întrebat unul.
El le-a spus că nimic, dar e un golan care probabil a băut și caută scandal din nimic, o ceartă pe un telefon public la care nu vrea să stea la coadă. Celălalt bărbat a confirmat: urmărise toată scena de pe celălalt trotuar. I-au mai ars un pumn și l-au lăsat să plece.
Eram curios cum de avusese prezența de spirit să-l atace în felul ăla, cu țigara, și mai tîrziu l-am auzit povestindu-i lui unchiu-meu. Învățase fenta cu țigara de la un fost pușcăriaș, de la fabrică. Unchiu-meu care era maistru în construcții lucrase la un moment dat cu o echipă de pușcăriași și la rîndul lui a povestit în continuare cîteva faze cu pușcăriași.
Și, habar nu am de ce, în timp ce îi ascultam captivat, mi-am dat seama că îmi părea rău de puștan, că pînă la urmă m-aș fi bucurat să fi dat și el măcar un pumn ca lumea.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.