Oblomov ADHD

1. Viața și moartea lui Georgel B. pe scurt

„A long time ago in a galaxy far, far away….”

În orașul București, în cartierul Pantelimon, undeva spre capăt, peste drum de parcul Morarilor, trăiește Georgel B., originar și el, ca toată lumea, dintr-un eveniment mic (pentru că a pornit dintr-un punct) dar agitat, petrecut cu aproximativ 13 miliarde de ani în urmă, numit Big Bang.

De fapt a trăit. Pentru că, atunci când l-am întâlnit eu, Georgel B. nu mai trăia. Corpul lui Georgel B. era rigid ca o statuie. Georgel B. s-a îmbătat și, în timp ce dădea de dușcă ultima înghițitură de alcool ieftin din sticlă, s-a uitat prin fundul tulbure al recipientului în ochii vreunei Gorgone. Tot ce se poate.

Soacra (lui Georgel B.) în ritmul sacadat, de plastic, al tastaturii care redă în scris declarația: De când îl știu eu, ginerele meu Georgel B. obişnuieşte să bea cantităţi mari de băuturi alcoolice. Nu bea acasă decât rar sau pe ascuns, dar venea aproape în fiecare zi beat de la serviciu. Când era beat nu se manifesta violent, nu lovea pe nimeni, dar vorbea urât câteodată cu mine. În astfel de momente, strângea în brațe copilul provocându-i crize de plâns. Când nu era beat era un om bun, cumsecade, mă ajuta la treburile gospodărești.

Nevasta (lui Georgel B.): Georgel B. avea o problemă cu băutura, în sensul că bea destul de mult. Adică obișnuia să vină băut acasă cam o dată pe săptămână. Eu aveam discuții pe această temă cu Georgel B. și, de asemenea, acest lucru i-l reproșa și mama mea. Georgel B., când era băut, nu avea un comportament violent dar îi venea cheful de vorbă. Dacă în acele momente i se reproșa că a băut, Georgel B. ameninţa că se omoară sau că pleacă de acasă. Nu i-a cerut nimeni, dar el credea că e posibil să fie gonit din casă de către mama mea. M-am plâns și socrilor mei care locuiesc în satul T. din județul Teleorman. Socrul meu îmi spunea atunci să îl trimit pe Georgel B. acasă la ei. Cred că în urmă cu vreo doi ani, Georgel B. s-a înscris în Asociația alcoolicilor anonimi și a urmat câteva ședințe de terapie dar a abandonat acest lucru motivând că s-a vindecat, lucru neadevărat însă.

Mușchii din corpul lui Georgel B. s-au contractat sistematic, progresiv, ordonat. Fără grabă, conform graficelor din tratatele de specialitate. Au înțepenit mușchii mici de la ochi, gură, maxilar, gât, degete, apoi mușchii mâinilor și ai picioarelor, apoi mușchii trunchiului. La un moment dat, destul de curând, mușchiul inimii.

Nu am reușit să ne dăm seama dacă Georgel B. bea cu adevărat.

Soacra (lui Georgel B.): Locuiesc într-un apartament cu trei camere, o bucătărie și o baie de treizeci de ani împreună cu soțul meu. Fiica mea s-a căsătorit acum zece ani cu Georgel B. La început au locuit în gazdă undeva în Colentina. Acum opt ani fiica mea a născut prin cezariană o fetiță, Ana, cu handicap grav… nu vorbește, nu merge normal, nu se poate descurca singură deși are opt ani. Din cauza asta, imediat după naștere, fiica mea, soțul ei și copilul s-au mutat în apartamentul nostru și de atunci locuim împreună.

Mai devreme, telefonul:

– Georgel B. se numește, treizeci și opt de ani… întins pe spate într-o cameră din apartament, înjunghiat în burtă şi fără nici un cuţit lângă el. Familia zice că s-a înjunghiat singur.

– Și cuțitul?

– Toți zic că nu știu nimic. Veniți?

– ..

Soacra: Soțul meu este bolnav, a fost diagnosticat cu boala Alzheimer, are probleme cu echilibrul și cu picioarele, de șapte ani nu a mai ieșit din casă. Eu am diabet zaharat și pe fondul acesta complicații la rinichi, inimă, ochi. Fiica mea are probleme grave de sănătate de la anticoncepționale și injecția pe coloană făcută la cezariană. Ginerele meu Georgel B. avea probleme cu glanda tiroidă din câte spunea el, încă din copilărie. Se plângea deseori de diverse dureri de stomac și ficat și se ducea la doctorul de familie dar nu ne spunea ce are și nu am văzut acte medicale și nu țin minte să fi fost intrnat.

Salvarea a plecat. Câțiva polițiști în uniformă asigură paza la intrare în bloc și pe palier.

– Să trăiți!

Medicul legist și brancardierii fumează o țigară în balconul de la ghenă, vizavi de apartamentul lui Georgel B. (mă rog, al socrilor lui Georgel B.).

– Salutare!

– Unde e?

Vârful țigării arată spre ușa întredeschisă a apartamentului.

În camera de lângă bucătărie, jos, pe covor, între două paturi, Georgel B., întins pe spate (decubit dorsal), e palid. Dacă ar fi un personaj ilustru, s-ar califica acum pentru muzeul figurilor de ceară și nu doar pentru lumânarea de ceară aprinsă la capul lui, în grabă, într-un suport improvizat dintr-un pahar de Coca-Cola. Uscat, mic de statură, cu o față prelungă și, dacă femeile spuneau adevărul, extrem de agitat când era în viață.

Soacra: Fiica mea, soțul ei și copilul stăteau în dormitorul mic de lângă bucătărie. În patul din dreapta doarme copilul, iar în patul din stânga fiica mea și soțul. Mai au în cameră două șifoniere, o masă cu televizor lângă ușă și la masă un scăunel al fetiței.

Mobila, faianța, mocheta, covoarele, vitrinele, bibelourile, în general grămezile de haine, de lucruri amestecate și fragmente de lucruri amestecate construiesc suspect de bine o imitație uluitoare de nou val în filmul românesc. Totul pare temeinic regizat… Bucătăria cu borcanul de muștar căzut și conținutul împrăștiat pe mochetă, vasele în scurgător, cuțitele… Dovadă că viața imită arta.

Soacra: În apartamentul în care locuim există o singură bucătărie. În partea stângă, după frigider și congelator, se află două corpuri de bufet. În primul corp sunt obiectele mele și ale soțului meu. În cel de-al doilea sertar țin cuțitele și tacâmurile mele. Pe polița de la bufet am un suport de lemn în care se află alte cuțite și o foarfecă. Aceste cuțite și tacâmuri le foloseau mai rar și fiica și ginerele meu, dar în general eu nu le dădeam voie să umble acolo. Cel de al doilea corp de bufet era al fiicei mele și al ginerelui meu și acolo își țin obiectele lor; în primul dintre sertare își țin cuțitele și tacâmurile. Pe polița bufetului lor se află un suport de lemn cu cuțite.

Multe cuțite așadar. Și nici unul lângă mortul înjunghiat.

Georgel B. are cartea de identitate la îndemână. În poză are părul în sus, două bucle pe frunte și încearcă să zâmbească cu un șarm exersat în fața oglinzii din baie. Numele lui se apropie de Gheorghe. Deși probabil primea câteva telefoane și felicitări și poate chiar un tort sau o prăjitură de Sfântul Gheorghe, cu greu ți-l puteai închipui pe Georgel B. spintecând balaurul. Dar what’s in a name…

Cu toate astea, Georgel B. are enigma lui, semnul lui de întrebare, umorul lui involuntar. Din bun simț, dacă cineva vrea să-ţi însceneze o sinucidere, să te sinucidă, trebuie să îţi pună la sfârșit un cuţit în mână. Sau un pistol. Sau ceva care să se potrivească cu rănile. În principiu, chiar arma crimei. Cuţitul din mâna lui Georgel B. lipsește. De ce? Cum se explică enigma lui Georgel B.?

Soacra: În după-amiaza de …, m-am dus la magazinul Titan. Am mers cu tramvaiul 8 până la capăt și de acolo două stații cu un autobuz. Când am plecat, a rămas acasă soțul meu. Fiica mea plecase să ia fetița de la școala de ambliopi de lângă Foișorul de foc. După orele 20 m-am întors mergând cu autobuzul până la capătul tramvaiului 8 iar de acolo cu tramvaiul 8 până la stația de metrou Costin Georgian și de acolo pe jos până acasă. Am urcat în bloc şi, când am ieşit din lift, m-am întâlnit cu ginerele meu, care tocmai ieşise din casă, fiind beat, şi mi-a spus că se duce să-şi ia apă de la magazinul „XXL”. El a coborât, eu am intrat în casă. Acasă era soțul meu moțăind la televizor; fiica mea și copilul cred că erau în dormitor. M-am dus în bucătărie cu căruțul de cumpărături și am început să desfac pungile singură. Cred că m-am dus și la baie.

Nevasta: Ieri …, Georgel B. a venit de la muncă în jurul orelor 16³⁰. Era băut, dar nu beat. L-am întrebat de ce a băut dar el a negat acest lucru cu toate că mirosea a băutură. Mi-a spus că se duce să cumpere pâine și o să bea și o bere, lucru cu care eu nu am fost de acord. Georgel B. a lipsit o jumătate de oră și a venit pe la ora cinci. Se clătina iar eu i-am reproșat acest lucru și i-am spus să se ducă la culcare, lucru pe care Georgel B. l-a făcut.

Plutarh (care nu l-a cunoscut pe Georgel B.): (Cato) îşi continuă lectura şi citi, se spune, de două ori, dialogul lui Platon. Apoi adormi un somn aşa de adânc, încât cei ce se aflau  pe afară, îl auziră sforăind. Spre miezul nopţii îi chemă pe doi liberţi, doctorul Cleante şi Butas, omul său de încredere în treburile politice. Îl trimise pe acesta din urmă în port, ca să se asigure dacă toată lumea plecase şi să vină să-i dea ştiri. Apoi îi arătă doctorului mâna umflată de lovitura dată sclavului, ca să-i pună un bandaj. Aceasta făcu să se creadă că ţinea încă la viaţă şi aduse în toată casa o mare bucurie.[1]

Tehnicianul criminalist fotografiază pe fața lui Georgel B. o jumătate de zâmbet. Cea mai abstractă jumătate de zâmbet pe care am văzut-o. Fără bucurie, fără plăcere, fără ghidușie, fără amărăciune, fără tristețe. Un zâmbet detartrat de orice artificiu.

– Acum, atenție, aici! Nu mai mișcă nimeni! Say cheese!

Mâna scheletică de sub mantia neagră scoate fotografia la minut din Polaroidul fantastic. În camera obscură, pe hârtia scufundată în tăviță se arată zâmbetul încrețit exact în momentul inexistent dintre viață și moarte. Să nu uitați niciodată de Joker! Râsul este molipsitor. Zâmbetul la fel.

– Mai e nevoie? întreabă tehnicianul criminalist, rulând ultimele poze pe ecranul digital.

– Suficient.

Nevasta: În jurul orelor 20, Georgel B. s-a trezit și a început să se joace cu fetița în dormitorul nostru. Fetița a cerut un ou fiert iar Georgel B. a spus că mănâncă și el. I-am dat de mâncare un ou prăjit și salam prăjit. Salamul l-am tăiat cu un cuțit care avea pe mâner inscripționat cuvântul „PEPSI”… cuţitul l-am lăsat pe maşina de spălat, pe colţul de lângă chiuvetă… pe masa din bucătărie se afla un cuţit cu mâner roşu, pe care l-am spălat şi l-am aşezat în uscătorul de vase. După ce a mâncat, în jurul orei 20³⁰, Georgel B. a spus că se duce la magazinul „XXL” ca să cumpere un bax de apă minerală penrtu că nu mai aveam apă în casă. S-a îmbrăcat într-o cămașă cu carouri peste care a pus un pulover de culoare portocalie și o geacă neagră de fâș. Imediat după plecarea lui Georgel B., a venit mama mea care mi-a spus că s-a întâlnit cu el la lift. Vasele din care au mâncat Georgel B. și Ana le-am spălat și le-am pus în scurgătorul de vase. Mama mea a venit cu mai multe pateuri congelate pe care le-a pus în cuptor să le preparăm pentru ca atunci când vine Georgel B. să mâncăm cu toții. 

Plutarh: Când a isprăvit de vorbit, toţi oaspeţii l-au privit într-o tăcere plină de melancolie. Atunci, Cato se ocupă să-i liniştească şi să le depărteze bănuielile. (…) După ce-și petrecu oaspeţii, îşi făcu împreună cu prietenii plimbarea obişnuită după masă; apoi dădu căpitanilor gărzii ordinele cerute de împrejurări. Când se retrase în odaia sa, îşi îmbrăţişă fiul şi pe fiecare prieten în parte cu semne de dragoste mai evidente ca altădată; asta le stârni din nou teama de ce avea sa se întâmple.[2]

Soacra: Nu am văzut când Georgel B. s-a întors acasă… eu m-am dus din nou în bucătărie, am băgat la congelator o parte din cumpărături și am pus la cuptor niște pateuri pe care le cumpărasem. În acest moment a venit şi Georgel B. în bucătărie, iar eu i-am spus: „Georgel, iar ai băut, mamă!”, el a spus că nu a băut şi a plecat supărat în dormitorul lor, apoi am auzit din dormitorul lor cum Georgel B. îi spune fetiţei că o iubeşte și probabil că a strâns-o în brațe mai puternic pentru că fetița a început să urle. În acest moment în chiuveta din bucătărie erau niște farfurii murdare, nu cred că era nici un cuțit. Eu m-am dus din bucătărie în dormitorul lor şi am văzut că Georgel B. stătea în fund pe patul din stânga şi ţinea copilul în braţe şi fiica mea stătea în faţa lor pe patul copilului. Am văzut că fetiţa face o criză de plâns şi i-am spus să o lase în pace.

Nevasta: Georgel B. a venit acasă în jurul orelor 21³⁰ – 21⁴⁵. Cumpărase cinci sticle de apă minerală, o conservă de pateu de ficat sau de pește și un borcănel de muștar. Am remarcat că Georgel B. era beat, lucru pe care i l-a reproșat mama mea. În bucătărie venise și tatăl meu să ia un pateu dar nu a intervenit în discuție; s-a întors în sufragerie. Georgel B. m-a întrebat pe mine dacă mi se pare că este băut iar când i-am spus că da, a venit în hol și s-a așezat pe lada de la cuier. Fetița noastră a venit la el iar Georgel B., nervos, i-a zis că pleacă și i-a cerut să plângă, lucru pe care fetița l-a făcut după ce Georgel B. a zguduit-o. Mama i-a reproșat lui Georgel B. comportamentul față de copil iar acesta a spus că nu mai pleacă și, împreună cu fetiţa, s-a dus în cameră noastră. Şi eu şi mama i-am urmat. Ne-am așezat pe pat iar Georgel B. s-a așezat cu capul pe picioarele fetei. Mama l-a întrebat pe Georgel B. de ce a băut, iar acesta a răspuns „de prost!”, apoi s-a enervat şi i-a spus mamei să nu îi mai pună atâtea întrebări pentru că se duce să se omoare, că își bagă un cuţit în el. Mama l-a criticat pentru cele spuse iar Georgel B. i-a cerut să iasă din dormitor pentru că vrea să vorbească cu mine. Rămas cu mine, mi-a spus că el nu vrea să plece de lângă copil și soție. A venit iar mama, care l-a întrebat pe Georgel B. de ce a băut, iar acesta a negat, mama a plecat înapoi în bucătărie. Georgel B. a spus că se duce şi se omoară, „bag cuțitu-n mine!”, după care a ieşit repede din dormitor. Pentru că fetița plângea, eu nu m-am dus după Georgel B. și am rămas să liniștesc copilul.

Soacra: După aceea eu m-am întors în bucătărie şi m-am uitat la pateurile din cuptor. În timp ce eram aplecată la cuptor, cu spatele către cele două bufeturi, Georgel B. a intrat ca o vijelie în bucătărie şi s-a oprit din mers în locul dintre bufetul lor şi masă. Eu m-am întors şi am văzut că stătea cu spatele spre mine, cu o mână pe bufet şi cu cealaltă pe masă. Mi-am dat seama că este nervos pentru că a început să zguduie şi bufetul şi masa, cred că atunci a căzut de pe masă borcanul de muștar. În acelaşi timp bolborosea ceva, dar nu am înţeles ce spunea…., eu i-am spus „Ce e cu tine? Ce ai?” şi m-am întors şi am scos tava din cuptor şi am aşezat-o pe aragaz. El a plecat din bucătărie prin spatele meu. Nu ştiu, nu am văzut dacă s-a apropiat de chiuvetă. După ce am scos tava din cuptor am început să spăl vasele din chiuvetă. Atunci am observat în chiuvetă un cuţit cu mâner din plastic, pe care scria „PEPSI”, cu vârf ascuţit și lama lungă, să fi avut 15 – 20 de centimetri. Cu un sigur tăiş. Nu am observat  sânge pe lama cuţitului şi l-am spălat cu buretele și cu detergent, l-am pus în scurgător. Imediat după aceea am auzit-o pe fiica mea, speriată…

Plutarh: Când fu în pat, luă dialogul lui Platon, „Despre suflet”. După ce citi o bună parte, privi deasupra capului său. Cum nu-şi văzu sabia în cui, căci fiul său i-o luase în timpul mesei, chemă un sclav şi-l întrebă cine a luat sabia. Sclavul nu răspunse nimic şi dânsul îşi continuă cititul. După ce a aşteptat câteva momente, spre a nu arăta nici grabă, nici nerăbdare, ca şi cum parcă voia numai să ştie ce s-a făcut cu sabia, îi porunci să i-o aducă înapoi. Multă vreme trecu până să termine lectura şi nu i se aduse sabia. Chemă deci sclav după sclav şi le ceru sabia cu glas supărat. Unuia îi dădu chiar un aşa pumn în faţă că i se însângeră mâna. Strigă, cu mânie, că fiul său şi sclavii vor să-l dea în mâinile duşmanului. Fiul său, cu ochii în lacrimi, şi prietenii intrară şi cuprinzându-l de gât, plânseră şi îl rugară. (…) I se trimise lui Cato sabia printr-un copil. O luă, o scoase din teacă, o examina dacă era în bună stare; şi când văzu vârful tare şi tăişul bine ascuţit, zise: „Acum sunt stăpân pe mine” şi punând sabia lângă el…[3]

Pe unul dintre paturi, într-un volum cu Noul Testament, se află un bilet scris de mână de Georgel B. Textul se numește Rugăciune. Georgel B. cere imperativ însănătoșirea fiicei lui și liniște în casă.

Nevasta: Nu am auzit nici un zgomot şi am ieşit din dormitor cu intenţia de a mă duce în bucătărie, moment în care Georgel B. a intrat în dormitor. S-a ghemuit pe podeaua camerei aproape de intrare, ţinându-se de burtă cu ambele mâini. S-a ridicat apoi şi s-a dezbrăcat de pulover şi de cămaşă, le-a scos pe amândouă odată peste cap. Georgel B. a început apoi să-i spună fetei „uite sînge, uite sânge”,  apoi s-a întins pe jos, între paturile din dormitor, cu faţa în sus şi picioarele spre uşă. Am văzut o rană lângă buricul lui Georgel B. și am început să țip, strigând la mama mea că Georgel B. e înțepat cu cuțitul și e plin de sânge…

Soacra: …strigând din dormitor că soţul ei s-a tăiat şi a căzut pe jos, eu m-am dus în dormitorul lor şi l-am văzut pe Georgel B. căzut pe spate cu capul spre fereastră, între paturi. Am observat că era dezbrăcat de la brâu în sus. Fiica mea stătea cu fetița la picioarele lui. Am văzut că Georgel B. are o tăietură la burtă și sânge și i-am spus fiicei mele să cheme repede salvarea.

Plutarh: Cato îi porunci să iasă şi să închidă uşa odăii, apoi se aşeză în pat, dar nu ca să doarmă tot restul nopţii. Cum ieşi Butas, îşi scoase sabia şi şi-o înfipse în piept; dar, umflătura dureroasă a mâinii îl împiedică să dea o lovitură îndeajuns de tare ca să moară îndată; căzu de pe pat şi răsturnă o masă pe care se făceau figuri de geometrie, ce era aproape. La zgomotul ce-l făcu masa căzând, sclavii strigară tare şi fiul şi prietenii lui Cato intrară repede în cameră, îl văzură plin de sânge, cu aproape toate maţele ieşite din trup; trăia, încă, şi-i erau ochii deschişi. Această privelişte îi pătrunse de o mare durere.[4]

Soacra: Ea a sunat de două ori la salvare de la telefonul fix din casă. Eu l-am stropit cu puțină apă rece pe față și am văzut că încă respiră dar nu a vorbit deloc. În tot acest timp soțul meu nu a ieșit din sufragerie.

Nevasta: Mama mi-a spus să sun la salvare… l-am auzit pe Georgel B. că a început să horcăie iar mama a venit și l-a stropit cu apă… am mai sunat o dată la salvare și mi s-a spus că mașina e pe drum… Georgel B. nu mai horcăia ci doar își mișca ușor capul…

Plutarh: Doctorul sosi şi văzând că intestinele nu-s atinse, încercă să le pună la loc şi să-i coasă rana. Dar Cato, cum se trezi din leşin, îl respinse îndată pe medic şi-şi rupse cu mâinile sale maţele, îşi deschise rana şi-și dădu sufletul.[5]  

Soacra: A venit salvarea și doctorul ne-a spus că Georgel B. a murit. Cei de la salvare au anunțat poliția și au rămas în apartament până când a venit poliția. Fiica mea  a sunat-o pe sora lui Georgel B. și a anunțat-o.

Socrate în dialogul lui Platon, Despre suflet, pe care îl citea Cato: După cuvintele acestea, fără șovăială, fără stângăcie, fără tulburare, (Socrate) goli cupa. (…) în acest timp Socrate se plimba, până l-am auzit spunând că simte o greutate în picioare. Atuncea s-a întins pe spate, cum îl sfătuise omul. Iar acesta îi atingea din când în când picioarele, să vadă ce-i cu ele. Apoi i-a strâns cu putere degetele de la un picior, întrebându-l dacă simte. Socrate a spus că nu. După aceea l-a strâns ceva mai sus, de pulpe, și după aceea tot mai sus, arătându-ne astfel cum se răcea mereu mai mult și cum înțepenea. Continuând să îl atingă, ne-a explicat că, atunci când o să fie și inima cuprinsă, va muri.[6]

Enigma lui Georgel B. se explică simplu. Poveste lui Georgel B. nu este o poveste cu suspans. Doar puțin, foarte puțin, încâlcită, ca orice comedie. Georgel B. s-a înjunghiat singur în bucătărie în burtă cu un cuţit de bucătărie. A pus apoi cuţitul pe bufet, a ieșit din bucătărie, a traversat holul şi a intrat în camera de alături ca să moară acolo întins pe podea. Toată lumea era acasă. Nimeni nu l-a văzut când trebuia. Georgel B. a plecat din bucătărie – neobservat – lăsând cuţitul pe bufet. Soacra, aflată în bucătărie, cu spatele, aplecată spre cuptor, s-a întors, a văzut cuţitul și l-a spălat. Nu ca să şteargă urmele. Pur şi simplu, eficientă, l-a spălat alături de celelalte vase. Şi nu a observat că Georgel B. a murit. Că Georgel B. s-a sinucis. Cu atât mai mult nu și-a pus problema unui cuţit folosit pentru aşa ceva.

Confiscăm toate cuţitele din bucătărie (patru din scurgătorul de vase, șase dintr-un sertar, cinci din alt sertar, două de pe bufet, cinci din suporturile de lemn, unul de pe masa din bucătărie). Nu vom reuși să stabilim cu care anume s-a înjunghiat Georgel B. Pe nici unul nu sunt urme de sânge. Sunt toate impecabil spălate, chiar dacă nu toate sunt puse la locul lor.

Soţia şi soacra se înghesuie la vorbă, ca să explice. Se impune soacra. Soţia pare totuşi mai afectată sau cel puţin mai bulversată. Georgel B. încercase să muncească, avusese mai multe slujbe cu mai mult sau mai puțin succes dar fără stabilitate.

Soacra: Acum Georgel B. lucra ca lăcătuș mecanic la intreprinderea X la Bucur Obor. Fiica mea este însoțitor pentru copil cu handicap gred grav I de câțiva ani. Înainte a lucrat fără carte de muncă în diverse locuri.

Georgel B. e întins în continuare pe spate în camera unde a murit. Se cercetează spaţiul din jurul lui. Se scot uşor hainele rămase pe el.

În sufragerie socrul stă absent într-un fotoliu, cu telecomanda în mână. Spune câteva fraze care nu au legătură cu întâmplarea şi probabil cu nimic altceva.

Plutarh: Îi acoperiră frumos trupul, îi făcură o înmormântare strălucită şi-l îngropară la marginea mării, unde şi astăzi se înalţă statuia sa, cu sabia în mână.[7]

Poligraf (subiect testat – nevasta):

• Ai de gând să minţi la întrebările acestui test? = sinceră
• Tu l-ai înjunghiat pe Georgel B.? = sinceră
• Tu l-ai tăiat cu cuţitul pe Georgel B.? = sinceră
• În declaraţiile date la poliţie ai spus tot adevărul cu privire la cele întâmplate cu Georgel B.? = sinceră

Georgel B. stă mai departe, orizontal, la locul lui. Medicul legist nu i-a terminat încă examinarea fizică externă.

Fetiţa doarme în ultima cameră pe un fotoliu rabatat. Nu s-a trezit deloc.

Georgel B. este introdus în sacul alb de unică folosinţă cu fermoar, sigilat, pus pe targă, coborât la parter şi urcat în maşina Institutului de Medicină Legală.

Femeile – nevasta și soacra – ne însoțesc la sediul poliţiei să dea declarații scrise.

1. Talk-show

Un talk-show atipic apolitic.

Soacra (fostă) și nevasta (fostă) lui Georgel B. stau pe canapeaua din sufragerie în fața televizorului deschis. Nu sunt interesate de dezbateri (de fapt așteaptă emisiunea de după) deși unele replici pe care le ascultă și le aud mai mult din greșeală (în pauzele în care gândurile lor sar de la un lucru la altul) le aduc aminte de ceva nelămurit și obscur pe care n-ar putea să pună degetul. Ceva mai prezentă și mai activă, soacra se încruntă ușor de fiecare dată. Nevasta nu pare să aibă nici o reacție.

În studioul TV sunt prezenți un filosof, un om de litere, un bucătar, un medic, un criminolog și un fizician. În princpiu nu se contrazic, mai degrabă se completează unul pe altul, fiecare din punctul de vedere al specializării sale. Ceea ce face discuția mai condimentată sau mai intertextuală sau mai ontologică sau mai interactivă sau mai organică sau mai dincolo de orice îndoială rezonabilă. De fapt, se completează atât de bine încât la un moment dat nu mai știi exact cine ce spune și ai impresia că împrumută replici unul de la altul.

Într-unul dintre dormitoare, în fața altui televizor, unde rulează alt talk-show – de data asta politic -, stă pe un scaun socrul (fost) lui Georgel B. Dintr-o mufă de sub ecran coboară un cablu care face o ușoară burtă, apoi urcă din nou și intră într-o pereche de căști care atârnă de gâtul socrului. Fie au căzut de pe urechi, fie nu le-a mai pus demult pe urechi. La un moment dat, pe fondul problemelor legate de acuitatea auzului, a recurs la metoda asta, ca să audă mai bine și televizorul să nu mai urle în toată casa, în tot blocul, în tot cartierul, în tot universul… Din căști se aude un zumzet agresiv de muscă verde captivă. Socrul este la fel de absent ca politicienii și analiștii politici din spectacolul mut de pe ecran. Spre deosebire de gesturile lor ascuțite și tăioase, socrul se leagănă doar puțin, ritmic, pe scaun.

În camera ei, fetița (fostă) lui Georgel B. stă la masă în fața unui caiet liniat. Ține un creion în mână și îi roade capătul cu măselele.  Pe masă se află o carte prea groasă ca să fie un manual. Fetița aude foarte bine dar nu înregistrează cuvintele, propozițiile, frazele. Nu face diferență între ele și muzică. Aude zumzetul care se scurge murdar din căști. Aude televizorul din sufragerie unde vorbesc împreună un filosof, un om de litere, un bucătar, un medic, un criminolog și un fizician.

– … Oblomov este o carte groasă. Vă sfătuiesc să recitiți Povestea unui om leneş a lui Creangă. Am învăţat mereu la şcoală şi nu numai că povestea asta este o poveste moraliztoare care combate lenea. Oare? Mă ambiţionez să citesc povestea lui Creangă altfel, invers. Povestea unui om leneş este un Oblomov de trei pagini. Povestea unui om inutil. De aceea este şi atât de scurtă…

Gândurile Soacrei: Mai e puțin… cât o fi ceasul exact?… până începe emisiunea. Să mă duc să scot pateurile din cuptor, că fata asta…

Se uită spre nevastă (a lui Georgel B., fostă), de fapt fiica ei.

Gândurile nevestei: Cine?…………………….

Gândurile mele: Să recapitulăm! Nişte săteni se hotărăsc să spânzure un om grozav de leneş. Îl urcă în căruţă şi pornesc spre locul cu pricina. Pe drum se întâlnesc întâmplător cu o cucoană căreia omul i se pare mai întâi bolnav şi care se oferă să-l adăpostească într-un hambar şi să-i dea de mâncare posmagi. Leneşul refuză ideea de a-şi înmuia singur posmagii şi îi îndeamnă pe oameni să-şi termine treaba începută. Cucoana – plină de certitudini şi extrem de conştientă de rolul ei social, foarte pricepută la cum a lăsat Dumnezeu lucrurile pe lume şi la ce ar trebui să facă lumea, ceilalţi mai ales, gata să-şi asume un act caritabil, dar nu tocmai gata să-l ducă până la capăt – pleacă mai departe, fără regrete, pe drumul ei, iar oamenii îl spânzură pe leneş. Cam atât…

În studioul TV cineva răsfoiește agitat cartea lui Creangă. Altcineva își împinge cu degetul ochelarii spre baza nasului.

– Poanta poveştii nu este, cred eu, în celebra replică: “Dar muieţi-s posmagii?”. Acesta este doar un pretext. Leneşul / inutilul e politicos. Evită un răspuns direct ca să nu jignească. Şi e uşor amuzat în drumul său spre propria moarte. „Auzi, măi leneşule: te prinzi să moi posmagii singur ori ba? (n.n. – îl întreabă cei care îl duc la spânzurătoare în urma discuţiei pe marginea ofertei făcute de cucoană). Ba, răspunse leneşul. Trageţi mai bine tot înainte! Ce mai atâta grijă pentru astă pustie de gură! (…) Iar sătenii duc pe leneş la locul cuvenit şi-i fac felul. Şi iacă aşa a scăpat şi leneşul acela de săteni şi sătenii aceia de dânsul.”[8]

– Ceea ce mă face să cred că, de fapt, leneșul nostru este un sinucigaș. Dar nu unul obișnuit, pentru că nu și-o face cu mâna lui…

– Îmi permit să vă întrerup o secundă. Este o modalitate destul de comună în Statele Unite. Suicide-by-cop este numită colocvial. Adică sinucigașul, viitorul sinucigaș ia decizia să-și pună capăt vieții dar nu are curajul necesar sau puterea necesară să o facă singur. Mai mult, dacă altcineva apasă pe trăgaci în locul lui, se simte eliberat de păcat și de stigmatul social. Atunci individul comite ceva suficient de grav ca să atragă intervenția urgentă a poliției și creează o astfel de situație încât singura alternativă pentru polițist este să îl ucidă. De exemplu, în loc să se predea, sinucigașul se preface că vrea să tragă asupra polițiștilor. Dar în realitate are în mână un pistol de jucărie. Numai că asta se vede prea târziu…

– Să vă spun ceva! S-a înregistrat și în București un caz de genul ăsta, aproape… După incendiul de la Colectiv… tipul își pierduse acolo mai mulți prieteni și intrase în depresie. Nu putea să se omoare singur. S-a dus într-o dimineață la o prietenă să bea o cafea. A scos cuțitul și a vrut să o omoare, ca să vină poliția, să se opună și să fie omorât și el. N-a reușit nici să o omoare pe ea, fata s-a luptat, și nici să-i provoace pe polițiști. A fost doar prins și arestat.

– Înțeleg, dar noi vorbim aici de un leneș! Nu de oamenii măcinați de o agitație cumplită care îi duce la autodistrugere, care…

În studioul TV, cu mișcări mai lente de data asta, cu gesturi care se vor retorice, oarecum teatrale, se răsfoiește o altă carte, mai groasă.

– Zenon din Elea, bunăoară, tăgăduiește mișcarea, atunci când zice: „ceea ce se mișcă nu se mișcă nici în locul unde e, nici în acela unde nu e”.[9]

– Adică vreți să spuneți că un leneș și un agitat sunt identici? E pueril…

– Aș aprecia dacă nu m-ați întrerupe. O minimă politețe…

– Îmi cer scuze, continuați!

În studioul TV, zâmbete înfloresc pe sub mustăți.

– Zenon aduce mai multe argumente. Argumentul zis Ahile, potrivit căruia „zăbavnicul nu va fi ajuns nicicând în fugă de altul mai iute, pentru că cel ce urmărește trebuie să ajungă mai întâi în chip obligatoriu acolo de unde a pornit cel ce fuge, așa că în chip obligatoriu zăbavnicul se va găsi de fiecare dată înainte.”[10]

– Cred că ne pierdem…

– Vă rog!

– Și argumentul săgeții. „Săgeata zvârlită stă pe loc. Acesta (argumentul) se întemeiază pe presupunerea că timpul e alcătuit dintr-o succesiune de prezente (…) dacă orice lucru e fie nemișcat, fie în mișcare, și nimic nu se mișcă atâta vreme cât ocupă un loc egal cu sine însuși; dacă orice lucru în mișcare se găsește mereu într-o clipă și fiecare clipă ocupă un spațiu egal cu sine, urmează că săgeata zvârlită e în nemișcare.”[11]

– Permiteți-mi să intervin un moment. Unul dintre conceptele cheie în fizică este inerția, botezată după cuvântul latin care înseamnă Un obiect cu inerție mare opune rezistență la mișcare…

Soacra se ridică de pe canapea, fără gânduri, se duce în bucătărie, își pune mănușa de lângă aragaz, deschide cuptorul, scoate tava cu pateuri, le miroase, pune tava pe aragaz, își scoate mănușa, răsucește butonul și închide focul în cuptor. Apoi se întoarce în sufragerie. Soția stă pe canapea. Micile mișcări neregulate ale mâinilor îi trădează nervozitatea dar capul rămâne imobil. Fără gânduri. La fel și privirea, spre televizor.

Gândurile mele: „Oblomov” e o carte groasă. Amintiri cu cărți groase: volumele trei și patru din Dicționarul enciclopedic român, Editura politică 1962 – 1966 – coperți cartonate, îmbrăcate în kaki închis, cu litere aurite – sub picioarele mesei pe care stă sicriul bunicului meu. Pentru o poziție corectă, regulamentară, aproape militară, inclusiv culoarea. La sfârșit, câte o urmă pătrată, cu colțurile puțin rotunjite, rămasă pe fiecare dintre cele două coperți de sub picioare. Exact așa cum rămâne o lovitură de ciocan imprimată în craniu.

– O să vă dau și eu un exemplu de sinucigaș. Tot un om considerat inutil. Dar unul extrem de agitat. Un caz real, Georgel B. se numea… Numai că, dacă îi citești cu atenție povestea, ai impresia că nu se mișcă deloc. Și că nimeni nu îl vede și nu îl bagă în seamă, cel puțin nu atunci când trebuie… doar din când în când, sub „microscop”, soacra de exemplu… O casă plină de oameni care nu își doresc să stea împreună, plină până la refuz de mobilă, plină de lucruri și de fragmente de lucruri, plină de frustrări încremenite, plină de tot ce vă puteți imagina… Credeți că Georgel B. se mișca aici? Nu știu cum era mișcarea lui Zenon al dumneavoastră, dar eu cred că mișcarea lui Georgel B. era chiar o iluzie.

În studioul TV se povestește istoria lui Georgel B., aproximativ așa cum apare în dosar. Puțin romanțată, cu câteva tușe îngroșate ici-colo pentru public, dar, în linii mari, corectă.

Gândurile soacrei: Georgel la televizor!

Gândurile nevestei: Georgel la televizor?

Gândurile fetiței: imagini care se mișcă prea rapid ca să pui degetul pe ele și să le oprești dar care, în schimb, compun un cântec.

Gândurile socrului sunt în altă parte.

– Așadar o să-mi spuneți că Oblomov, leneșul lui Creangă și Georgel B., despre care, fără supărare, nu sunt convins că a existat, sunt una? Cu mici diferențe absolut neglijabile?

– Sau Creangă l-a copiat pe Goncearov și Georgel B. i-a copiat pe amândoi. Creangă adoptă leneșul lui Goncearov și introduce discret elementul sinuciderii – un fel de suicide-by-cap al dvs. dar cu mai mult umor, lene și relaxare – iar Georgel B. preia sinuciderea, mult mai brutal, dar închide cercul pentru că toată agitația lui, care este o iluzie, dă impresia de nemișcare. Și sfârșim prin a ne întreba dacă Oblomov și leneșul nu erau și ei cel puțin la fel de agitați.

– Domnilor, tocmai am descoperit combinația penală dintre plagiat și sinucidere! Ne apropiem periculos de mult de lumea politică, de doctorate…

– Să ne oprim, să ne orpim, alta este tema noastră!

– Care?

– ???

Studioul TV se umple de râsete într-o manieră destul de nepotrivită, dar soacra și nevasta nu par să observe aspectul acesta.

Gândurile soacrei: Acum ai apărut la televizor, Georgele mamă? Acum? Nu puteai să faci asta cât trăiai? Și dacă nu ți-aș fi spus, Georgele mamă, tu nu ai stare, la cât ești tu de agitat, dacă te duci și tu la televizor să dansezi la concurs cu o vedetă sau ceva, aduceai și tu niște bani în casă pentru fata asta să-i faci operație…

Gândurile nevestei: Georgel este invitat la televizor. Păcat că nu mai trăiește. Și ce dacă bea, mamă? Parcă numai el bea? Câți din ăia care beau sunt invitați la emisiune?

Fetița se leagănă. Nu este chiar un dans. Nu încă.

– Dați-mi voie să vă contrazic. Aici nu este vorba despre plagiat ci despre ceva mult mai subtil.

– Uimiți-ne!

– Este un mecanism de tip platonician. O să vă citesc câteva rânduri din

Pentru un talk-show se răsfoiesc un pic prea multe cărți. Poate deveni supărător. Dialogul menționat este inclus într-un volum gros, cartonat, cu hârtia îngălbenită, care mai conține și alte dialoguri.

– „Adică în ipoteza mea că există un Frumos în sine, un Bine în sine, un Mare în sine și toate celelalte… sunt mereu neschimbătoare, identice cu sine, nesuferind nici o schimbare, niciunde, nicicum, nicicând… singurul fel în care ceva, orișice, accede la existență este participarea lui la esența proprie a fiecărei realități la care participă… ele (lucrurile) nu sunt niciodată și în nici un chip identice, nici fiecare cu el însuși, nici în relațiile lui cu celelalte…”[12]

– Ne-ați pierdut!

– Vă rog!

– „Și iarși, lucrurile pot să fie pipăite ori văzute ori simțite cu alt simț, în timp ce realitățile neschimbătoare, neavând aspect vizibil, pot fi cuprinse numai prin exercitarea minții… existența reală a fiecărei Forme cât și faptul că tocmai prin participarea lor la Forme celelalte lucruri poartă numele lor.”[13]

– Acum chiar nu mai înțeleg nimic! Tocmai ne-ați demonstrat că întreaga lume este un plagiat și că toți suntem niște plagiatori – chiar involuntari – sau niște plagiaturi, ceea ce este destul de jenant… Codul penal este de piatra de temelie a lumii noastre… dacă Platon are dreptate! Sau toți plagiatorii sunt nevinovați pentru că, pur și simplu, așa este croită lumea noastră.

Gândurile mele: Amintiri despre cărți grose, de fapt nu chiar o amintire. O amintire de tip platonician. Fiecărei cărți groase îi corespunde una foarte subțire. Fiecărui roman uriaș – de largă respirație (Of!) – îi corespunde o schiță, o povestioară, un articol de ziar, cu respirație scurtă, sacadată, agitată, bezmetică. Fiecărui zeu insectă ambalat într-un exoschelet metalic de navă spațială din cosmos îi corespunde o scârbavnică de furnică pe Pământ. Doar că nu este chiar atât de ușor când vine vorba de practică. „Oblomov” e Forma pentru că e monumental? „Povestea unui om leneș” e forma pentru că e condensată până la esență? Georgel B. e Forma pentru că el e singurul nescris iar celelalte sunt doar copii scriptice? Eu, de exemplu, mai întâi am citit „Povestea unui om leneș”, apoi l-am întâlnit pe Georgel B. și abia apoi am citit „Oblomov”. Iar pe Georgel B., când l-am întâlnit, el nici măcar nu era acolo…

– Să revenim puțin la discuție! Fără supărare, dar am cam deviat. Și trecem peste punctul de vedere medical ceea ce, în ziua de azi… Să luăm de pildă tulburarea numită ADHD – Attention Deficit Hyperactivity Disorder -, care se poate manifesta fie printr-o formă în care predomină neatenția, dificultățile de concentrare în special pentru efort mental suținut, incapacitatea de organizare și planificare, fie printr-o altă formă, caracterizată prin hiperactivitate și impulsivitate, stare permanentă de agitație, vorbit excesiv, lipsa răbdării etc. Sau amândouă formele la un loc…

– Bun exemplu! Foarte bun! E nevoie de o completare. Celebrul chef Jamie Oliver a fost diagnosticat încă din copilărie cu ADHD. A fost o catastrofă la școală dar a devenit cel mai rapid bucătar din lume pentru că defectele lui au fost canalizate cu înțelepciune spre această activitate… Dacă te uiți cu ce viteză mânuiește cuțitele!

Gândurile fetiței: nu cunoaște cuvântul „cor”, nu îi înțelege semnificația. Însă dacă imaginile pe care le vede acum, ceva mai stabile pentru că sunt de fapt sunete, s-ar traduce în cuvinte, s-ar contura un cor. Cântând pe nenumărate voci.

– Domnilor, cu scuzele de rigoare, ne apropiem de sfârșit și încă nu am dus leneșul la ștreang. Așa că înainte mai tare decât viteza luminii…

– Scuze, o ultimă observație. Iată, Stephen Hawking explicându-l pe Einstein ne spune că „din postulatul lui Einstein conform căruia viteza luminii trebuie să fie aceeași pentru toți, rezultă că nimic nu se poate deplasa mai repede decât lumina. Dacă se folosește energie pentru a se accelera un corp, fie că e o particulă, fie că e un vehicul spațial,…”[14]

– Fie că e un om leneș!

Râsete.

– „…masa corpului crește, astfel încât e tot mai greu să-l accelerezi în continuare…”

– Măcar până la stâlpul spânzurătorii!

Râsete din nou.

– „Accelerarea unei particule până la viteza luminii ar fi imposibilă, fiindcă ar cere o cantitate infinită de energie…”[15]

Gândurile mele: Amintiri despre cărți grose… „IT” de Stephen King.

– Totuși lumina este un concept spiritual mai degrabă decât fizic… Oblomov, de pildă, dacă vă amintiți dramatizarea lui Tocilescu, la final se îndreaptă spre lumină…

– Cu viteză?

Gândurile mele: Oblomov și leneșul din „Povestea unui om leneș”, incapabili să se întâlnească, tânjesc unul după altul așezați de o parte și de cealaltă a unor lentile de binoclu. Binoclul este ținut de Georgel B. care, ușor descumpănit, nu știe cum să îl pună la ochi.

Și-am încălecat pe-o căpșună

din lună

și v-am spus

nu tocmai o minciună.

Plutarh: „Cocoșii începeau să cânte și Cato adormi din nou câteva momente. Butas se întoarse și-i spuse că toate împrejurimile portului erau cu totul liniștite.”[16]

______________________

[1] Plutarh – Vieți paralele, Cato cel Tânăr, Ed. științifică

[2] Plutarh – Vieți paralele, Cato cel Tânăr

[3] Plutarh – Vieți paralele, Cato cel Tânăr

[4] Plutarh – Vieți paralele, Cato cel Tânăr

[5] Plutarh – Vieți paralele, Cato cel Tânăr

[6] Platon – Phaidon (sau Despre suflet: dialog etic), Ed. Humanitas

[7] Plutarh – Vieți paralele, Cato cel Tânăr

[8] Ion Creangă – Povestea unui om leneș

[9] Filosofia greacă până la Platon – Zenon din Elea, Ed. Științifică și enciclopedică București

[10] Filosofia greacă până la Platon – Zenon din Elea, Ed. Științifică și enciclopedică București

[11] Filosofia greacă până la Platon – Zenon din Elea, Ed. Științifică și enciclopedică București

[12] Platon – Phaidon (sau Despre suflet: dialog etic), Ed. Humanitas

[13] Platon – Phaidon (sau Despre suflet: dialog etic), Ed. Humanitas

[14] Stephen Hawking – Univesrul într-o coajă de nucă, Ed. Humanitas

[15] Stephen Hawking – Univesrul într-o coajă de nucă, Ed. Humanitas

[16] Plutarh – Vieți paralele, Cato cel Tânăr

Alexandru Georgescu

N. 22 iunie 1975 în Sibiu)
• Procuror criminalist în București
• Studii: Colegiul Gheorghe Lazăr din Sibiu (1994), Facultatea de Drept a Universității din București (1998), Institutul Național al Magistraturii (1999)
• Cărți publicate:
o Ghidul anchetatorului de omoruri (2006, coautor)
o Insectar, culegere de mici orori cotidiene (povestiri, Aius Printed, 2012)
o Uimitoarea poveste a băiatului care și-a mâncat propriul pește (roman pentru copii, Aius Printed, 2013)
o Omul care fura ferestre – cioburi de București (povestiri, Peter Pan ART, 2014)
o A_ _a_ _ _ _a, locul unde a fost spânzurat un cuvânt (roman pentru copii, Peter Pan ART, 2015)
o Trei povestiri în volumul colectiv Ferestre din București și poveștile lor, coordonator Cătălin D. Constantin, Editura Peter Pan ART, 2015
o Povestirea Numără oile şi dormi! în revista Iocan, anul 2 / nr.5