Am luat decizia ca de-acum înainte, în locul ocupației mele profesionale, să mă prezint simplu: sunt cititor. Până la urmă, nu există activitate pe care să o fi practicat mai mult, excluzându-le desigur pe cele obișnuite fiecărei persoane, cum ar fi nevoile fiziologice. Nici măcar după citit n-aș putea pune pe locul doi activitatea de pe urma căreia am câștigat experiența necesară unei cariere. Scrisul ar trebui să aibă întâietate. Nu mi-e totuși la îndemână, deocamdată, să mă numesc scriitor. Am publicat în reviste cunoscute și antologii și mi s-au acordat niște premii, dar toate astea nu m-au convins. Rămân la prima alegere: sunt cititor.
Într-o perioadă, cel mai supărător lucru pentru mine însemna să-mi doresc unele cărți și să nu mi le pot permite. Nu aveam un salariu suficient de mare cât să acopere cheltuielile zilnice și, în plus, aveam obiceiul să dau gata peste cincizeci de cărți pe an. Puneam eu deoparte atâta cât să pot vâna o dată la două luni, în medie, reducerile oferite de librăriile virtuale, însă de puține ori se întâmpla să pot comanda și titlurile dorite cu adevărat.
În copilărie, fiindcă maică-mea nu-mi aproba orele petrecute în compania cărților, în locul altor îndeletniciri folositoare („Ia uite la taică-tu, când l-am cunoscut, la fel stătea ca tine, își umple mințile cu minciunile alea. Și ce?, vezi că l-a ajutat în vreun fel?”), rezolvam problema sustrăgând bani de pe unde puteam, până ce-mi ajungeau ca să fac o vizită la librărie. De la obiceiul ăla și până la cel ce urmează să-l povestesc, nu-i o săritură chiar atât de mare. Seamănă mai degrabă c-un drum parcurs la pas, fără abateri.
La sfârșit de săptămână, eu și prietena mea de-atunci, din urmă cu vreo opt ani (nu avea serviciu, dar se ocupa cu organizarea cheltuielilor), mergeam să facem cumpărături la un hypermarket din apropierea casei. Era mai avantajoasă umplerea câtorva plase, cu produse stabilite dinainte, la un interval de câteva zile, în loc să vizităm frecvent magazinul de la colțul străzii. Cărțile nu se aflau pe lista cu priorități.
În hypermarket se afla și un culoar cu rafturi pentru cititori, pe unde treceam de fiecare dată și răsfoiam cărțile pe care-aș fi vrut să le cumpăr, dar ale căror prețuri mă obligau să mă despart de ele, cu promisiunea că aveam să le țin minte și să le comand cu prima ocazie când le voi găsi la reducere. S-a întâmplat ca într-una din zile să văd un afiș în același magazin, prin care se anunțau mari promoții la cărți. M-am apropiat de spațiul special amenajat pentru asta, doar ca să aflu că promoția se referea la o serie de volume de buzunar, ieftine, ale căror titluri nu mă atrăgeau cine știe ce. Am ales totuși vreo două. Erau mai bune decât nimic, dacă rămâneam fără provizii de citit. M-am îndreptat împreună cu prietena spre alte culoare, pentru a ne continua cumpărăturile. După câteva momente, i-am spus: „Mai era o carte pe care vreau să o iau.” Mi-a strigat ca nu cumva să revin cu mai multe, doar ca să fie acolo, și pe urmă să nu le citesc.
Din fericire, nu se înghesuiau mulți oameni pe la rafturile cu cărți. Odată ajuns acolo, am dus mâna la gură și m-am uitat în sus, de parcă mi-aș fi oprit un căscat. Verificam de fapt dacă erau camere de supraveghere prinse de schelele tavanului. N-am descoperit niciuna, dar am continuat să fiu prevăzător în timp ce răsfoiam una din cărțile de la reduceri și să trag ușor cu unghiile hârtia aplicată pe spate (Promoție de carte – 3 lei), peste vechiul cod de bare. S-a dezlipit fără dificultate. Am reușit să fac asta și totodată să dau impresia că doar mă uitam printre pagini. În același fel, stând într-un unghi de unde nici dacă m-ar fi privit careva prin presupusele camere ascunse (nu strică niciodată să îți iei măsuri de siguranță în plus), nu și-ar fi dat seama ce fac, am luat bucata de hârtie și am lipit-o peste codul de bare al unui volum pe care aș fi vrut că adevărat să-l citesc și-al cărui preț depășea 30 de lei. Treaba a mers atât de ușor, încă am repetat-o de încă două ori. M-am întors cu noile achiziții la prietenă. „Ia uite peste ce comori am dat”, i-am spus, chinuindu-mă să-mi potolesc rânjetul de satisfacție. S-a uitat mirată peste titluri. Din câte îmi amintesc, era un Thomas Mann, cu siguranță un Nabukov și probabil un Steinbeck. „Incredibil! a făcut prietena. Cum de nu le-am văzut?” I-am explicat că se aflau în partea de jos a teancului de cărți. N-a avut răgazul să pună alte întrebări, deoarece ajunseserăm deja la casă și începusem să așez produsele pe bandă. Am așezat cărțile undeva pe la mijloc. Vânzătoarea le-a scanat fără ca măcar să se uite la ele.
Abia când am ajuns acasă i-am spus prietenei ce făcusem. La început, n-a reacționat bine, dar tocmai de-aia îl alesesem pe Mann, autorul ei preferat. „Nu vezi ce prețuri nesimțite au editurile astea? mi-am justificat fapta. Dintr-un salariu normal nici nu-ți poți permite să citești.” N-a mai protestat. Nici când am venit, în altă zi, cu încă trei cărți luate la reducere. „Doar ai grijă”, m-a avertizat. Continuam să iau de pe rafturi și ceea ce știam că i-ar plăcea ei să citească.
Pe lângă justificarea oferită prieteni, am adăugat (în gând): dacă s-ar fura de prin librării o parte din viitoarele cărți scrise de mine, aș fi mai mult decât onorat. Cât despre edituri, ei bine, despre ele n-aveam oricum o părere bună (și nici între timp n-au câștigat foarte mult la imagine).
Trucul cu înlocuirea etichetei mi-a adus peste o duzină de cărți în bibliotecă, citite apoi cu o plăcere deosebită. Procesul nu mi se părea totuși îndeajuns de rapid, așa că m-am gândit să-l perfecționez. Cu ajutorul unui scanner, am transferat eticheta pe laptop iar de acolo am deschis-o într-un editor de imagine. Am refăcut codul de bare, pentru a fi cât mai clar, apoi l-am multiplicat pe o filă în format A4. Am tipărit două pagini, am decupat noile etichete și le-am așezat în portofel.
Data viitoare când am trecut pe la hypermarket, înainte de-a vizita rafturile cu cărți, m-am abătut pe la papetărie și am luat un adeziv lichid pentru hârtie, în formă de tub, ușor de ascuns în palmă. Noua strategie a funcționat mult mai bine. Trebuia doar să pun cărțile în coș, cu fața în jos, să trec discret cu eticheta peste tubul cu adeziv și, în timp ce mă plimbam printre raioane, să mă opresc să pun câte ceva în coș, moment în care lipeam eticheta peste codurile de bare originale. Secretul era să nu stau pe loc, pentru a nu da nimic de bănuit. La casele de achitat, ca de obicei, n-au existat probleme de niciun fel.
În scurtă vreme, am făcut rost de lecturi pentru cel puțin doi ani, la niște prețuri nemaipomenit de avantajoase. Apoi mi-am schimbat locul de muncă, pe un salariu mai bun. Îmi permiteam să cumpăr orice autori și titluri, așa că am renunțat la șterpelit. Mai am și acum, uitate prin sertare, coli de hârtie cu etichete multiplicate.
M-as fi gandit la o biblioteca publica pentru a nu cheltui bani pe carti. Dupa foarte mult timp, anul trecut am fost la Biblioteca Astra din Sibiu sa caut o carte pe care nu am gasit-o in alta parte. Am gasit ce cautam si mi-a placut si atmosfera. Recomand cu caldura. E adevarat ca e placut sa ai propria biblioteca acasa, uneori ma intorc si eu la cartile citite candva, dar sunt si multe carti care ocupa loc inutil in casa si in viata. ,,E pacat sa pierzi vremea citind carti bune cand sunt atatea carti foarte bune,,-redau cu mare aproximatie, cred ca din Goethe, desi nu sunt sigur.
Stăteam undeva la periferie și nu existau biblioteci prin apropiere :) În plus, „trebuia” să fie ale mele cărțile alea. Pe de altă parte, nu pot citi cărți care nu-mi aparțin, fiindcă s-ar putea să-mi placă prea mult și să nu vreau să le înapoiez.
Nu pot sa cred!!!!:)
Cu ani in urma am fost tentata sa ,, împrumut,, si eu o carte. Mă bucur si acum ca am rezistat tentatiei.
Am si acum in biblioteca mea, cartile care mi le-am cumpărat in primii ani de scoală cu banii stransi in pusculita. Le-am citit si le-am recitit pana prin clasa a cincea. Aveam si fisa la biblioteca scolii si la biblioteca judeteana, însă cartile care îmi apartineau îmi erau cele mai dragi. Am avut in clasa a cincea o doamna profesoara de romana care desi era la vârsta pensionarii era foarte activa si inventiva, astfel ca ne-a invatat sa facem biblioteca clasei. Aveam ocupatie in pauze nu mai alergam de nebuni prin clasa.
Citeam mai mult atunci când nu aveam alte posibilitati de petrecere a timpului liber.
În cazul meu, a pornit, așa cum spun în text, din copilărie, când n-aș fi putut citi altfel – nu prea aveam bani de pușculiță, fiindcă eram cinci frați și salariile nu erau atât de grozave :) De la școală (singurul loc de unde aș fi putut face rost) nu voiau să ne dea cărți, le țineau doar de frumusețe în vitrină – mi-era așa o ciudă să le văd acolo, închise cu cheia.
Incredibil ce inventiv devii cind vrei neaparat ceva ce nu-ti poti permite :) Iti dai seama daca ne-am folosi inteligenta si inventivitatea in cu totul alte domenii, sa zicem o cariera politica? Acum erai Dragnea, si in loc de carti puneai mina pe strazi, insule, etc :)
Nu prea am simtul proprietatii, cel putin nu in ce priveste cartile. Din cauza asta (am mai spus) mi s-a intimplat sa citesc o carte intreaga in librarie (in 3 ore sa zicem pt ca citesc rapid) si mi s-a intimplat sa returnez carti pe care le-am cumparat dar nu mi-au placut destul cit sa le pastrez (vreau sa zic, nu le-am terminat). Aici daca iei carti de la supermarket (dar sint doar bestsellers) poti sa le returnezi fara sa te intrebe nimeni ceva.
Sunt totuși niște limite morale care nu pot fi depășite. Pentru asta cu cărțile am avut o scuză.
Eu nu iau cărțile la întâmplare. Mă documentez înainte. Datorită selecției ăsteia, foarte rar se întâmplă să nu apreciez o carte pe care o cumpăr. Pe alea puține mai puțin grozave, da, le pot înstrăina fără ezitare. Cine vrea „Solenoid”? :))
Ce dexteritate si curaj :-) Ma gandeam ca dupa ce ti-ai schimbat serviciul o sa returnezi cartile :-)
Intre timp a dat faliment mall-ul ala! :)
De fapt a fost cumpărat hypermaketul ăla de altul mai cunoscut. Dar vechile coduri cu reduceri încă mai funcționau, fiindcă rămăseseră aceleași case de marcat :D
Așa ceva n-am mai auzit!
Mi s-a întâmplat o singură dată să împrumut o carte și să n-o mai returnez, dar asta deoarece n-am mai avut ocazia. Au trecut foarte mulți ani de atunci, eram în liceu și în anul următor am plecat în armată, după aceea la facultate și pur și simplu am uitat. Dar și acum am remușcări :)
Din biblioteca mea, însă, mi s-au furat vreo câteva cărți. Sau poate tot așa, au fost împrumutate și uitate. Țin minte că un volum din Decameronul, carte la care țineam, l-am dat cuiva și nu l-am mai primit înapoi. Îmi plac edițiile vechi, am căutat aceeași ediție și după mulți ani mi-am cumpărat din nou cartea.
Spre deosebire de Cornel, care știu că nu e legat de cărțile ca obiect, eu am o relație mixtă cu ele. Pe de o parte țin minte conținutul, pe de alta îl leg de cartea – obiect și cele două aspecte ale cărții îmi vin în minte simultan, mă simt atras de amândouă.
De împrumutat cărți pentru mine, nu o fac. Împrumut în shimb altora, fără nicio problemă. Ba chiar insist, dacă în felul ăsta conving pe careva să mai pună mâna pe o carte.
Înțeleg ce spui printr-o „relație” cu o carte. Cu unele dintre ele se creează o legătură aparte.
Foarte simpatic. Să citeşti „Hoţul de cărţi” dacă nu ai apucat până acum.
Foarte bine scris textul. Deși unele propoziții sunt lungi, sunt atât de bine împărțite, încât nu se pierde chintesența subiectului. Deja râd și intuiesc… „Verificam de fapt dacă erau camere de supraveghere prinse de schelele tavanului.” Sunt ofuscat de lipsa de vigilență a vânzătoarei: creață, cu bigudiuri (unul dintre ele uitat prin păr), și cu o alură obosită de viață! Cum naiba să nu își dea seama că „Steinbeck” e mai scump decât celelalte cărți?!? Nu l-a citit?!? Ce-mi place cum pui problema: „dacă s-ar fura de prin librării o parte din viitoarele cărți scrise de mine, aș fi mai mult decât onorat.” Eu, când furam cărți de prin biblioteci, ascunzându-mi-le la piept, mă gândeam: ăstea nu sunt lucrări demne de a fi lăsate posterității, ci superiorității. Mi-l imaginam pe scriitor zâmbindu-mi apoi din ceruri! :)
Nefiind un text de ficțiune, nu am recurs la artificii – frazele sunt „așa cum au venit” :)
Adevărul e că am ales o casieră care să îmi dea impresia că nu prea citește. Ca o măsură în plus de siguranță.
Așa e, probabil că Steinbeck a zâmbit :)
Florin (nu cred eu ca mai treci pe aici pe la comments dar tot iti raspund): la mine e o situatie speciala. Am multe „contra-obiceiuri” formate pe obiceiurile lui taica-meu vitreg. Daca el colectiona carti si tinea la ele cu pasiunea razboinica a celui care-si stampileaza toate cartile la pagina 1 si 100 cu „V. Bujan”, le catalogheaza intr-un „repertoar” si mai ales, poate, aflat intr-o vizita la alte rude sa se schimbe la fata observind o carte de-a lui imprumutata si neinapoiata, stricind toata atmosfera… atunci, normal, cu toate ca mi-au placut cartile ca obiecte, mi s-a parut dezgustator sa repet ce vazusem la el. Eu daca as vedea o carte de-a mea la tine in biblioteca m-as face ca nu o vad :)
Pe urma mai e si nebunia data de faptul ca am emigrat in alta tara. Din cauza asta am carti in romana, in engleza si in franceza (multe de-ale copiilor). Iti dai seama.. in Romania si tot e greu sa le aranjezi pe colectii, culori, dimensiuni. Dar la mine? E imposibil. Cu cit am mai putine cu atit mai bine :)
Pe laptop am carti in permanenta deschise si cite un an. Asa a fost Padurea Norvegiana sau Orasul si Cainii sau Jurnalul lui Kafka. Totusi, citeam acum citeva luni o carte si mi s-a facut brusc somn, am pus-o deschisa peste fata (fara sa inchid lumina) si am adormit. Dupa care mi-am spus: orice s-ar spune, cu un ebook nu puteam face asta :)