Până la colț

În curtea Soficăi au intrat doar când vântul cald de mai a început să tăvălească pe ulița satului mirosul de putreziciune. La început au crezut că e vorba de leșul vreunui animal rătăcit care și-a găsit sfârșitul în vecinătatea lor. Când mirosul era încă la stadiul de iz deranjant doar pentru nasuri sensibile, au luat greblele și au început să pieptene tufișurile din împrejurimile caselor. Nu au găsit nimic. Două zile au căzut ploi mărunte ce nu au reușit să curețe drumul de nisipul sâcâitor care îți intra în papuci, dar în schimb au risipit mirosul. Un timp, vecinele și-au reluat obiceiul de a sparge semințe seara, în fața porților, discutând despre subiectul lor preferat. Sofica. Nu exista printre femeile de pe uliță distracție mai mare decât aceea de a o încolți pe Sofica în rarele cazuri când ieșea din curte. Oricât de silențios ar fi deschis poarta, atingând nisipul cu greutatea ei de pană și ținându-și respirația atunci când călca, femeia nu reușea niciodată să ajungă până la colț fără să simtă în ceafă suflul strigătului de război. Oricâte precauții și-ar fi luat și indiferent cât ar fi pândit înainte de a ieși afară din curte, Sofica nu reușea să ajungă nicăieri. Pentru ea acolo se afla Cotul Donului. Acolo era bătută. Acolo era umilită. Veta era cea care dădea de știre că inamicul a părăsit tranșeele. Se declarase mai victimă decât vecinele ei – în fond nu doar Doru era implicat ci și Mihai, bucățică din sufletul ei – și se distribuise singură în rolul de santinelă, ajutată fiind și de poziția strategică pe care o ocupa: vizavi de casa dușmanului. Anii de pândă i-au dezvoltat simțurile până în punctul în care nu mai era necesar să stea agățată de gard ca să urmărească mișcările suspecte, nici să renunțe la activitățile ei de gospodină ca să supravegheze. Simțea. Intuia. Nu vedea dincolo de gardul Soficăi, dar porțiunea de teren care dădea în stradă, îi aparținea. Totuși intuiția ei se termina acolo unde se sfârșea gardul vecinei. Altceva nu mai simțea. Când Doru a fost mușcat de o viperă și a agonizat pe câmp cu piciorul cât trunchiul copacului de care l-au găsit sprijinit, Veta n-a avut nicio intuiție. Nici nu a simțit ceva. Seara a încuiat poarta drăcuindu-și soțul pe care îl credea la cârciumă și a dormit netulburată de vreo presimțire. Gândurile îi erau pline de imaginea Soficăi și altceva nu-și mai găsea loc acolo. Doar la cântatul cocoșilor și-a dat seama că partea lui de pat rămăsese goală peste noapte, dar era prea târziu.
De data aceasta au prins-o înainte să se sfârșească gardul casei, cel ce fusese în trecut verde, dar acum avea doar o culoare incertă. Nu intenționau să împingă distracția până în punctul acela, dar Sofica refuza să își învețe lecția. Veta s-a așezat în fața ei, blocându-i înaintarea. Tanța și tanti Ioana și-au ocupat pozițiile de-a dreapta și stânga ei, asigurând flancurile. O vreme nu i-au spus nimic, se mulțumeau doar s-o studieze. Ea știa de ce se aflau vecinele acolo, iar vecinele știau ce aveau de făcut. Înaltă, butucănoasă, cu sânii lăsați în libertate sub maieul rămas de la Doru, că așa o scosese intuiția afara din casa, Veta își studia vecina cum studiezi o creatură care trăiește în pofida oricăror legi ale naturii. Se uita și se minuna de cum o ființă așa nevolnică putea să creeze atâtea probleme femeilor din sat. Deșirată, cu umerii încovoiați ca să ascundă ceea ce nici sutienul cu burete nu reușea, cu privirea goală a omului fără noroc, Sofica părea mai degrabă copilul de suflet al satului, decât curva lui. Părul buclat, cazându-i în valuri pe umeri și ochii, culoarea cerului după furtună, erau singurele atribute care făceau din ea o femeie dacă nu atrăgătoare, măcar plăcută privirii.
– De ce te caci, fa, acolo unde mănânci?
– Te crezi prea deșteaptă și nu vrei să vorbești cu noi, ai?
– Zi ceva, nu sta ca vita în păpușoi!
Trecuseră șase ani de când o înghesuiau pe Sofica printre ulucile gardului și de fiecare dată o întrebau aceleași lucruri. Asta când se deranjau să o întrebe ceva și nu loveau direct. Femei robuste la trup, cu gândire sănătoasă, modelată de cele cinci idei prinse la școala din comună și desăvârșite de către preotul satului, ele nu înțelegeau de ce vecina își spurca patul culcându-se cu bărbații lor. Putea s-o facă foarte bine cu cei din satele vecine, cu cei din vale care erau căcălău măria ta cum spusese tanti Ioana când aflase că și soțul ei se furișa noaptea din casa.
Sofica stătea lipită de gard așteptând fără sa protesteze, când Veta făcu singurul pas care o mai despărțea de ea. Îi luă bărbia în mană, îngrijorată parcă să nu-i zboare vrabia tocmai prinsă și îi ridică capul până în dreptul privirii ei. Nu își dădea seama dacă de vină erau buzele rozalii sau ochii prea rotunzi și tot timpul cu o privire pierdută. Dădu din cap când ajunse la nas. Nu putea fi el. Nici măcar notă de trecere nu ar fi primit. Era lung și deloc atrăgător. I-a dat drumul fetei, strâmbându-se. Nu acolo se găsea răspunsul la întrebarea ei. Fața i-o cunoștea de când mică fiind, maică-sa o lăsase plocon bunicii. Altundeva trebuia să caute.
– Dezbracă-te!
Ochi mirați și mai rotunzi decât erau în mod normal, s-au ridicat din pământ întrebători.
– Dezbracă-te, ce nu înțelegi?
Veta își imagina râuri de senzualitate curgând pe sub hainele vecinei sale. Izvor de miere care aduna în jurul lui bărbați de toate vârstele, cum nu strânsese cârciuma din sat nici în vremurile ei bune. Altfel cum să își explice ea nebunia care îi cuprinsese pe bărbații din zonă, turbarea cu care săreau garduri ca să îi încălzească ei patul, deznădejdea care îi lovea când se vedeau încuiați în casă. Cu siguranță fustele largi ale Soficăi și bluzele mototolite ascundeau sâni cu formă ideală ce se pliau perfect pe mâini bătătorite sau șolduri cu piele netedă ca a Cleopatrei cea îmbăiată în lapte. Și totul de la Dina a pornit. Dacă nu era fata, ele ar fi trăit și acum într-o dulce și izbăvitoare ignoranță.
Dina era fiica mai multor tați. Pană la opt ani nu știuse să aibă nici măcar unul, dar într-o seară sufocantă de vară, a aflat de primul ei tată. Se întorcea de la izlaz trăgând-o după ea pe Bălțata cea înceată, când tanti Veta a strigat-o. Tot tanti Veta, cea căreia nu-i scăpa atenției nici zgomotul făcut de tăun la botul calului, a fost prima care a înțeles cum stau lucrurile cu Dina.
– Da, tu, i-a strigat fetei, ce te uiți așa la mine? Fă-te încoa’, că nu te mușc.
Târșâindu-și picioarele prin nisip – îi plăcea cum firicelele fierbinți îi gâdilau pielea – și cu vaca urmând-o, Dina s-a dus. Femeia nu și-a ridicat de pe bancă fundul cât banița, așa că fetița s-a apropiat de vecină, până aceasta i-a făcut semn să se oprească. Fetița, vaca și vecina stăteau acum față în față și se studiau. Așa cum va face șase ani mai târziu cu mama, Veta i-a ridicat bărbia, aducând-o până la nivelul ei.
– Mi s-a părut că văd o pată pe obrăzul tău, spuse în timp ce cu arătătorul înmuiat în salivă încerca să îi șteargă semnul.
– Cu asta te-ai născut sau e murdărie? zise femeia în timp ce continua să șteargă pata. Dar fata nu spunea nimic. Nici nu ar fi avut cum. Și dacă Veta continua cu întrebările, o făcea doar ca să își audă vocea bărbătească cum sparge aerul înăbușitor. Zi drept, continuă femeia șuierând printre dinți, mă-ta te-a pus să stai cu părul desfăcut ca să acoperi semnul de pe obraz? Fetița nu își scrise în nisip răspunsul, așa cum făcea în mod obișnuit, dar în schimb se smulse din strânsoarea femeii și fără să-i mai pese de vacă, fugi în curte, lăsând-o pe Veta nelămurită în privința semnului.
O pară maronie pe obrazul drept. Când l-a cunoscut ea pe Doru, primul lucru care i-a atras atenția a fost para maronie de pe obrazul drept. S-a gândit că este însemnat. De Cel de Sus, cum altfel. A râs soacră-sa când i-a povestit despre teoria ei cu bărbatul-cel-minunat-de-deosebit. Cine, Doru al meu însemnat de Dumnezeu? Pe dracu’. De la perele pe care le-am furat când eram gravidă cu el i se trage. Zece am mâncat odată, de n-am mai vrut să văd pară în fața ochilor toată viața, așa rău mi-a fost p-urmă. Auzi, însemnat. Și iar se puse pe râs. Avusese dreptate Veta. Doru chiar era însemnat, dar nu de către Cel de Sus așa cum își imaginase ea, ci de Bachus. În scurt timp a aflat că bărbatul strângea mai des în brațe sticla de băutura, decât o îmbrățișa pe ea, dar până să se dezmeticească, era deja prea târziu să mai fugă.
Când Dina s-a întors de la izlaz următoarea zi, banca din fața curții vecine era ocupată în întregime. Trei funduri impunătoare nu își găseau astâmpărul pe lemnul încins de căldură. Un trio îngrijorat o aștepta pe ea. Fetița nici nu a avut timp să reacționeze, așa de rapid s-a petrecut încercuirea. Mâini aspre, palme bătătorite au pornit să o pipăie fără nicio milă. O învârteau pe loc, îi ridicau brațele și fiecare se concentra pe câte o bucată din ea. Dina ca întreg nu conta. Doar părți din ea erau importante, supuse studiului cu de-amănuntul. Fetița nu înțelegea ce căutau cele trei Furii, de ce corpul ei devenise atât de important pentru niște femei care în mod obișnuit nici nu se învredniceau să o privească. Mâinile ei nu reușeau să se lupte cu cele șase tentacule. Dacă îndepărta unul de pe față, apărea altul care îi răsucea bărbia sau o trăgea de umeri. Din dorința de a nu pierde niciun centimetru din carnea ei, degete neliniștite căutau dovezi pe picioarele ei firave, pe șoldurile ei nedezvoltate. Nici nu și-a dat seama când rochia cu buline roșii a ajuns mototolită în jurul taliei. Încă de dimineața, când se îmbrăcase, a simțit că face o greșeală. Pentru a merge cu vaca la izlaz nu avea nevoie de volănașe și falduri, buline roșii și alb imaculat, dar rochia începuse să-i rămână mică și până atunci nu găsise un eveniment deosebit în cinstea căruia s-o îmbrace. Dacă nu la izlaz, atunci unde ? Gândul că singura ei rochie nepătată și necârpită ar fi putut avea de suferit, o scoase din letargia surprizei inițiale și o făcu să se zbată și să dea din picioare. Degeaba. Dădea din picioare în gol. Mârâia inutil. Horcăia fără niciun rezultat. Mâinile erau acolo, mai agresive, mai insistente.
– Doamne, apară-mă și păzește, că ai dreptate Veto. Uită-te la ochii ei, uite-te cum îi are aplecați la colțuri. Fix ca ai lui Voicu al meu.
– Și are gâlma după ureche. Toți din familia lui Petrică au gâlmă după ureche.
– Își târșâire piciorul stâng ca Mihai al meu. Eu nu am făcut legătura până acum.
Faptul că descoperise o trăsătură care îl acuza și pe fiu, pe lângă soț, o făcu pe Veta să strângă cei doi umeri firavi și să zgâlțâie cu putere. Scutură până ce picioarele Dinei se înmuiară ca gelatina ținută în soare și trupul se scurse printre degetele vecinei până deveni o grămăjoară colorată în dreptul picioarelor butucănoase încălțate în papuci.
Din acel moment, lumea a devenit pentru Sofica o hazna plină de ură și bârfe nesfârșite. Ochi înveninați o urmăreau atunci când ieșea pe uliță, limbi ascuțite îi aruncau cuvinte grele. Și asta doar la început, înainte ca femeile să descopere gustul dulce al palmei care lovește obrazul, plăcerea data de pumnul ce strânge înăuntru părul ondulat. Toate acestea au făcut din Sofica și Dina prizoniere în propria curte. Dacă nu ar fi fost bărbații care intrau în curtea lor pe furiș folosind intrarea din spate, puteau foarte bine să și moară de foame, că erau hotărâte să nu mai părăsească curtea. Un sac de nutreț pentru Bălțata. Un cofraj cu ouă. Unii puneau darurile pe prispa casei și temători plecau pe unde intraseră. Alții stăteau mai mult.
– Dezbracă-te singură sau te dezbrăcam noi, spuse Veta .
Sofica ridică ochii din pământ în timp ce își încrucișă mâinile pe piept, strângându-și cu buricele degetelor umerii osoși. De obicei scăpa cu îmbrânceli și câteva perechi de palme, dar treaba asta cu dezbrăcatul era ceva nou. Nu reacționă. Niciodată nu o făcea. Observase de-a lungul anilor că asta le îndârjea pe femei, le făcea să turbeze. Dacă stătea cuminte, de preferat cu privirea în pământ, năduful femeilor se risipea mai repede și ea putea să-și rezolve urgența pentru care ieșise din curte. Dacă în schimb, făcea cel mai mic gest ce ar fi putut aduce a apărare, vecinele deveneau mai înverșunate.
– Ia uite ce se ține de bluză. O fi având vreo comoară acolo. Au râs. Tanța fusese spirituală și se știe că doar cei deștepți sunt amuzanți. E bine să ai în grupul de cunoștințe oameni deștepți, până la urmă nu se știe cum se ia microbul.
– Uite fa Veto că la asta nu ne-am gândit până acum, s-o dezbrăcam și să vedem ce grijania mamii ei ascunde pe dedesubt.
Prima care s-a repezit a fost tanti Ioana. Și-a înfipt mâinile în parul Soficăi și a început să tragă cu furia pe care numai ura ți-o dă. Cu pieptul acum eliberat de mâini ce apărau capul, Tanța a putut sa se ocupe de el. I-a trecut prin gând că bluza avea câțiva nasturi, dar în astfel de situații, nu îți permiți să pierzi timpul cu detalii. A prins, a tras, a sfâșiat. Materialul în mâinile ei a devenit spumă, era de ajuns să sufli și dispărea. S-au oprit când au lăsat-o goală ca o zebră fără dungi. Și atunci s-au îndepărtat de gard ca să constate și să analizeze. Degete tremurânde încercau să ascundă de privirile femeilor, părți din corp care nu văzuseră niciodată soarele. Arămiul brațelor se oprea în dreptul umerilor și se continua de la genunchi în jos. Între, se afla doar o piele albicioasă și creponată în dreptul burții. Nici iarna care tocmai trecuse, nu reușise să uniformizeze cele două nuanțe, să le apropie, așa cum uleiul nu se amestecă nicicum cu apa.
– Lasă mâinile pe lângă corp!
– N-auzi?
– Mâinile pe lângă corp, că altfel te plimbăm prin tot satul ca pe urs, să vază muierile minunăție de corp de i-ai băgat pe toți în boală.
Cu privirea fixată pe un punct doar de ea știut, cu părul în dezordine acoperindu-i fața, mai puțin nasul ce nu putea fi ascuns, Sofica coborî brațele, lăsându-le să se legene fără viață pe lângă corp. Puiul lui Brătescu-Voinești a tremurat mai puțin când s-a văzut părăsit de mamă, de cum tremura Sofica în fața femeilor îndârjite.
Au analizat, au studiat, dar n-au găsit decât lipsuri: sâni, șolduri, fund, nu era nimic acolo, doar niște urme. O aveau în față pe însăși femeia șunur și chiar dacă această constatare ar fi trebuit sa le aducă o minimă mângâiere, vecinele se simțeau dezamăgite. Răspunsul la frământările lor trebuia să se găsească sub hainele ei și totuși nu se afla acolo. Veta se uita la Sofica ca la o statuie prost realizată, făcută cu economie de materiale.
– Ia dă nuiaua aia de acolo, ii spuse Veta Tanței. Dacă mă-ta, continuă femeia, nu te-a învățat când erai mica cum e cu respectul față de cei din jurul tău, las’că te învăț eu acu’.
Cu bățul în mâna dreaptă, cu picioarele depărtate și bine înfipte în pământ, Veta lovea demonstrativ în palma stângă. Așa mai văzuse ea prin filme că se procedează pentru a spori tensiunea. Un astfel de moment nu îl vrei terminat repede, faci tot posibilul să îl storci ca pe-o lămâie, până la ultima picătură. La televizor era întotdeauna însoțit de o coloană sonoră pe măsură, muzică gravă, accente dramatice, dar aici Veta trebuia să se mulțumească cu lătratul câinilor din curțile vecine. Și femeia s-a apropiat de Sofica. Fără grabă. Și după ce s-a apropiat suficient de mult, a început să lovească.
Pe Veta nu o interesa o parte anume a corpului, așa că dădea unde nimerea. Îi plăcea zgomotul făcut de vargă când atingea corpul, îi plăcea cum vibra nuiaua atunci când ajungea la carnea femeii, îi plăceau și dungile roșiatice care rămâneau în urma loviturilor. Ii plăcea tot. De când murise Doru, iar Mihai plecase de acasă fără să se mai uite în urmă, Veta nu mai avea pe cine să țină în frâu, cui să-i mai dea ordine. Se simțea singură și fără folos. Acum avea din nou o situație peste care era stăpână și n-avea de gând să renunțe până nu își refăcea stocul secătuit de mândrie și orgoliu.
După bătaia primită, Sofica n-a mai putut sta în fund o săptămână. Mâncarea i-o aducea Dina la pat și tot ea o hrănea cu lingurița. Gura ii era vătămată la fel de mult ca și fundul. Refacerea a fost grea și anevoioasă, iar în final când a început să își mai revină și rănile au prins crustă, Sofica s-a dat jos din pat ca să își facă bagajele. Sosise momentul să plece din satul pe care nu-l mai părăsise de când avea șase ani.
– Nu putem s-o luăm cu noi, îi spuse ea Dinei, e prea bolnavă. Nu am ce să-i mai fac. Dina dădu din cap că a înțeles și îi mai mângâie o dată grumazul Bălțatei.
După ce își frecă obrazul de pielea ei aspră, fata se ridică, își netezi pliurile rochiei și fără să își ia privirea de la cea care i-a fost prietenă devotată, ieși din staul împleticindu-se. Avea paisprezece ani și știa că problemele și necazurile nu s-au sfârșit pentru ea, doar că aștepta cu nerăbdare necazurile cele noi, că de cele vechi se săturase. Mama și fiica au plecat din sat fiecare cu câte o geantă într-o mână și o sacoșă de rafie în cealaltă, într-o noapte fără stele, pe o ploaie măruntă și deasă, dintre cele care îți îmbibă hainele cu apă și sufletul de melancolie. În urma lor au lăsat o casă bătrânească cu tencuiala căzută, mobilă fără vârstă și o vaca muribundă.
Veta și alaiul ei de femei războinice au găsit-o pe Bălțata – sau ce mai rămăsese din ea – în momentul în care se obișnuiseră deja cu gândul ca nu vor mai afla vreodată sursa mirosului care îi sâcâia de săptămâni. Au intrat în curte temătoare, gândindu-se la ce putea fi mai rău: sinucidere sau crimă urmată de sinucidere, oricum, ceva care implica o moarte violentă. Spășite, umblând în liniște și mai mult pe vârfuri ca să nu deranjeze rânduiala unei curți străine lor, vecinele au căutat mai întâi în bucătăria de vară, au trecut apoi în tindă, ca să ajungă în ultima cameră a casei tip vagon, transpirate și înghesuite una în alta. Au răsuflat ușurate văzând că nu era nimic de găsit, nici un cadavru descompus care să le atârne pe conștiință, doar praf, pereți goi, fără obișnuitele poze ce înveselesc camera, un pat îngust. Au ieșit din casă mai sprintene decât atunci când intraseră, iar după ce au găsit-o pe Bălțata, au plecat din curtea Soficăi de-a dreptul fericite.
Femeile nu au avut la dispoziție prea mult timp ca să analizeze subiectul fugii, pentru că un altul i-a furat întâietatea. A doua zi după ce a aflat de plecarea Soficăi, Vetei i-a apărut o bășică pe picior. Nu i s-a părut nimic îngrijorător nici când i-au mai răsărit și alte bube pe corp. Până să își dea seama ce se întâmplă, femeia se umpluse de bășici pline de lichid gălbui. Le scărpina până spărgeau și imediat se răspândea un miros greu. Corpul îi devenise festin pentru muște și țânțari, care lipăiau cu picioarele lor subțiri pe corpul femeii și își umflau burțile. Dar cele mai deranjante erau bășicile de pe limbă. Pe acelea le râcâia cu dinții de sus, plimbând bucata de carne peste ascuțimea zimțată a molarilor și nu se oprea pana nu auzea bășicile pocnind și nu simțea gura umplându-se cu sânge. Nu se știe în final de la ce i s-a tras. Putea fi de la bube. Sau de la limba care i se umflase în gură ca opinca, de nici apa nu mai lăsa să treacă. Sau de inimă rea, că obiectul urii ei neîmpăcate plecase și ea nu mai avea pe cine să pândească, pentru cine să trăiască.

Alina Cobzac

…