Casa de pe strada Teilor

Noaptea se așeza indiferentă peste tufele de regina-nopții, petunii, cârciumărese, crescute anapoda, chiar și pe la temelia zidurilor. Curtea era străjuită de două alei vechi de beton, una care ducea spre poartă și alta, perpendiculară, care ducea spre acareturile care mai rămăseseră în picioare: o bucătărie de vară, un șopron, o magazie care abia se mai ținea în câtiva uluci albiți de ploi și de timp. În spațiul mărginit de cele două alei se lăfăia vegetația crescută în neștire, nestingherită de nici o intervenție umană. Doi-trei copaci anemici se amestecau cu ierburile și florile laolaltă, dar nu aveau nici pe departe prestanța nucului bătrân ce străjuia de mulți ani curtea. De jur împrejurul lui pământul era bătătorit și iarba nu mai creștea.
Sub nuc în fiecare vară se instala masa lungă din fier forjat, acoperită cu o mușama, și băncile din lemn de brad, peste care fiecare generație mai dăduse un strat de vopsea, peste lacul inițial, menit s-o împrospăteze, s-o aducă la viață. În jurul mesei mai apăruseră de curând câteva scaune albe din plastic, cu spătarul larg, peste care se pliau niște pernuțe subțiri din burete. Dincolo de acareturi, în spatele unei porți ruginite din drugi de fier, începea câmpul, ars, scuturat de vânturi și ploi, mărginit de tufe răzlețe de răsură, de corcoduși pitici, boji și salcâmi. Era un hectar și ceva de teren pe care doar șobolanii, nevăstuicile și alte lighioane își aveau sălașul. Uneori, noaptea, dinspre negurile salcâmilor mai venea câte un țipăt de cucuvea ce-și căuta liniștea printre apele nopții.
Aici, cândva, fusese mult pământ, pe care se bătuseră vii ce rodeau an de an și umpleau butoaiele cu vin pentru cârciuma din casa lui Costică Bibianu. Costică o moștenise de la tatăl său Efimov, ofițer al armatei române în primul război mondial, de care s-a ocupat după ce fusese lăsat la vatră și căpătase infirmitatea care-l făcuse inapt pentru armată. Ea a fost preluată apoi de copii și nepoți, rechiziționată de nemți în timpul celui de-al doilea război, apoi, după ce au venit comuniștii, a devenit spațiu locativ pentru diferite familii cărora statul le oferea, contra unei chirii, o locuință provizorie, pentru că tot ceea ce prisosea și venea de la chiaburi trebuia împărțit ca bun obștesc. În timpul colectivizării terenul a intrat în proprietatea statului și a fost divizat în mai multe loturi. Cert e că din documentele Primăriei nu a mai putut fi recuperat decât acest teren situat în aceeași arie cu casa.
Dacă priveai dinspre măgurile ce mărgineau acest teren, casa părea mică, neajutorată, învinsă de timp. În ultimii ani două dintre nepoatele lui Costică Bibianu, surori, născute pe strada Teilor, numărul 21, încercau să-i dea cât de cât viață, așa cum se putea în vremurile de acum… Prima dintre ele, Lia- cea mare-, licențiată în științe economice, căsătorită în București, după ce-i murise soțul luase hotărârea să-și vândă apartamentul și să se întoarcă aici. Avea două posibilități: să reînvie casa copilăriei sau să-și cumpere o locuință nouă, dar să rămână aproape de locurile astea care fuseseră ale părinților și bunicilor ei, aproape de crucile înnegrite de timp ce așteptau netulburate în cimitirul de la marginea orașului. Casa fusese locuită de o verișoară din partea mamei care crescuse mai mult în casa lor, nu se căsătorise niciodată, dar care nu avusese niciodată puterea să facă ceva, ci doar asistase neputincioasă la trecerea anilor. Avea 68 de ani, o mică infirmitate care-i afecta piciorul stâng și trăia dintr-o amărâtă de pensie de handicap. Cândva, în tinerețe, mai lucrase pe ici pe colo, cel mai mult la un azil de bătrâni, azi Cămin social, dar o disponibilizaseră înainte de a apuca să iasă la pensie. Anii de muncă, nu foarte mulți, se cumulaseră cu ce-i revenea pentru handicap într-o singură pensie.
Anii de muncă la azilul de bătrâni parcă-și puseseră amprenta, părea un pic ciudată, înstrăinată de lume, chiar se izolase în ultimul timp, dar ascundea atâtea povești și lucruri de dăruit cât pentru încă o viață. Dacă folosesc la ceva lucrurile astea pentru a reuși în viață…Zoicăi nu-i folosise la nimic. Toată viața și-o petrecuse aici, nu se mișcase din orășelul ăsta amărât de câmpie, nici nu sperase mai mult de la viață, dar nici viața nu-i oferise prea mult. Hotărârea Liei de a se întoarce o luase prin surprindere, o descumpănise puțin. Știa că nu are nici un drept să stea acolo mai mult decât i-ar fi permis verișoarele, dar în același timp nu știa cum o să se adapteze la noua situație, se învățase cu singurătatea ei.
Lia, odată ajunsă aici, luă act de noua realitate și se apucă de treabă cu o râvnă care venea în primul rând din dragostea și responsabilitatea pe care o simțea față de tot trecutul familiei ei, convinsă până la urmă că cineva din afara ei stabilise ca lucrurile să se întâmple astfel. În primul rând înlocui tabla de pe casă, schimbă tocăria avariată, înlocui gardul de la stradă cu unul nou, înalt, solid, care nu mai amintea nimic de cel vechi, parcă era o fortăreață ce închidea îndărătul lui un timp care nu era al tuturor. Apoi zugrăvise și aranjase două dormitoare, bucătăria, holul în care altă dată “fetele” își beau cafeaua, jucau Remi și Whist până spre dimineață. Camerele nelocuite, inclusiv “prăvălia”, un spațiu de 30-35 m2, care servise ca spațiu pentru cârciumă, fuseseră eliberate de lucrurile uzate, desperecheate, care nu mai aveau nici o utilizare și care se strânseseră în timp. Au muncit mult, au trebuit să-și ia ajutoare ca să vopsească tocăria, podelele, să curețe covoarele, să înlocuiască perdelele. Au aruncat multe lucruri, pe altele le-au dat de pomană, dar le-au păstrat pe cele la care nu puteau renunța și le-au adăpostit cu mare grijă în podul casei. Acolo stăteau mormane de alte lucruri prin care nu mai umblase nimeni de zeci de ani. Le lăsaseră așa, nu mai aveau energie pentru toate.
Încet-încet începeau să se îngăduie, multe lucruri le făceau împreună. Făceau dulcețuri, compoturi, murături împreună, seara sporovăiau la o ceașcă de ceai, în fața televizorului. Erau totuși diferite, dar pentru fiecare viața căpătase culoare. Lia era mai vorbăreață, avusese parte și de dragoste și de distracții. Cât trăise Stefan, soțul ei, mergeau vara la mare, iarna la băi, le plăcea să meargă din când în când la restaurant, își serbau zilele onomastice cu mulți prieteni și nu rataresă nici un revelion. Îi plăcea să cânte, era cea mai mare desfătare a ei și o apuca și acum din când în când, dar se oprea când citea dezaprobarea pe fața Zoicăi. O înțelegea și pe ea, că nu gustase prea mult din bucuriile vieții, rămăsese cu aceleași inhibiții și frici aproape bolnăvicioase decând erau niște fetițe și Zoica se rușina să-și scoată rochița la plajă, la fel cum dispărea, la liceu fiind, ori de câte ori în grupul lor apărea un băiat sau se vorbea despre hârjoneli nevinovate, sau simple ocheade între o fată și un băiat. Ea avea gesturile și precauțiile celor maturi, parcă niciodată tinerețea nu-i susurase în sânge. Se învățaseră cu ea și nu se mai mirau de nimic, nici nu mai încercau s-o schimbe. Mama ei murise pe la 4-5 ani ai ei, se îmbolnăvise de plămâni și pentru că era periculos pentru copil, o aduseseră în casa Domnicăi, soră-sa, să crească cu fetele ei. După moartea mamei, taică-său s-a însurat, a făcut alți copii și a uitatde Zoica, pretextând că Zoica stă acolo pe dreptul nevesti-si de la părinții ei, nu din mila rudelor.
De crescut, crescuse singură, fără afecțiunea celor din jur. Domnica, nu demult căsătorită, era miloasă, doar era fata sărmanei sale surori, dar era o femeie de lume, ieșea foarte des, era preocupată de cum arată în primul rând și pe urmă de copii, așa că Zoica era mai mult în grija femeii din casă. Mai târziu, când au apărut proprii copii, Lia și Silvia, la o distanță de patru ani, una de alta, Zoica i-a fost un sprijin în plus. Și acum, în casă, printr-o înțelegere tacită, tot Zoica cu figura ei liniștită și gravă ducea greul: ea făcea piața și plătea facturile, făcea focurile iarna, cărând pe aleea dinspre magazie lemnele tăiate și mărunțite din timpul verii, mergea la biserică, făcea colivă pentru pomenirea morților. Lia era cea care se trezea mai târziu, iarna își bea cafeaua în pat, stătea toată ziua călare pe telefon în lungi conversații cu soră-sa Silvia, cu nepoții, cu tot felul de prieteni pe care-i invita s-o viziteze, spre disperara Zoicăi. Lia avea și ea darurile ei din care ar fi vrut să se împărtășească toată lumea: gătea foarte bine, știa tot felul de rețete, să încropească tot felul de aperitive din te-miri-ce, să facă tot felul de prăjituri, pe care le și savura cu multă poftă, de altfel, știa să facă atmosferă în jurul unei mese, de parcă toată viața ei fusese (poate chiar fusese într-un fel) maestru de ceremonii. Leită mama Domnica, așa spuneau Zoica.
Trecuse de miezul nopții. Lumina încă mai răzbătea din holul casei vechi de pe strada Teilor, numărul 21. Glasurile celor trei femei se amestecau cu cele ale copiilor care incă nu ajunseseră la culcare. Zoica încetase să se mai opună pentru că nu avea nici o șansă, o luaseră cu asalt de la începutul săptămânii. Era vară, a doua vară de la marea schimbare. Silvia venise încărcată de bagaje și de toate bunătățile pe care le putuse căra după ea în portbagajul mașinii fiică-si. Urma să se instaleze pentru o vacanță nedeterminată cu cei doi nepoței. Atâtea-i povestise Lia în interminabile lor convorbiri telefonice, încât nu mai rezistase, așteptase cu sufletul la gură să revadă totul. Pe drum, mânată de amintiri, își imagina cum va sta întinsă la soare, direct pe pământ, cum va mânca din pepenii zemoși și parfumați sub nucul din curte. Se gândea la pământurile întinse care fuseseră cândva ale lor și pe care nu le mai călcase decând era copil.
Fusese o zi înnăbușitoare. Trebăluiseră toată ziua pentru că a doua zi, duminică, Matei împlinea 11 ani. Zoica se trezise cu noaptea-n cap, fiind cea care purta toate grijile și tăiase doi cocoși pe care-i puse la fiert pentru supă. Până se treziseră fetele orânduise prin bucătărie, făcuse aperitive pentru masa de dimineață, în așa fel încât ele mai aveau cafeaua s-o facă după gustul lor. Urmau să facă salatele, să pregătească carnea pentru friptură, să le așeze frumos la frigider pentru a doua zi și mai departe, mai spre seară, se puteau ocupa și de tort. Toată ziua copiii se zbenguiseră zgomotoși și nerăbdători în picioarele lor. Seara erau frânți. La fel era și Zoica care, sub pretextul că-i pregătește de culcare, se retrase în dormitorul ei.
Zgomotele nopții încetaseră demult. În iarba grasă din curte tresăreau doar greierii la intervale regulate de timp. Sub nuc urmele zilei ce trecuse rămăseseră din belșug: pahare, coji de pepene, farfurii cu resturi de mâncare, pe sub masă: jucării, o minge, un papuc al Adeluței, scăpat din colții puiului de teckel. Casa rămânea cufundată în întuneric, bătrână și scorojită de vremuri, iar înăuntru lumina scotea fuioare albe, strălucitoare ce învăluiau fețele destinse ale celor două doamne, deasupra lor înălțând parfumul vremurilor de altădată.

Veronica Baciu

Pasiunea pentru literatura si pentru scris este veche, desi nu i-am acordat niciodata timpul necesar.