Gli italiani

Singurul zgomot care se auzea pe ulița satului era scârțâitul zăpezii sub cizmele ei. Sunetul de șoarece agonizând într-un sat în care nici câinii nu latră, îi alunga pentru un timp senzația de capăt al lumii. Călca apăsat și zăpada chițăia prelung. Cu căldarea din care ieșeau aburi într-o mână și coșul cu bucăți de mămăligă în cealaltă, Tudora mergea pe mijlocul drumului. Doar aici Dan reușise să croiască o potecă nu mai lată de jumătate de metru. Femeia mergea fără să se grăbească, ca să-i rămână timp să se minuneze de capacitatea omului de a se adapta oricărei situații. Când ea și Dan s-au trezit singuri în sat, nu-și pusese problema că se vor scurge doi ani fără ca urâtul și singurătatea să le ia mințile. Trecuse de multe ori pe sub grinzi, ținuse în mână sfori de diferite mărimi, dar nu se imaginase niciodată folosindu-le. Se resemnase. Așa cum de-a lungul celor patruzeci și doi de ani ai săi s-a resemnat când a realizat că nu are cu cine se lupta.

Cu toate că nu născuse vreodată, corpul Tudorei arăta de parcă ar fi făcut-o de mai multe ori. Lată în șolduri, cu fundul ce putea fi reperat din capătul celălalt al satului, corpul îi era o îmbinare între două trupuri de femei cu constituție diferită. Dacă îi priveai șoldurile și coborai spre picioarele butucănoase ai fi spus că ai în față o femeie care și-a mâncat singură porcul din coteț. Dacă însă o priveai de la talie în sus și încheiai cu capul mic și nasul cârn, ai fi putut jura că ține și posturi suplimentare pe lângă cele trecute în calendarul bisericesc. Sânii moi și lăsați nu au hrănit nicio gură de sugar și acesta a fost cel mai greu lucru cu care a trebuit să se obișnuiască. Nu munca câmpului, nici indiferența soțului, ci lipsa plânsetelor din casă. Singura dată când a fost aproape de ceea ce poate fi numit sentiment matern, s-a petrecut când Vlad a rămas în grija ei. După ce s-a asigurat că nu o vede nimeni, a luat copilul și l-a pus la piept. Voia să simtă senzația pe care o trăiseră toate femeile din sat. Cu căpșorul lui în căușul palmei, i-a îndreptat gura către sfârc. Dar copilul nu a reacționat. Stătea cu nasul lipit de pielea caldă fără să schițeze vreun gest. Atunci s-a gândit că nu-i este foame. Părea mai simplu așa.

În dreptul curții cu gard verde, femeia se opri și, părăsind poteca, se afundă în zăpada ce îi ajungea până aproape de genunchi. Înainta cu greutate, în timp ce se străduia să țină în echilibru găleata și coșul. Poarta era deschisă, așa cum de altfel stăteau toate porțile din Pipirigele.

Înainte de a turna apa caldă în castronul câinelui, Tudora se opri să-și desfacă bunda îmblănită și să respire cu înghițituri mici aerul rece. Cora nu lătra și nici nu se gudura. Părea că îi este indiferent. Ea, ca și toți ceilalți câini rămași în urmă, avea o funcție decorativă. În sat, ultimul lătrat s-a auzit odată cu plecarea preotului. Cei optsprezece câini rămași în urmă și-au îmbrățișat soarta fără să protesteze, aștepându-și sfârșitul între o bucată de mămăligă dimineața și una de pâine seara. Tudora își verifică coșul numărând șase bucăți de mămăligă rămase și după ce îi adresă câteva cuvinte de îmbărbătare Corei, se îndreptă spre poartă.

– Dă-mi și mie parmigiano! ceru Tudora.

În bucătăria crem, puternic luminată de becuri de diverse mărimi ce atârnau din tavan, Dan și Tudora luau cina. Pe perete, lângă icoana cu Sfântul Gheorghe omorând balaurul, se afla un ceas în formă de soare cu liniuța mică îndreptată spre șapte. Cei doi soți mâncau întotdeauna la aceeași oră, unul dintre inofensivele, dar nenumăratele obiceiuri cu care Dan se întorsese din Germania.

– Dami il parmigiano per favore. Așa trebuie spus.

Tudora nu zise nimic. Rămase cu furculița în aer și cu privirea fixată spre paste. Își mișca buzele în gol, fără să se audă vreun sunet. Ar fi vrut să răspundă, dar se simțea jena în atitudinea ei de copil rușinos. Dacă s-ar fi aplecat peste masă și ar fi întins mâna stângă – cea care purta verigheta rămasă acum mică, care îi sugruma inelarul și care ar fi trebuit tăiată până acum –  ar fi putut să îi mângâie brațul, să îi atingă obrazul proaspăt ras, dar cu toate acestea se simțea de parcă fiecare s-ar fi aflat la capătul unui tunel. Coborî furculița în farfurie și înainte de a mai lua o porție, spuse mai mult pentru sine.

– Au zis că nu e nevoie să știm italiană, că între ei vorbesc tot românește.

– Au zis, așa au zis, dar nu vrei să mergem acolo ca ultimii proști. Un bon giorno sau un vaffanculo, tot trebuie să știm, răspunse bărbatul fără să își ridice privirea din ziar. Să nu ne uităm ca vițeii la poartă nouă când o vorbi careva cu noi în italiană. Am sau n-am dreptate?

Femeia nu răspunse, dar nici nu primi parmigiano, așa că mâncă pastele fără. Oricum era vineri și ea uitase să mai țină post.

Lucrul cu care se obișnuise cel mai repede fusese mâncarea. Prosciutto crudo. Risotto con funghi porcini la conservă. Pancetta. Panettone. Anșoa în borcane de diverse mărimi. Pachetele primite din Italia veneau săptămânal și treptat Tudora a renunțat la sarmalele în foi de viță, în favoarea pastelor carbonara încălzite la cuptorul cu microunde. În fond, dacă chiar i se făcea poftă de sarmale, puteau să îi trimită gli italiani câteva conserve. Pentru Dan nu mai gătea. În schimb frământa în fiecare dimineață pâine, iar seara mesteca în mămăligă. Pachetele nu cuprindeau mâncare și pentru câinii rămași în sat. Asta intra în grija ei. Când au părăsit satul, cei mai mulți și-au luat cu ei animalele. Cele de companie, că celelalte au ajuns peste graniță sub formă congelată. Dar au fost destui țărani care și-au lăsat în curte câinii legați de câte un țăruș. Nu mai simțeau atât de intens sentimentul de abandon și părăsire știind că a rămas  în urma lor un suflet care să le apere avuția și munca de-o viață. Vorba vine avuție, că gli italiani au plecat cu tirurile încărcate, din dorința de a reface acolo, ce pierdeau aici. De la corpul de bibliotecă primit ca zestre la nuntă, până la borcanele cu murături puse în toamnă, ei au încărcat în mașini tot. Doar zidurile tencuite au lăsat în urma lor și pereți goliți de poze și tablouri.

– Ai făcut coliva? își întrebă Dan soția, în timp ce se uita undeva în spate, dincolo de umărul ei.

– Da, e gata.

– Bun atunci. Eu am pregătit deja vinul, așa că putem merge sus.

Femeia încuviință și se ridică de la masă. Strânse farfuriile pe care apoi le puse în mașina de spălat vase, curăță masa de firimituri și stinse lumina.

De când așteptau să plece în Italia, televizorul mergea doar pe Rai 1 și Rai 2. Tudora s-ar fi lipsit fără regrete de posturile la care privea cum ar fi privit și o eventuală invazie extraterestră- curioasă, dar cam atât- de n-ar fi fost jena față de bărbat. Stăteau amândoi în pat, cu plapuma până la piept, sprijiniți pe două rânduri de perne cu broderie pe margine. Tudora butona telecomanda schimbând între cele două canale, uitându-se pe furiș la soț. Bărbatul citea dicționarul român-italian și pisa ușor între buze cuvintele necunoscute.

– Dacă s-ar întoarce acasă părintele Lulu și ar vedea cum bei tu țuică la el în pat, ce crezi că ar spune?

Mirosul înțepător de țuică fiartă se răspândise în tot dormitorul, gâdilându-i Tudorei nările într-un mod neplăcut. O făcea să strănute.

– Părintele Lulu nu mai vine, îi răspunse Dan fără să-și ridice privirea din dicționar. A plecat să-și păstorească turma în Italia.

– De parcă eu nu știu unde e plecat părintele. Spuneam și eu, așa, că nu e frumos ce faci. Atâta tot.

Tudora frământa în mâini telecomanda schimbând mecanic de pe un Rai pe celălalt. Nu o atrăgea emisiunea de divertisment și nici cea culinară. Veselia prezentatorilor ajunsese s-o exaspereze. Toți cu guri mari și dinții albi pe dinafara, făceau haz de niște lucruri pe care ea nu le înțelegea.

– Nu vrei să ne întoarcem la noi acasă? spuse ea după un du-te-vino între cele două posturi. Nu m-am obișnuit să dorm în patul preotesei. Și mai e și cimitirul, am coșmaruri cu el.

Dan așeză pe piept dicționarul deschis la negozio și se întinse după cana cu țuică. Luă o gură și strâmbă din nas. Se răcise.

– Păi nu d-asta ne-am mutat la preot acasă, să supraveghem cimitirul? Nu d-asta ne-au lăsat în sat?

– Ba da, dar…

Negăsindu-și cuvintele, femeia se opri.

– Vara facem de la noi de acasă până la cimitir juma’ de oră. Dar acum pe zăpadă… Ce nu-ți place aici? că ți-a lăsat preoteasa de toate, continuă Dan cu privirea îndreptată nu spre soție, ci pierdută în televizor. O domnișoară îmbrăcată cu o bluză care mai mult dezvelea decât acoperea, învârtea zâmbitoare o roată. Uite și tu că ieși pe poarta vilei și dai direct în cimitir. Ce nu-ți convine?

– N-am spus că nu-mi convine, dar vreau acasă, să dorm la mine în pat, în cearșafurile mele, nu în unele străine. Mi-e tot timpul frică să nu stric ceva, să nu sparg, că știu cât a muncit preotul Lulu la casa asta.

Dan ținea cana cu ambele mâini și își umezea buzele cu limba de parcă ar fi căutat picături de țuică rătăcite.

– Asta-i gândire de femeie. Îți pune omul la dispoziție ditamai vila cu șase camere și tu te smiorcăi după ălea două amărâte ale noastre. Ți-au spus clar că ei nu se mai întorc și s-o locuim de parcă ar fi a noastră, dar tu continui să cârcotești. Dracu’ să te înțeleagă, nu eu.

– Nu drăcui, că eu ți-am vorbit frumos.

– Nu am drăcuit.

Tudora închise televizorul, se întoarse cu spatele la Dan și își trase plapuma până la bărbie. Nu era nervoasă, doar că în disputa cu bărbatul, rareori avea sorți de izbândă, așa că prefera oricând o remiză. Discuțiile cu el păreau că nu ajung nicăieri. Iar când Dan vorbea, avea întotdeauna impresia că este mai neînsemnată decât oricum se credea, că ochii îi erau mai apropiați de cum îi arăta oglinda preotului sau bărbia mai teșită decât era în realitate. Fără să ridice tonul, fără să-i vorbească urât, atitudinea lui rece și faptul că niciodată nu se uita la ea când i se adresa, o făcea să se simtă ca un copil pus la colț. Prima dată când și-a dat seama că Dan îi vorbește ocolindu-i privirea, se afla la spital după a doua sarcină pierdută. Era supărat și știa că o consideră vinovată. De parcă ar fi fost ea de vină că fetușii nu s-au dezvoltat în uter, ci în afara lui. Iar când al doilea copil a părăsit corpul ei, a plecat cu tot cu uter, lăsând-o și fără posibilitatea de a mai încerca. Din ziua aceea, Dan nu s-a mai uitat la ea. Când se întâmpla să îi vorbească, căuta din priviri gâze și fluturi sau te miri ce târâtoare pe pământ, numai să nu se uite în direcția ei. Dar Tudora s-a obișnuit, așa cum s-a obișnuit și cu noul ei corp ce părea să fi dat naștere unei echipe de fotbal.

De când sătenii își părăsiseră casele, întreaga ei lume intrase la apă, se micșorase până nu mai rămăsese din ea decât Dan, cimitirul si casa preotului. Pășise într-o zonă în care timpul se calcula altfel și se scurgea diferit. Nu se afla în Italia cu ceilalți săteni, dar nici nu mai trăia viața cu care fusese obișnuită. Li se repeta săptămânal la telefon cât de importantă este misiunea lor în sat, dar nici după doi ani de singurătate nu s-au obișnuit cu gândul că ei au rămas pe loc doar pentru că nu aveau copii și nici părinți în viață. Nici trecut și nici viitor de care să se agațe.

Preotul Lulu și preoteasa au plecat ultimii din  sat. Ce să facă turma fără păstorul spiritual, că cel administrativ trecuse granița demult? Ca să stingă lumina în sat și să supravegheze odihna strămoșilor au rămas doar diaconul și nevasta lui stearpă. El să citească veșnica pomenire – că avea mandat de la preot- ea să pregătească coliva în sâmbăta morților și să țină lumânările aprinse. Când în Italia erau plecați doar câțiva, nu-și bătea nimeni capul cu  străbunii și rămășițele lor neplânse. Dar cu cât comunitatea din Pipirigele se reclădea în ținuturi străine, gândul la cei morți începuse să îi bântuie pe cei vii. Așa s-a ajuns la concluzia că cineva trebuia să se sacrifice pentru binele rudelor demult transformate în oale și ulcele. Iar pentru asta, gli italiani îi aprovizionau pe ultimii locuitori ai satului cu de toate. Numai să fie fericiți și să nu le lipsească nimic, ca la rândul lor să îi fericească pe părinții și bunicii lor.

După calculele ei, trecuse mai bine de o oră de când Dan stinsese lumina și se culcase. Spatele lui încovoiat se sprijinea de al ei și îi simțea respirația neregulată. Dar ea nu putea să adoarmă. Întâi numără oile, apoi se gândi la cei doi copii pe care i-ar fi putut avea, dar pe care în final nu i-a mai avut. Gândurile îi alergau dintr-o parte în alta, amețind-o, vlăguind-o, dar nu cât să atragă somnul. Când gândurile au ajuns la bunici, femeia dădu plapuma la o parte, încălță șoșonii îmblăniți ai preotesei, își puse pe umeri broboada neagră și pășind în vârfurile picioarelor, deschise ușa ce dădea spre balcon.

După două zile de ninsoare viscolită, totul înghețase în nemișcare. Tudora studia cimitirul strângându-și broboada la piept și respirând rotocoale înghețate. Cimitirul era luminat de zeci de lumânări pâlpâitoare. Nu a fost nevoie să se plângă decât o singură dată că cele cu led nu fac față, ba se ard, ba pâlpâie prea firav, că ei au și găsit soluția. În următoarea săptămână Cargusul a descărcat în fața vilei preotului, pachete cu lumânări roșii, înalte de patruzeci de cm. Pe etichetă scria cu litere îngroșate: rezistă o sută patruzeci de ore. Fuseseră trimise cu tot cu suport și acoperitoare care să le ferească de ploaie. Și-a făcut cruce când le-a văzut. Doamne,  ce le-a mai dat străinilor prin cap să inventeze. Nu era nicio cruce în tot cimitirul care să nu aibă în fața ei o lumânare. Până și cei mai vechi locuitori aveau parte de același tratament. Și era liniște și cu toții se odihneau pe drept cuvânt într-un loc luminat, loc de odihnă, fără verdeață, dar cu omăt curat și pufos.

De când se mutaseră în străinătate, sătenilor li se dezvoltase și simțul estetic. Așa cum arăta acum cimitirul, putea să câștige locul întâi la orice concurs de frumusețe, iar Tudora nu se îndoia că ar fi reușit să îl întreacă și pe cel de la Săpânța. O comisie având-o drept președintă pe preoteasă și vice pe soția primarului hotărâse – asta după ce au analizat și studiat în amănunt designul și arhitectura mai multor cimitire din Italia- să meargă pe o singură culoare. Roșu. Lumânări roșii, coronițe roșii suspendate pe fiecare cruce, crăciunițe, flori de toate tipurile și mărimile, dar musai roșii. Roșu se asortează cu orice, i-au spus Tudorei care părea neîmpăcată cu ideea. Merge cu verdele ierbii în lunile de vară și cu albul zăpezii iarna. Simplu și discret.

Tudora se mai uită odată în direcția cimitirului și după ce se asigură că totul era pregătit pentru a doua zi, se întoarse pe vârfuri în pat. Își lipi spatele de cel al soțului și cu plapuma trasă peste cap, adormi imediat.

Întru fericita adormire, veșnică odihnă dă Doamne, sufletelor adormiților robilor Tăi, celor ce s-au pomenit acum și le fă lor veșnică pomenire.

Veșnică pomenire

Veșnică pomenire izbucni din zeci de glasuri făcând să pleznească pojghița de gheață așezată pe crucea lui nea Vasile.

– Dane, mai ești? Cred că s-a pierdut conexiunea.

– Da, părinte, sunt aici.

– Dane, îndreaptă tu tableta spre mormânt să vadă și Ana mai bine.

Cu tableta în mâna stângă și cu sticla în cea dreaptă, Dan se apropie de movila albă. Turnă câțiva stropi de vin, pătând zăpada neatinsă, în timp ce mișca tableta de-a lungul mormântului ca gli italiani să nu piardă niciun moment din ce făcea el. Tudora stătea alături cu platoul de colivă și cădelnița.

– Se vede bine, părinte?

– Da, Dane, e foarte bine. Spuneam eu la început că n-are ce căuta o plasmă ca asta în biserică, dar uite ce bine ne folosește când e sâmbăta morților. Vedem tot ce faceți acolo fără să ne mai înghesuim. Acum continuă, te rog, cu tanti Maria pentru parastasul de cinci ani și mai apoi mergi la părinții lui domn’ primar.

Când era doar câte unul din familie plecat la muncă în străinătate, seara cereau să vorbească cu copiii, să-i întrebe de școală și de note, dar acum gli italiani cereau să fie în permanentă legătură cu singurul lucru rămas în urmă: părinții, bunicii lor. Tudora ar fi putut să îndure mai bine singurătatea și să se împace mai ușor cu situația, dacă n-ar fi fost sâmbetele de pomenire a morților. I se chircea sufletul în piept când îi vedea pe toți reuniți în biserica neterminată, îmbrăcați cu hainele cele bune, serioși și pătrunși de importanța momentului. Nu rămăsese unul neatins de microbul evlaviei. Până și cei care odinioară intrau în biserică doar la nunți și botezuri, până și aceia nu-și mai făceau planuri duminica dimineața. Frați, părinți, copii, descoperiră în același timp bucuria de a asculta prohodul, de a glăsui în cor Tatăl nostru sau de a cânta Veșnica pomenire. Cu coliva în mâna dreaptă și cu privirea  fixată pe micile bomboane M&M în formă de cruce, Tudora se gândea cu jind la mesele în familie ce vor urma slujbei. Cu toții râzând și veselindu-se, ciocnind pahare cu vin, mâncând rasol și plachie de pește și plăcintă cu brânză și câte altele. Ar fi vrut să fie alături de ei când s-a hotărât noul nume al satului. Nu ca să vorbească și să-și dea cu părerea, că nu îi stătea în fire, dar să participe si ea la o acțiune așa de însemnată. Cu toții s-au născut în Pipirigele, dar ca adulți au avut posibilitatea să decidă singuri unde vor să locuiască mai departe. Au hotărât în unanimitate că papura înaltă și subțire și bătută de vânt trebuia lăsată în România, iar un nou început avea nevoie de un nume care să le satisfacă orgoliul de temerari. O săptămână s-a dezbătut. S-au făcut liste scurte și liste mai lungi, s-au făcut propuneri și s-a votat în mod democratic, iar atunci când votul final nu a fost pe placul tuturor, negocierile s-au reluat în sunet de sticle de vin destupate și miros de berbecuț la proțap. La capătul celor șapte zile de discuții, când sătenii o dăduseră deja pe ciorbă de varză acră și suc de mere, ca să își mai dreagă stomacurile slăbite, proaspătul nume scos din cuptorul creației colective era plimbat pe buze cu atâta delicatețe că ziceai că stă să se frângă. Primus. Cum? Primus, bunico, Primus. Aaa, frumos, îmi place. Cosmin, fiul contabilei din sat, cel care venise cu ideea, a primit și un premiu de o sută de euro, drept mulțumire că n-a dormit pe el în orele de latină și n-a irosit în van timpul profesorului.

– Dane!

– Da, părinte.

– Trebuia să fi dat zăpada din cimitir, că nu se mai vede care-i mormântul și care-i cărarea.

– Da, părinte, aveți dreptate. Și Dan dădu din cap în semn de aprobare. Așa cum alții făceau economie la bani, atunci când vorbea cu părintele Lulu, el făcea economie la cuvinte. De parcă le-ar fi scos din buzunar și s-ar fi temut că se sfârșesc dacă nu e atent. Ar fi putut să-i spună părintelui Lulu că spre dimineață viscolise puternic, iar când s-a trezit, prima lui grijă a fost să deszăpezească câinii și nu pe cei pentru care cărările oricum n-ar mai fi contat. Dar a preferat să tacă.

Până la ultimul mormânt, frigul se strecurase deja pe sub șubă, pătrunse sub căciulă, îi îngheță mâinile, iar degetele căpătară o nuanță roșiatică. Pe partea cealaltă a continentului se auzi un a îngrijorat când Dan scăpă pe mormânt sticla cu totul, nu doar câteva picături. O ridică în grabă și își ceru scuze zâmbind stingher în tabletă.

– Frigul, e de la frig. Nu mai am siguranță în degete, spuse Dan în timp ce își filma mâinile înroșite ca să-și reamintească și cei care acum aveau parte de o climă blândă cum sunt iernile în Bărăgan.

Tudora, care între timp luase două bomboane de pe colivă ca să-și facă de lucru și să-și abată gândurile, știa că nu frigul e vinovat. De-a lungul lunilor petrecute în singurătate, indispoziția caracteristică bărbatului se transformase în nerăbdare și nerăbdarea născuse mici nervi negri și jucăuși ce se hrăneau cu frustrare. Dacă nu i-ar fi cerut-o părintele Lulu, față de care Dan arăta respectul și supunerea pe care le ai față de un mentor, bărbatul nu ar fi acceptat slujba de paznic de cimitir. Așa își spunea în momentele lui de maximă descumpănire, când nici măcar ceaiul de tei și sunătoare al Tudorei, nu reușea să-l calmeze.

Dar primarul avea nas pentru probleme și se pricepea să le rezolve, așa că a știut exact pe ce buton să apese și ce rotițe să învârtă ca să îi determine să rămână în sat. Trecuse un an de când cei doi soți patrulau printr-un loc pustiu în care nici câinii nu-și consumau energia cu lătratul, când Tudora a trebuit să-și despacheteze bagajele. Dormea cu două genți burdușite cu haine la piciorul patului și aștepta din partea soțului semnalul de plecare la oraș – nu conta care, oraș să fie.

– Domn primar, dar noi când venim în Italia, că doar n-om rămâne aici pe veci?

– Lasă Dane, că veniți și voi aici, stai fără grijă, dar nu chiar acum.

– Dar când domn primar, când? Că o să ne omoare urâtul de-o să ne găsiți stafidiți când o-ți veni peste ani. Și atunci cimitirul tot nesupravegheat va fi. Știți, continuă el ezitând, eu și Tudora ne gândeam să părăsim satul. Mai venim așa, la două-trei săptămâni, și asta e. Nu mai putem nici noi. Domn primar, mai sunteți?

– Da, Dane, te ascultam. O să vă luăm cu noi când venim după părinți. Stai să rezolv cu transportul. Îi încărcăm și îi aducem în Italia. Ai înțeles Dane?

Dan nu înțelesese, așa că a preferat să tacă.

– Gabi a lui Paraschiv și-a cumpărat la câțiva kilometri de locul unde ne-am așezat, cinci hectare de teren să-și facă fermă de porci, continuă primarul explicațiile. Vorbesc cu el să cedeze satului un hectar și strămutăm cimitirul acolo. Dar lasă-mă să mă gândesc cum fac cu transportul și tot ce implică treaba asta. Nu vă părăsim noi Dane, stai fără grijă.

Cum Dan nu spunea nimic, primarul continuă cu explicațiile.

– Sacrificiul pe care îl faceți voi pentru binele morților noștri nu a rămas fără ecou în inimile noastre. Părintele Lulu întotdeauna vă amintește în rugăciunile sale. Să nu uiți, Dane, că pentru Primus voi sunteți niște eroi.

Apoi primarul salută scurt și închise telefonul, lăsându-l pe diacon nelămurit, dar cu sentimentul înălțător al sacrificiului făcut pentru o cauză nobilă. Așa că gențile n-au mai fost încărcate în Logan, iar hainele au sfârșit împăturite frumos în șifonierul crem al preotesei.

Deși dorință și voință existau, nu se găsea înțelegere în rândul italienilor. Nici unul nu voia să le închirieze românilor tirurile pentru a transporta rămășițe omenești. Oricât ar fi oferit primarul și cât de mieros a vorbit preotul, nu s-a găsit nicio firmă de transport care să accepte. Ba au fost câțiva care au amenințat că trimit carabinierii peste nou înființatul sat de români. Siamo rumeni rispettabili. Paghiamo bene per aiutarci, vocifera primarul îmbrăcat în costumul lui bleumarin cel bun pentru a face impresie și a susține vizual acel rispettabili. Degeaba, că italienii îl aveau lipit de buze pe no și îl foloseau multiplicându-l, înzecindu-l, până ce primarului ajunsese să îi bâzâie în urechi o mulțime de no-uri impertinente și spuse pe diverse tonalități. Dar încă nu se inventase problema care să-l doboare  pe Liviu Dimitriu și să-l arunce de pe orbita lui. Era primar de atâta timp, încât nici nu-și mai amintea cum fusese viața lui înainte de a începe să rezolve problemele oamenilor. Iar acum, când se afla atât de aproape de a găsi soluția pentru ultima și cea mai importantă problemă a satului, încât simțea în nări mirosul de lumânări și izul de tămâie, îi venea să pună mâna pe un italian dintre cei cu uitătură sictirită și să-l pălmuiască până îl va scutura de toată aroganța care pe el  îl înnebunea.

Dar mai sigur treceau lunile decât momentul care nu mai venea. Mai aveți puțină răbdare. Acum, acum, e totul gata. Îi spuneau pe rând când preotul, când primarul, când verișorii. Cică să mai rezistăm puțin, îi transmitea Dan nevestei după ce închidea telefonul. Tudora dădea din cap că a înțeles. Câteodată mai spunea și un păi, acum după ce am stat atâta, mai rezistăm noi puțin.

– Domn primar, vă aud cu întreruperi, cred că sunteți într-o zonă fără semnal.

– Da, mă-sa ei de trea… stai să mă… lături. Acum ar trebui să mă auziți.

– Dane, pe mine mă auzi?

– Da, părinte, pe dumneavoastră fără probleme.

– Atunci putem începe teleconferința.

– Liviule, ce ai făcut la Trieste? se auzi vocea moale a preotului.

– Am făcut pe dracu’ Doamne iartă-mă, că parcă sunt cu toții neghiobi. Și ăsta era român de-al nostru și tot n-a vrut să audă de așa ceva. Oltean împuțit, ce să mai.

– Păi atunci…

– Nu-i nimic părinte, nu vă pierdeți cu firea, că rezolvăm noi cumva. Dați mai departe cu gardul și împrejmuiți terenul, că o scoatem noi la capăt și cu transportul. Lăsați că noi mai avem timp să vorbim când mă întorc acasă.

– Dane!

– Da, părinte!

– Am primit mai devreme pe whatsapp pozele din cimitir cu crucile. Da’ vezi că nu sunt toate.

– Păi sunt părinte, cum să nu fie, spuse diaconul în timp ce își scărpina bărbia.

– Așa vreo trei am bunghit eu că nu sunt și fără să mă străduiesc prea mult. Veronica a lui Dumitrel, nea Stoian din vale, Tuțica. Poze cu crucile lor n-ai trimis.

– Ai uitat de ele? se auzi vocea obosită a primarului.

– A, stați așa părinte, că e o încurcătură la mijloc. Vocea diaconului se însufleți pe loc. Cei care nu mai au aparținători în viață, p’aia nu i-am luat în calcul. Doar n-o să-i luați și pe ei în Italia?

– Cum nu Dane? se auziră în același timp vocea primarului și a preotului.

– Nu ți-ai verificat mailul? Că ți-am trimis unul ieri după discuția noastră despre cruci.

Dan dădu din cap că nu, nu și-l verificase, uitând că cei doi nu îl puteau vedea.

– Ăștia fără aparținători vor fi adoptați. N-o să-i lăsăm tocmai pe ei în urmă.

Ajuns în punctul acesta, Dan se scărpină cu arătătorul în cap.

– Cine să fie adoptați domn primar, morții?

– Păi tu cum te-ai simți Dane, mort fiind, răspunse primarul, să știi că ai fost lăsat singur într-un cimitir părăsit, nevizitat de nimeni, fără vecini cu care să schimbi și tu două-trei impresii. Nasol, ți-o spun eu. În liniștea care urmă, se auzi doar tusea lui Liviu Dimitriu, urmată de un oftat lung.

– Iartă-mă părinte, cred că am spus o blasfemie.

– Stai liniștit Liviule, spuse părintele Lulu, Dumnezeu știe de glumă și apreciază o poantă bună atunci când aude una. Important e să înțeleagă Dan cum e cu adopțiile morților fără aparținători.

– Avem chiar și listă de așteptare, continuă primarul, atâția s-au înghesuit să doneze pentru cruce și toate cele. Verifică-ți mailulul, că ți-am explicat acolo cine adoptă pe cine.

– Și vezi că mâine, interveni preotul Lulu peste primar, am nevoie de toate pozele, inclusiv a ăstora, că trebuie să dăm comandă aici de toate odată. La o comandă mare ne dau un sconto de 20% . Și în plus trebuie să ne grăbim că durează mult.

– Da, Dane, șase luni minim ca să lucreze ăștia toate crucile și monumentele. Ai naibii, cică sunt aglomerați. Să vezi tu minunăție dacă facem rost de transport, aducem toți morții aici și n-avem terminate cavourile și crucile. Să te ții bine distracție atunci.

Nimic nu o bucura mai mult pe Tudora decât plimbările prin casele părăsite. Dimineața hrănea câinii, lăsa găleata și coșul în drum, apoi începea inspecția. Două, trei case pe zi, nu mai mult, ca să îi ajungă. Excursiile reușite erau în casele unde proprietarii nu goliseră tot. Un dulap de bucătărie șchiop, cu sertarele înțepenite, putea ascunde mici comori. Mărțișoare fără șnur, plușuri murdare, jucării stricate. Orice considerase țăranul că nu meritase efortul de a fi dus până în Italia. Pozele găsite pe unde nici nu te gândeai, o încântau cel mai mult. Chiar și cele șterse sau rupte. Așa cum alții își lucrau la sală mușchii, ea își antrena imaginația. Plecând de la o poză îngălbenită, femeia recrea în minte contextul în care a fost făcută și dacă era binedispusă, persoanelor din poză li se construia o poveste de viață doar a lor.

Când intra într-o casă, întâi își plimba arătătorul pe tencuiala pereților și apoi respira aerul din locuință. Și după luni de zile de la plecarea proprietarilor, casele își păstrau miasma caracteristică. Toate miroseau diferit. Aici mirosul de varză murată se impregnase în pereții bucătăriei, acolo, izul de tutun plutea încă în sufragerie, dincolo, încă mai mirosea a sugar. Îi vedea pe toți. Pe Doru Buică fumând iarna lângă geamul crăpat. Pe tanti Veta care gătea cu ușa și geamul închise să n-o tragă curentul la șale. Pe frații Miron certându-se care să joace primul Need for speed în timp ce goleau sticlele de bere din navetă.

Plecaseră cu toții, dar ceva din fiecare rămăsese în urmă.

La o săptămână după sâmbăta morților, Dan intră în bucătărie târșâindu-ți bocancii mărimea patruzeci și cinci pe gresia ivory orient ceramic a preotesei. Telefonul și-l ținea strâns cu ambele mâini și nu părea să-i pese că lasă urme de noroi pe jos sau că din haină picură apa.

– Adi și-a cumpărat și cel de-al doilea tir, spuse el cu o voce poticnită, dezlipindu-și cu greu privirea din telefon. Cum dă dezghețul, el și taică-su și încă vreo șapte, opt vin încoace. Vine și preotul Lulu cu ei ca să le facă morților slujbă de deshumare. Că na, nu poți să-i bagi în saci și să-i arunci pur și simplu în camion. Parcă atunci realizând ceea ce spusese, Dan exclamă :

– Plecăm în Italia femeie, ai înțeles?

– Dea Domnu’ să te audă și să ajungem cu bine, spuse Tudora în timp ce cu dreapta își făcu o cruce largă.

Pentru o perioadă cei doi soți nu mai spuseră nimic. Uitaseră cum ar trebui să se manifeste în astfel de momente, cum să-și exprime bucuria. Tudora stătea cu făcălețul în aer, în timp ce pe aragaz fierbea mămăliga. Se uitau unul la celălalt mirați că după doi ani trăiți în singurătate, în sfârșit plecau. Cei de pe urmă, dar acum nu mai conta.

– Dar cu câinii rămași în sat ce facem? spuse femeia ca trezită brusc din somn. Îi luăm și pe ei?

– Nu știu, la asta chiar că nu m-am gândit, răspunse Dan, dezamăgit că nu își pusese el primul problema. Lasă că îi spun eu lui domn primar data viitoare când mă sună. Acum m-au anunțat cei de la Orange că am depășit creditul și nu vreau să le încarc factura. Să nu zică că abuzăm.

– Vrei să pun masa?

– E șapte, spuse Dan uitându-se la ceasul de pe perete. Atunci pregătește masa.

Alina Cobzac

…