You’re a big girl now

Mă trezește telefonul. Mijesc ochii și bâjbâi după el. Pe ecran, apare Mira.
-Hei, fată ! Am vrut să fiu prima care te felicită!
-Miri, m-ai trezit din somn.Te sun eu mai târziu!
Trântesc telefonul pe mochetă și mă așez pe marginea patului. Senzația de greață mă gonește la toaletă. Mă împiedic de laptop. Ajung la WC și împroșc o vomă subțire și verzuie, în două reprize.Trag apa, dau drumul apei reci și îmi clătesc gura. Mă spăl pe față și mă așez pe capacul WC-ului.
E atâta soare, în toate ungherele apartamentului, că-mi vine să cobor în beci. Creierul dă rateuri. Frânturi din visul, pe care l-am avut înainte să mă trezească Mira, sunt întrerupte de amintiri de la concert. Bob este actorul principal în ambele. Mă ridic și încep să icnesc. Vomit puțin și refluxul gastric îmi arde esofagul.
Ies și-mi caut pachetul de țigări în geantă. Când îmi văd ținuta de aseară, mă cutremur. Am fost impecabilă. Șaptesprezece ani de pregătiri, pentru ce?
Mă sună Mira, din nou.
-Miri! Am zis că te sun!
-Ce-ai fată! Am crezut că ești în extaz! Vorbește, tu! Ce-ai?
-Dezastru! Au plecat oamenii, înainte să se termine concertul. Negustorul ăsta bătrân și-a bătut joc de noi!
-Tu vorbeșți de Bob?! Bob al tău?
-Care Bob, că-l cheamă Robert, dă-l în mă-sa! Mi-am sacrificat doi ani, din viață să organizez concertul ăsta! Bob Dylan, pentru prima dată în România! L-au așteptat oamenii patruzeci de ani. Mii de oameni au cumpărat bilete, la concert ca să se întâlnească cu unu’, care nu dă doi bani pe ei. A fost rece ca un funcționar. N-a făcut conversație cu publicul și a cântat prea puține hituri. La bis, a băgat un “Like a Rolling Stone”, dar nu prea suna ca varianta originală. I-am trimis un bilețel, în care-l rugam frumos să cânte ” Blowin’ în the wind”. Mă știa. Știa că am făcut eforturi să organizez concertul, în cele mai bune condiții. N-am meritat să cânte și melodia mea!
-Nu-mi vine să cred. Am văzut niște comentarii pe net, dar m-am gândit că-s trolli. Ziceau c-au plecat mulți, înainte de terminarea concertului. Mulți au stat pe la standul de bere sau au butonat telefoanele. Nu mi-a venit să cred.
-Da, a fost de rahat. Îmi curgeau lacrimile și-mi venea să mă sui pe scenă, să-l strâng de gât. Și e așa de urât! L-am visat azi-noapte. Cu dinții ăia de cal, rânjea la mine și mă freca pe burtă. Am vomitat de două ori, azi!
-Hai, că te scot la o cafea, pe la patru. Fă un duș și liniștește-te!
Mă întind pe pat, cu ochii-n tavan. Îi închid, că mă ustură.

……………….

Am luat două mii de lei din sertar, să cumpăr pâine. Mă uit în oglindă, și-mi așez bretonul, înainte să ies. Magazinul lui Florescu e în casa lu’ Popică. Două camere. Una e plină cu rafturi. Bluze supraelastice, cu imprimeuri, adidași, pe care scrie ceva în chineză, rujuri roz, de la Ruby Rose.
Pe raftul vecin, vegeta, bulion, făină, orez; dedesubt, în trei cutii de plastic, roșii, ceapă, morcovi. Într-un colț, îmi atrag atenția niște cutii de carton.
Tanti Gina mă îmbie să cotrobăi. Îmi zice că unele costă o mie, unele cinci sute. Caut în cutii, punând ce-mi atrage atenția pe-un scaun șchiop, aflat în colț.
Găsesc o carte. Se numește La răscruce de vânturi. De la editura Arania. Pe coperta lucioasă e fotografia unui cuplu. Femeia poartă o rochie roșie mulată și are părul blond, lung. Bărbatul, care o ține pe genunchi, este dezbrăcat de la brâu, în sus și are plete negre. O pun pe scaun. O iau din nou în mâna și încep s-o răsfoiesc. Nu am văzut niciodată astfel de imagini. O rochie atât de mulată. Rochiile mamei au mâneci lungi și sunt pline de volănașe. Întreb cât costă cartea. Cinci sute. Nu știu dacă tata ar fi de accord să citesc așa ceva.
Mă mai învârt prin magazin, mai răscolesc. O pereche de ștrampi negri, plasă, o chestie de prins părul, banană, zice tanti Gina. Mai cotrobăi și dau de-o chestie gri, de plastic. Are două găuri în mijloc. O întreb pe tanti Gina ce este. Îmi spune că-i pare a fi o casetă audio.
-O poți băga într-un casetofon, să cânte. Ce scrie pe ea?
-Bob Dilan. Blod on te tracs.
-Ți-o dau cu cinci sute. Poate ai norocu’ să-ți găsești un gagic cu casetofon.
Citesc Patul lui Procust. Mâine dăm test din caracterizarea personajelor. Mama bate ouăle, să facă frigănele. Îmi cere un pix. A auzit o rețetă la televizor și vrea să și-o noteze, în carnețel. N-am chef să mă ridic. Îi spun să-și ia de pe raftul meu. Ridică perdeluța și aud un zgomot.
-Ce-i asta, Meli ?
-Ceeeei ? O casetă.
-De unde?
-Am cumpărat-o de la Florescu…
-Și ce dracu’ faci cu ea? Ți-am zis să nu mai cheltui bani, aiurea, când te trimit după pâine!
-Mami, vreau un dicționar.
-Păi, n-ai?
-De rusă…nu-mi mai trebe. Vreau de engleză.
-De unde, de la Florescu?
-Când mergem în Brașov.
-În Brașov?! N-am mai fost de la nunta lu’ Nuți. Ai smuls buruiana din ceapă?
Hai, du-te și vezi-ți de treabă!
Smulg buruiana și încerc să-mi aduc aminte titluri de pe casetă. ”iur ă big gărl nau”/”mit mi in te morning”/ “idiot vind”.
De-abia aștept să ascult caseta. Dacă iau note bune la teste, pot s-o rog pe mami să mă lase sâmbătă, în Târgu-Secuiesc, la unchiu Oti. El are casetofon.
L-am visat pe Bob. Se făcea că stăteam întinsă pe spate, sub stejarul din Mercheașa; adia vântul și ascultam greierii în iarbă. Norii treceau grăbiți pe cer și mirosea a margarete. Rupeam măcriș și-l morfoleam leneș. Bob a apărut și s-a așezat lângă mine. Fluiera. I-am întins o frunză de măcriș. A privit-o surprins, a mirosit-o și a băgat-o în gură. A mestecat, m-a privit și-a zis ”iur ă big gărl nau.”Am zâmbit și i-am întins o altă frunză de măcriș.
M-a trezit mama, să plec la autobuz, că am test la română, azi. După ore, m-am dus la biblioteca municipală și am cerut un dictionar de engleză. Bibliotecara mi-a oferit și o gramatică practică. Au primit niște ajutoare, acum două luni. Niște manuale din Marea Britanie. Am ales unul, pentru începători. Am încercat să traduc ce mi-a zis Bob, în vis, pe treptele bibliotecii. Ești fată mare acum. Sunt fată mare?! Normal că sunt fată mare, da’ de ce mi-a zis asta?
Mă duc la poștă, să-l sun pe unchiu’ Oti. Îl întreb dacă pot merge pe la ei, la sfârșit de săptămână. Zice că mă așteaptă la autobuzul de trei, în autogară.
Nu pot dormi. Mă ridic și-mi bag caseta în rucsac, să n-o uit acasă. Îmi bag și dicționarul.
Unchiul Oti! Ce arătare! N-am mai văzut bărbat cu părul atât de lung, până acum.
Poartă o geacă soioasă de blugi, părul e prins în coadă, e înalt și are pungi sub ochi.
Mă îmbrățișează și mă laudă cât de frumoasă m-am făcut.
-Nu te-am mai văzut de când erai într-a opta, tu, Melinda!
-Unchiule, ce păr lung ai! Zice tati că ești rocker.
-Sunt șofer de tir. Rocker, în timpul liber! Ha! Ha!
Irenke o făcut gogoși! Hai, că se răcesc!
-Eu nu ies din casă, până luni! Mă ajuți să traduc din casetă?
-Da, no! Unde-ai găsit Bob Dylan?
-La alimentară, în sat.
-Mai avea și altele?
-Nu mai avea casete.
Îmi petrec o jumate de oră cu Irenke. Beau suc de soc și înfulec cinci gogoși. Oti deja a băgat caseta. Pare folosită, zice el. Trebuie s-o rulez, de la capăt.
Mă duc la baie și, când ies, ciulesc urechile. Un acord de chitară durează cam un minut; intervine vocea unui bărbat, puternică și răgușită. Cântă pe nas și sună diferit de tot ce-am auzit până acum. Am ascultat muzică populară la radio,Toto Cutugno și Savoy, la revelionul din ‘87, de la mătușa Geta. Cel mai tare chef de revelion, cu cele două surori ale tatei. Mătușa Aurica avea pickup și am dansat pe Savoy, pân-am căzut late.
Nu scot un cuvânt. Oti desface o bere și-și aprinde o țigară, dintr-un pachet roșu, pe care scrie LM. Deschid fereastra. El se așază, fredonând ”end aim geast laic det bărd…” Eu rămân în picioare, lângă fereastră și nu zic nimic, până se termină prima față a casetei.
Îmi scot un caiet și dicționarul și încerc să scriu ce aud. Transcriu cu multe spații albe. Oti îmi ia caietul din mână și râde.
-Hei, Meli, trebe să înveți regulile de pronunție. Încearcă să citească ce-am scris. ”ar converseișăn uăz șort end suit”.
Scrie, cu un scris rapid și nervos “Our conversation was short and sweet.”Îmi desface și mie o bere. Nu sunt obișnuită cu gustul ei, dar nu las să se vadă că nu-mi place.
-Asta trebuie să cauți în dictionar. Știu o profă faină, la pedagogic. O fost gagica mea. Dacă te transferi aici, din toamnă, poți face meditații.
Oti deschide o ușită, verde, din lemn. Până acum, am avut impresia că e un dulap, construit în perete, dar ușa se deschide spre o cămăruță, în care încap numai un fotoliu și un raft cu casete, discuri de vinil, reviste. Pe un perete sunt cinci postere. Pe unul scrie Rolling Stones. Patru bărbați, îmbrăcăți ciudat, zâmbesc strâmb.
Pereții sunt acoperiți cu versuri, scrise de mâna lui Oti. ”People are strange “/ “There I was on a July morning, I was looking for love”/”We are ugly, but we have the music”.
Ne întrerupe Irenke.
-Haideți, că-i seară. I-ai descoperit bârlogu’? Aici se ascundea pe timpu’ lu’ Ceaușescu, să asculte muzică. Aici ne-am tras-o prima dată, când aveam vreo nouășpe ani. Toate gagicile vorbeau în oraș de buncăru’ lui Attila.
Mâncăm, dormim, ascultăm muzică,vorbim. Ritmuri sălbatice, voci răgușite, nume noi plutesc în aerul îmbâcsit. Am reușit să termin sticla de bere și-am acceptat și-o țigară din pachetul lui Irenke. Kent lung.
Luni dimineață, la șase, Oti mă duce la autobuz.
Îmi promite să-mi răspundă la scrisori, ca să mă ajute cu engleza.
Umblu ca o somnambulă.
Aerul proaspăt, de după ploaie, îmi face bine.

Violeta Berea

Născută la 22.02.1973, absolventă a Universității Transilvania, din Brașov, și a Facultății de Litere, în 1997. Profesoară de Limba și literatura română. Locuiește în localitatea Șercaia, din județul Brașov. Autori preferati: David Lodge, Julian Barnes, Philip Roth, Jose Saramago, Camil Petrescu. A publicat proza scurta in revistele Iocan, Toplitera, Revista de Povestiri.