Beatrice

Beatrice intră în cameră grăbită, aruncă geanta pe unde apucă și se duse direct pe balcon. Aștepta momentul ăsta de două luni, de când începuse vacanța. Se uită direct spre mare, inspiră briza acesteia sărată, trase cu ochiul la piscina de sub balcon și apoi privi din nou în zare, cu mâinile încleștate de balustradă. Apoi o auzi pe mama ei:
– Beatrice, ți-ai aruncat bagajul în mijlocul camerei !
Fata de paisprezece ani, cu ochi migdalați și pistrui, se întoarse dar dădu cu ochii peste un bărbat care o privea amuzat din balconul alăturat.
– Bună, îi spuse bărbatul.
– Bună ziua, răspunse Beatrice oprindu-se în loc, deși mama ei continua să o strige să vină să o ajute la despachetat.
Bărbatul era aplecat peste balustradă, așa cum stătuse și ea cu câteva secunde înainte. Purta un tricou alb cu niște palmieri colorați și o pereche de pantaloni scurți. Obișnuită cu colegii de școală sau cu prietenii tatălui ei, fata nu prea știa ce vârstă să îi dea. Dar ceea ce o reținuse în loc, ba chiar o determină să își amâne drumul înapoi spre cameră, era felul în care acesta arăta. Era un bărbat fain, l-ar fi descris Beatrice. Avea părul scurt și ușor ondulat, de un un blond închis, aproape șaten, fața cu trăsături regulate, corpul bine făcut și înalt. Pulpele picioarelor, descoperite de șort, lăsau să se vadă o pilozitate deasă din aceeași culoare cu părul. Ochii îi erau albaștri, umbriți de gene lungi și niște sprâncene stufoase.
– Eu sunt Johann, spuse bărbatul amuzat de reacția fetei. Dar toată lumea îmi spune John, adăugă el și apoi tăcu, așteptând-o pe Beatrice să se prezinte.
– Aaa… eu sunt Beatrice ! spuse ea în cele din urmă.
Veneau la hotelul Aquamarin de când era mică dar niciodată nu avuseseră un vecin așa de fain. De obicei, găsea la balcoanele alăturate familii cu copii mici, care se înghesuiau într-un pat de două persoane sau cupluri de pensionari, apropiați de vârsta tatălui ei, care ieșeau seara să bea șpriț pe balcon și să mănânce brânză cu roșii.
– Ce nume frumos ! continuă bărbatul. Și ție ți se spune Bea ?
– Nu, nu, spuse repede Beatrice, care își mai revenise din uimire și vorbea acum cu vivacitatea-i caracteristică. Nu suport să mi se spună Bea, nu sunt o oaie, be-he-he, be-he-he ! continuă ea, imitând animalul de care pomenise.
John începu să râdă.
– Oricum, Beatrice e un nume foarte potrivit pentru o domnișoară așa simpatică!
Beatrice se înroși și tăcu. Nu mai știa ce să spună. Se afla într-o situație pe care nu o mai cunoscuse până atunci. E drept că tocmai terminase clasa a opta și urma să meargă la liceu din toamnă. Era încă o fătucă, nu numai în ochii părinților dar și a anturajului lor. Mama ei ieși pe balcon și salvă situația.
– Bună ziua, spuse ea în timp ce lăsa câteva prosoape pe unul din fotolii.
– Bună ziua, răspunse John, uimit de asemănarea dintre mamă și fiică.
Nora Mateescu era mult mai tânără decât soțul ei și părea mai degrabă sora lui Beatrice. Era ca și cum fata ar fi fost exclusiv copilul mamei, tatăl neavând aproape niciun aport. Păreau surori gemene născute numai la o distanță considerabilă de ani. Singura diferență notabilă era felul în care își pieptănau părul. Spre deosebire de Beatrice, care își strângea părul castaniu într-o coadă de cal, Nora îl purta tuns în trepte, bucle mari căzându-i până la umeri, și îl vopsea într-o nuanță de maro-roșcat. În rest, aveau aceiași ochi migdalați și ten pistruiat. Buzele Norei erau poate puțin mai pline sau doar păreau numai datorită rujului de culoarea căpșunelor, nelipsit de pe ele.
– Sper că l-ai salutat pe domnul…
– Johann Spitzer, încântat de cunoștință. Dar toată lumea îmi spune John.
– Nora Mateescu, spuse mama lui Beatrice și îi întinse mâna peste bariera de geam care despărțea cele două balcoane.
John îi luă mâna și o duse la buze, prefăcându-se că o sărută. Nora și-o retrase apoi ușor, vizibil încântată de manierele acestui bărbat, a cărei frumusețe nu îi scăpase nici ei.
– Tocmai am ajuns, venim de la Bacău. Suntem frânți de oboseală, am plecat azi dimineață.
– Da, vă cred, mai ales cu drumurile aste. Eu vin din Germania, unde trăiesc de mult timp cu familia și nu mă pot obișnui cu aceste drumuri naționale.
Mama și fiica uitară pentru un moment că aveau alte lucruri de făcut. Beatrice, care se simțea deja domnișoară o dată cu intrarea la liceu, avea plăcerea de a discuta cu un bărbat străin, destul de tânăr dar totuși mult mai matur decât toți băieții pe care îi cunoștea și pe deasupra nespus de chipeș. Nora, care se mulțumise să trăiască lângă un bărbat mic de statură, fără farmec și aproape chel, era mai ales încântată de faptul că acesta venea din Occident. John, la rândul lui, era uluit nu numai de asemănarea dintre mamă și fiică dar și de dulceața figurilor lor, amândouă cu pielea albă plină de pistrui și o vivacitate molipsitoare care le însuflețea privirea.
În timp ce John povestea, cu accentul specific al sașilor stabiliți de mult timp în Germania, că părinții lui din Sighișoara emigraseră de pe vremea comunismului, Nelu Mateescu ieși și el pe balcon, intrigat de faptul că fetele, cum le spunea el, nu mai intrau o dată în casă.
– Bună ziua, tinere, spuse el cu aerul lui pompos, datorat în mare parte faptului că era avocat, dar și felului de a fi foarte prețios.
– Vă salut, domnule Mateescu, răspunse John, dând dovadă că le reținuse numele de familie.
– Tata, domnul John vine din Germania, interveni Beatrice.
– Ah, ce interesant! Și din ce oraș, dacă nu sunt prea indiscret?
John începu să povestească cu plăcere despre viața lui din Germania. Avocatul se așeză pe un fotoliu, își aprinse o țigară și conversația se închegă foarte ușor. Astfel află că John venise în România să încerce să recupereze niște proprietăți ale familiei și profitase de ocazie ca să petreacă niște zile la mare, de care își aducea aminte cu plăcere din copilărie.
Însă Beatrice nu putu să asiste la conversație pentru că, spre dezamăgirea ei, Nora o luă de braț și o conduse în cameră, unde aveau să se ocupe de bagaje. Când îl căutară pe Nelu după ce terminară, acesta tocmai stabilea cu John să se vadă mai pe seară la un joc de bridge. Familia Mateescu venise în obișnuitul concediu de două săptămâni împreună cu alte două familii, iar bărbații mai aveau nevoie de un partener.
Beatrice suferea în timpul acestor vacanțe. Celelalte familii aveau copii prea mari ca să mai meargă împreună în concedii iar ea se regăsea întotdeauna singură. Între părinții ei era o diferență de ani considerabilă iar Nelu Mateescu prefera să își petreacă vacanțele cu prietenii lui din tinerețe. Mai fusese căsătorit o dată dar unirea cu prima soție rămăsese fără urmași. Acest aspect dar și o lipsă de înțelegere a noului spirit feminin care nu voia să stea degeaba acasă doar pentru că soțul îi oferea acest privilegiu, conduseseră la o despărțire fără prea multe complicații. Câțiva ani buni, avocatul căutase un altfel de spirit pereche până când avusese ocazia să o găsească pe Nora în timpul unei deplasări cu un client la Botoșani. Nora era mult mai tânără decât el dar fața ei de păpușă pistruiată îi oferi avocatului prilejul unei neliniști pe care nu o cunoscuse în timpul primului mariaj. Noua familie fu foarte repede întemeiată, mai ales că Nora nu prezenta niciun fel de ambiție profesională, ba chiar felul ei de a fi mai degrabă contemplativ îl asigură pe avocat că nu va mai avea parte de discuțiile care îi umbriseră primul mariaj. Beatrice se lăsă așteptată o vreme, timp în care avocatul își cam luase adio de la ideea de a avea urmași. Dar iată că imediat după ce el împlini patruzeci și cinci de ani, Nora reuși să rămână însărcinată și să o aducă pe lume pe Beatrice, după nouă luni în care stătuse numai în pat, ca nu cumva să se întâmple, Doamne ferește, ceva.
Cei trei membri ai familiei Mateescu se schimbară de hainele de pe drum și coborâră la restaurantul hotelului. Avocatul Mateescu venea mereu la Aquamarin pentru că prietenul lui, doctorul Tănase, o operase cu ani în urmă pe directoarea hotelului. Astfel, asigurase grupului lor de prieteni locuri în acest complex din zona bună a stațiunii, într-o vreme când nu oricine avea privilegiul de a merge pe litoral. După revoluție, nu se schimbaseră multe. Nici vacanțele lor, care se petreceau în regim de demipensiune la același hotel.
După masa de seară, bărbații se instalară la o masă joasă în holul mare de la parter. Foarte punctual, John apăru și el. Beatrice tocmai se pregătea să urce în cameră cu mama ei, care prefera să se uite la televizor decât să stea pe lângă bărbații care jucau bridge sau să bârfească cu celelalte neveste toată seara. Dar când îl văzu pe John, îmbrăcat cu o cămașă cu carouri cu mânecile suflecate și mirosind a parfum cum nici măcar mama ei nu își dădea vreodată, Beatrice se răzgândi și o anunță că mai rămâne să urmărească jocul de cărți. Nora îi îngădui amuzată. Observă rapid sclipirea din ochii fetei ei și o înțelegea. Ea era nevoită să își petreacă timpul lângă un om lipsit total de farmec. Dar se resemnase cu această viață a ei, care îi oferea în rest cam tot ce își putea dori.
Dintr-o familie de muncitori fără prea multe posibilități, Nora ajunsese să aibă o situație la care nici nu visase. Pe vremea când multă lume stătea la coadă toată noaptea pentru o sticlă de lapte, ei nu îi lipsea nimic. Nu lucrase niciodată, ba mai mult, avusese și o femeie în casă care făcea toate treburile. Nelu Mateescu, fiu de țărani la rândul său, crescuse lângă conacul unui avocat și mare moșier, în mijlocul Bărăganului. Înțelesese de mic ce însemna viața bună. Și chiar dacă în public nu se îndepărta în discurs de linia oficială a partidului, ca un comunist adevărat, reușise să își reproducă acasă o viață similară cu cea a moșierului pe care îl invidiase toată copilăria și datorită căruia își alesese meseria.
Nora urcă cu liftul până la etajul al treilea al hotelului, care păstra încă semnele luxului comunist, cu toate că era primul an când renunțaseră la liftieră. Gândul îi zbura la John și la ideea de a îi găsi lui Beatrice, peste câțiva ani, un bărbat din Occident. Nora era conștientă că o dată cu schimbările politice lucrurile mergeau într-o direcție indefinită iar ei nu îi era clar dacă aceasta era direcția cea bună. Dacă pe vremea comunismului, conviețuirea se desfășura după anumite reguli, chiar dacă nu erau dintre cele mai corecte, acum avea impresia că totul se transforma într-un haos din care unii aveau de câștigat iar alții de pierdut, într-un mod total aleatoriu și bazat pe competențe care nu aveau nicio legătură cu regulile bunului simț. Nora era, bineînțeles, influențată și de ceea ce îi povestea Nelu, mare avocat la Bacău, care era nevoit să facă tot felul de lucruri la limita moralității pentru a-și păstra situația și locul în mica lor comunitate de provincie. Pentru Nora nu mai conta faptul că Nelu ajunsese în această situație datorită noii ordini sociale impuse de comuniști, care nu se sinchisiseră de bunul simț atunci când le luaseră oamenilor tot ce aveau, inclusiv moșierului pe care îl invidiase Nelu în copilărie. Tot ce conta acum era prezervarea situației și beneficiilor acestei noi clase conducătoare. Dar acest raționament era departe de capacitatea Norei de a înțelege, preocuparea ei limitându-se la ideea că singura salvare pentru Beatrice era, așa cum fusese și pentru ea, un mariaj.
A doua zi, grupul familiilor de la Bacău se înființă pe plajă în jurul orei nouă cu tot ce aveau nevoie: umbrele, prosoape, scăunele de regizor pliabile, nenumărate jocuri de societate, printre care un scrabble primit din Franța cu ani în urmă care avea prea multe litere de Q pentru limba română, două lăzi frigorifice pline cu bere, vin, apă minerală și încă alte nenumărate genți cu fructe și fursecuri de casă, lucruri care umpluseră până la refuz portbagajele Daciilor cu care familiile veniseră în ajun. Obișnuiți de ani de zile să își aducă pe plajă tot ce ar putea avea nevoie, chiar dacă după revoluție se găseau de toate, părinții lui Beatrice și prietenii lor nici nu se gândeau că ar putea să își cumpere bere rece la halbă, chiar dacă banii nu le lipseau. Beatrice nici nu mai lua în seamă toată această tevatură și se afunda, ca de obicei, în vreo carte împrumutată de la bibliotecă.
Dimineața trecu în ritmul obișnuit, Beatrice făcu baie de vreo două ori iar acum stătea la plajă ca în prima zi, dornică să se bronzeze cât mai repede. Se delecta cu volumul „Elevul Dima dintr-a șaptea”, o carte perfectă pentru vârsta și noua ei stare de spirit. Urma să meargă la liceu și probabil să aibă și ea un prim iubit, căci până atunci nu îndrăznise să se gândească prea mult la asta. Cu toate că inima îi dăduse deja semnale și începuse să se uite mai atentă la anumiți băieți, mediul încă foarte tradițional în care trăia o făcea să viseze pe ascuns la o poveste de dragoste plină de peripeții. Încă nu știa exact ce urma să se întâmple, dar oricum, cert era că nu avea să sufere prea mult, doar puțin, ca să își dea cu adevărat seama că își găsise perechea în persoana celui mai drăguț, celui mai deștept dintre băieți, care o va lua apoi de nevastă. Și așa vor întemeia o familie și își vor aduce copiii tot aici, la mare, la același hotel. Lucrurile erau clare și simple în mintea ei când iată că apăru John, care le ceru voie să își lase prosopul lângă ei ca să facă o baie.
John fu întâmpinat cu bucurie. Bărbații apreciaseră cu o seară înainte talentul lui la bridge iar doamnele îi admirau fizicul atletic, total diferit de al soților lor, mult mai în vârstă și cu burți destul de proeminente. John își lăsă prosopul oferind câte un zâmbet tuturor, mai ales femeilor și se îndreptă către mare cu un mers de felină, parcă mângâind nisipul arzător cu tălpile picioarelor. Purta un costum de baie ca niște pantaloni scurți, spre deosebire de slipul demodat al celorlalți bărbați de pe plajă.
Beatrice se întoarse și lăsă cartea deoparte. Ar fi vrut să meargă și ea în apă cu el dar îi era cam rușine. Îl privea intrând calm, înaintând în același ritm, de parcă temperatura apei nu ar fi contat deloc. Ei apa i se părea tot timpul prea rece și îi lua o veșnicie să intre. John ajunse până la mijloc, se aruncă în mare dintr-o mișcare și începu să înoate în stil bras către larg. După câteva ture, se întoarse către țărm, potrivindu-și părul spre spate cu mâinile și ieși.
Beatrice își schimbase poziția ca să îl poată urmări, în tot acest timp prefăcându-se că citea. Dar cartea care îi reținuse toată atenția cu câteva minute înainte nu o mai interesa deloc. John o atrăgea în mod deosebit și nu își putea lua ochii de la el. În plus, era deja la o vârstă când știa că anumite sentimente ar fi mai bine să și le păstreze pentru ea, nefiind încă destul de mare ca să poată să și le exprime în voie.
John se apropie iar unul din bărbați îl invită la un joc de remy. John refuză, motivând că vrea să se usuce la soare. Își luă prosopul și îl trase chiar lângă Beatrice. Când îl observă, fata se înroși toată, cu gândul că John îi observase poate toate privirile atunci când ieșise din apă. Dar John nu păru să remarce rușinea pe care o simțea, mai ales că era oricum toată roșie de la prima zi de plajă.
– Ce citești? o întrebă acesta.
Beatrice, care nu avea chef să vorbească, de frică să nu fie trădată de vocea ei, îi arătă cartea. John îi citi titlul și îi spuse:
– Nu știu despre ce e vorba. Eu am plecat de mic, nu prea cunosc autorii români. E interesantă?
Sentimentul de rușine nu făcu decât să se întețească în sufletul fetei, care nu știa cum să îi explice că era vorba despre o poveste de dragoste. Noroc că Nora era vigilentă și interveni:
– E o poveste de dragoste între adolescenți. Beatrice va merge din toamnă la liceu și vrea să știe ce o așteaptă, spuse Nora pe ton de glumă.
– Ah, perioada liceului e cea mai frumoasă. E vremea primelor iubiri, spuse John pe același ton.
– Sunt convinsă că vor apărea în curând, aceste prime iubiri! continuă Nora, neluînd-o în seamă pe Beatrice care se simțea acum ca un copil mic, despre ale cărui izbâtii povestesc adulții cu el de față.
Nelu Mateescu, văzând că soția lui îi acordă prea multă atenție tânărului bărbat, intră în discuție și îi oferi lui John un șpriț. El îl refuză dar acceptă o bere, se ridică și se apropie de grupul bărbaților, lăsând-o pe Beatrice să se liniștească după un moment destul de stânjenitor.
John stătu mult de vorbă cu cei trei bărbați, dar parcă o parte din el era atent și la celelalte persoane din grup. Când Beatrice o rugă pe mama ei să intre în apă și Nora o refuză pe motiv că soarele bătea deja prea tare, John profită de ocazie și se oferi să o însoțească el. Dacă domnul avocat era de acord, bineînțeles. Tatăl acceptă rapid, căci se pregăteau să înceapă un nou joc de remy și nu avea chef de bâzâiala fetei. Nora încuviință și ea, măgulită de atenția pe care acest tânăr i-o acorda lui Beatrice, chiar dacă era încă o copilă. John dăduse dovadă de bun simț și, oricum, o baie în mare nu făcea rău nimănui.
Beatrice se ridică încântată, își aranjă costumul în două piese care îi acoperea pieptul deja proeminent, o altă însușire moștenită de la Nora și se îndreptă cu John spre apă. Bărbatul începu să îi pună întrebări referitoare la liceul la care urma să meargă și astfel decolă o conversație care nu se încheie nici după vreun sfert de oră de bălăceală. Nora, care fusese cu ochii pe ei tot timpul, se decise să o cheme pe Beatrice din apă, un pic îngrijorată de faptul că amândoi râdeau întruna. Trecută prin viață, știa foarte bine că mai presus de frumusețea bărbătească, simțul umorului le putea face mult mai repede pe tinerele fete să își piardă capul. Beatrice ieși din apă puțin nemulțumită, mai ales pentru că nu înțelegea de ce mama ei insista să plece mai repede la masă. Dar John îi ceru scuze imediat că o ținuse așa de mult pe fată în apă, că Nora se mai liniști.
Urmară două zile de vis pentru Beatrice. John reușise să farmece pe toată lumea. Cu bărbații juca bridge seara și remy pe plajă. De vreo două ori apăru cu gogoși și plăcinte pentru toți. Iar Beatrice era absolut îndrăgostită de el. Chiar dacă i se părea că totul se petrecea numai în imaginația ei, că era doar un străin pe care îl cunoscuse în hotel și pe care nu îl va mai revedea niciodată, nu își putea lua gândul de la el. Își tot reamintea că avea numai paisprezece ani, că el avea probabil spre treizeci, pentru că nu îi aflaseră vârsta exactă, dar o auzise pe mama ei comentând. Dar și între părinții ei era o diferență considerabilă de vârstă. Își și imagina că el o va lua de mână într-o zi în timp ce făceau baie în mare, că îi va spune că e îndrăgostit de ea, că va pleca înapoi la el acasă dar că se va întoarce în fiecare vară să o vadă, că o va aștepta până când va împlini optsprezece ani când se va căsători cu ea și o va lua cu el în Germania. Își repeta în minte acest scenariu în timp ce stătea la soare și se uita la el cu coada ochiului cum juca remy cu ceilalți sub umbrelă. El se înțelegea de minune cu familia ei. Îi cunoștea deja tot corpul și felul în care se mișca, maniera în care își rearanja pietrele pe tablă de o sută de ori, felul în care vorbea și se entuziasma, modul cum pășea pe nisipul fierbinte și cum își mișca mâinile când pleca să înoate spre larg, toate cămășile, bluzele, pantalonii, pantofii, inclusiv șosetele vărgate pe care le purta într-o seară. Și putea continua așa încă mult timp. Dar mai ales, îi cunoștea ochii albaștri, privirea pe care i-o oferea din când în când, mai ales în momentele în care se regăseau singuri. Și apoi trebuia să se controleze, de frică să nu intre maică-sa la bănuieli și eventual să nu o mai lase să stea prea mult în preajma lui. Trebuia să își spună iar și iar că e doar o copilă, că el s-a legat de grupul lor numai pentru că se plictisea și că totul era numai în imaginația ei.
Însă era clar că nici John nu o lăsa în pace. De cum apărea pe plajă pe la unsprezece, o lua pe Beatrice în apă, o complimenta dar fără să pară exagerat, stătea numai cu grupul lor de parcă făcea parte din el de o eternitate, le povestea cum e viața în Germania sau despre locurile pe unde călătorise, le relata amănunte despre facultatea unde lucra ca asistent. Nu lua masa niciodată cu ei dar, în rest, era tot timpul prin preajmă.
Mama ei era la curent cu ce se petrecea în sufletul fetei, chiar dacă Beatrice ignora acest lucru. Dacă Nora nu ar fi fost căsătorită, s-ar fi aflat probabil în aceeași situație. John părea întruchiparea tuturor cerințelor pe care o femeie le-ar putea avea de la un bărbat. De multe ori se surprindea observându-l cu o altă privire decât cea a unei mame care are grijă de fata ei, dar prezența soțului o aducea repede cu picioarele pe pământ.
Iar apoi marți, a patra zi pe care și-o petreceau la mare, John apăru pe plajă mai devreme ca de obicei. Își petrecură dimineața în apă, pe plajă, sub umbrelă. Erau toți mai bronzați iar pistruii Norei și ai lui Beatrice erau și mai vizibili. John arăta, la rândul lui, mult mai atrăgător, cu pielea arămie în razele soarelui. Pe la prânz, când se pregăteau să meargă la masă John îi invită la o pizza la o terasă din apropiere. Dar cei din grup refuzară pe motiv că masa lor de prânz la restaurantul hotelului era deja plătită, biletele erau cu demipensiune. Beatrice fu tare dezamăgită, nu numai pentru că detesta mâncarea de acolo dar și pentru că ar fi vrut să petreacă mai mult timp cu John. Nora observă imediat și îi spuse tânărului:
– John dragă, dacă nu ți-e prea greu, ai putea să o iei pe Beatrice? Nu prea se omoară cu mâncarea de la restaurant.
– Bineînțeles, cu mare plăcere!
– Să îmi spui câți bani să îi dau la ea, completă Nora.
– Cum se poate! Dar e invitata mea, răspunse John.
Lui Beatrice nu îi venea să creadă. Își trase rochia de plajă peste costumul de baie și își luă sandalele în mână. Părul și-l lăsase desfăcut după baie, ca să se usuce. Era gata în doi timpi și trei mișcări.
– Te rog să te porți frumos și să asculți de John, i se adresă Nora fetei ca și cum ar fi fost un copil de cinci ani.
– Da, mamă! răspunse Beatrice rapid.
În mod normal, i-ar fi reproșat că o considera o copilandră dar acum nimic nu mai conta decât că se ducea cu John la o pizza. John își luă tricoul și portofelul și se îndreptă cu Beatrice către terasa unui hotel alăturat.
Domnul Mateescu, care se abținuse să o contrazică pe Nora de față cu John, i se adresă pe un ton cam neplăcut:
– Nora, dragă, dar ce-i în capul tău? Cum de o lași să plece singură cu băiatul ăsta?
– Las-o în pace, dragă! E destul de mare ca să își poarte singură de grijă!
– Ba mie nu mi se pare că e așa de mare. E doar o copilandră.
– Stai liniștit, Nelule, interveni doctorul, l-ai cunoscut și tu pe băiat, e foarte serios. Nu ai de ce te teme. Și oricum, Beatrice e de acum fată mare, trebuie să înceapă să cunoască și ea lumea!
Conversația continuă, unii aducând argumente în favoarea Norei, alții luându-i partea lui Nelu, în timp ce se îndreptau cu toții către restaurant. La terasă, John îi recomandă lui Beatrice cea mai bună pizza și se minună de plăcerea pe care o simțea când își petrecea timpul cu ea. Era doar o copilă căreia îi explica diverse lucruri, ajutând-o să descopere lumea, așa cum o făcea acum, la pizzerie. Simțea că trebuie să o ocrotească, să se comporte cu ea cu mai mare atenție. Și în același timp, fata era haioasă, râdeau mult împreună, avea tot timpul păreri pe care le expunea cu o siguranță categorică. Când surădea sau vorbea cu entuziasm, părea deja o adevărată tânără, de care se simțea nespus de atras. Dar imediat își aducea aminte că avea doar paisprezece ani, că nici nu începuse încă liceul, că era o fetiță cunoscută la mare, că nu pentru asta venise pe litoral, că trebuia să aibă grijă să nu își complice viața inutil.
Terminară masa iar Beatrice îl privea de parcă ar fi fost doi tineri îndrăgostiți. Ceea ce John vedea în ochii eii era ceva atât de pur, atât de sincer, încât trebuia să se gândească bine dacă mai văzuse același lucru în ochii vreunei alte femei. Privirea fetei era lipsită de orice interes, orice prejudecată, orice gând ascuns. Era pură așa cum era și Beatrice. O duse repede înapoi la familia ei și plecă să se plimbe puțin, să se mai liniștească. Nu se mai întoarse pe plajă.
Dar veni seara și promisese să joace bridge. Îi făcea plăcere să petreacă timp cu aceste familii, îi aducea aminte de perioada când era mic și încă stăteau la Sighișoara și părinții lui se întâlneau cu rude și prieteni. În Germania pierduseră această apropiere. Se îmbrăcă cu o cămașă bleu căreia îi suflecase mânecile, o pereche de pantaloni scurți de doc, își aranjă părul cu atenție și se parfumă din plin. Coborî în holul mare de la recepție, cu pereții acoperiți de lambriuri de lemn și luminați de candelabre mari din sticlă fumurie și observă grupul la unul dintre locurile obișnuite. La o masă joasă, cei trei bărbați își pregătiseră deja jocul. Beatrice și doamnele se așezaseră alături ca să urmărească partida dar și ca să observe activitatea din hotel.
Când îl văzu, Beatrice sări în picioare și veni către el. Purta o rochie roz, un pic prea copilărească pentru vârsta ei. Avea părul lăsat pe spate și prins într-o parte cu o clamă. Ochii migdalați îi străluceau iar pistruii căpătaseră culoarea bronzului. Lui John îi venea să o ia în brațe și să o învârtă ca pe o păpușă, dar se abținu să o atingă.
– John, mâine seară vine o formație la restaurant. Noi vrem să mergem să dansăm, va fi foarte frumos!
John fu luat prin surprindere. Tatăl lui Beatrice îi adresă și el invitația:
– Da, da, dragă John! Beatrice ne-a înnebunit. Adevărul ei că noi nu prea coborâm seara la masă dar dacă e cu formație și dans, de ce nu? Ne mai dezmorțim și noi picioarele. Dacă vrei să vii cu noi.
– Sigur, sigur, cu mare plăcere, spuse John, ceea ce o determină pe Beatrice să fugă la masa de alături ca să îi dea vestea mamei ei.
Seara trecu într-o mare agitație pentru Beatrice care se mișca în continuu între cele două mese. Nu îi venea a crede că o vacanță, de obicei plăcută și liniștită, se transformase în ceva cu totul extraordinar. Nora era puțin îngrijorată dar totuși încântată și ea de entuziasmul fetei. Numai Nelu își vedea de jocul lui de bridge.
Dimineața următoare, John apăru din nou târziu, așa că Beatrice nu mai avu ocazia să fie invitată la pizza. Luară prânzul, ca de obicei, la restaurant și apoi urcară în cameră. Soarele dogorea foarte tare. Beatrice ieși pe balcon, întrebându-se dacă John era încă pe plajă. Dar iată că John apăru din cameră.
– Ce faceți? Nu mai mergeți pe plajă?
– Deocamdantă nu, răspunse Beatrice dezamăgită. Tata spune că soarele e prea puternic. S-a culcat puțin, cred că e cam obosit!
– Poate…
John începu să spună ceva, se opri dar apoi se răzgândi. A doua zi urma să plece. Chiar dacă Beatrice nu era la curent cu planurile lui, era ceva hotărât de la începutul sejurului. Nu știa nici el de ce nu le spusese când fusese întrebat. Se suprindea acum gândindu-se că era ultima zi pe care o putea petrece cu Beatrice. Nu credea că o va mai revedea vreodată. Se cunoștea prea bine, se aprindea repede dar și mai repede își pierdea interesul. În plus, Beatrice era doar o fetișcană!
– Ce voiai să spui?
– Poate te lasă mama ta la piscină. Stăm sub umbrelă. Uite, te poate vedea de la balcon!
Beatrice nu așteptă mai mult și o zbughi în cameră. Tatăl ei dormea dus. Nora moțăia și ea, toropită de căldură. Beatrice o întrebă în șoaptă. Nora nu se gândi prea mult. Credea sincer că era un lucru bun pentru Beatrice să fie atrasă de un om ca John. Amintirea lui urma să o ghideze în viață în alegerea unui soț iar Norei nu i-ar fi displăcut un ginere ca el.
– Bine, bine, îi spuse în șoaptă. Dar stai aici aproape, ca să te văd de la balcon. Dacă se trezește taică-tu, îi spun că ești la piscină și că ai dat de John din întâmplare, continuă ea și îi făcu cu ochiul.
Fata o sărută cu dragoste și se întoarse pe balcon să îl anunțe pe John. Își dădură întâlnire pe hol în cinci minute. Luară liftul apoi împreună, ca doi îndrăgostiți, gândea Beatrice. Ce frumos ar fi dacă m-ar lua de mână! Și, ca și cum John ar fi auzit ceea ce tocmai gândise, profită de faptul că erau singuri în ascensor și o apucă de mână cu siguranță.
Liftul coborî cele trei etaje în câteva secunde dar lui Beatrice i se părură o eternitate. Căldura mâinii lui era cel mai minunat lucru pe care îl simțise vreodată. Spera ca liftul să nu se mai oprească niciodată, ca hotelul să se transforme într-un turn cu o sută de etaje și lor se le ia o veșnicie până să ajungă la parter. Dar iată că liftul se opri cu zvâcnitura caracteristică și ușile începură să se deschidă încet. John își retrase mâna și o puse pe umărul fetei, pentru a o invita să iasă ea prima. Beatrice avu nevoie de câteva secunde ca să revină la realitate și păși în hol. Se îndreptară amândoi către piscină iar John alese două șezlonguri sub balconul familiei Mateescu. Doar că umbrela mare le acoperea în mod voit partea de sus a corpului și le lăsa la vedere doar picioarele.
John lăsă prosopul pe șezlong și spuse:
– Hai, vrei să sărim împreună?
– Să sărim? întrebă speriată Beatrice.
– Hai, te țin de mână!
– Dar nu am mai sărit niciodată!
– Serios? Hai cu mine atunci! Nu-ți fie frică!
Fata îi dădu mâna. John o prinse cu putere, altfel decât în lift și îi trase corpul cu o zmucitură. Beatrice nici nu avu timp să mai gândească. Se trezi în apă cu capul la fund. Dar John o ținea în continuare și o ajută să revină imediat la suprafață. Beatrice era încă amețită dar încântată și nici nu realiză că se ținea cu mâinile de marginea piscinei.
– Ți-a plăcut?
– …
– Nu ți-a plăcut?
– Ba da, a fost… uau!
– Uau! repetă John și începu să râdă.
Gândurile de mai devreme îi reveniră în minte. Îi plăcea această situație în care o făcea pe Beatrice să descopere noi experiențe. Se bălăciră în apă o vreme și apoi ieșiră să se usuce. Beatrice își desfăcu părul și se așeză pe burtă pe șezlong. Nu era încă obișnuită cu noua formă a pieptului ei și îi era rușine. Pe burtă se simțea la adăpost. John luă aceeași poziție.
– De ce îți prinzi tot timpul parul? întrebă el. Îți stă bine cu el lăsat pe spate.
Beatrice și-l aranjă puțin.
– Ți se pare?
– Nu mi se pare. Așa e. Ai un păr foarte frumos!
Beatrice roși, a nu știu câta oară în fața lui. Dar mai mult decât în obraji, sentimentul i se citi în ochi.
– Ești așa de dulce! lăsă să îi scape John, cu toate că își propusese să nu o amăgească prea tare.
Ochii ei sclipiră și mai tare.
– Da, da. Nu mă crezi? Ești foarte simpatică, să știi!
– Mulțumesc, spuse ea și își coborî privirea în jos.
– Să ai grijă când vei fi mai mare, vor umbla mulți bărbați după tine! spuse el și surâse.
Un rând de dinți albi i se iviră printre buze. Beatrice prinse curaj. Erau doar ei doi iar umbrela îi ferea de privirile eventuale ale Norei. Momentul era încărcat de o intimitate de care voia să profite.
– John, dacă aș fi fost mai mare…
Dar se opri de rușine.
– Dacă ai fi fost mai mare? o încurajă el.
Beatrice simțea că ia foc. Inima îi bătea cu putere. Trase aer în piept și spuse:
– Dacă aș fi fost mai mare, crezi că am fi putut fi…, dar tăcu din nou.
John o găsea de-a dreptul fermecătoare. Trebuia să facă eforturi să nu uite că era doar o fetișcană.
– Am fi putut fi iubiți? termină el fraza.
Beatrice lăsă ochii în jos. John era amuzat, dar simțea că discuția era totuși serioasă nu numai pentru ea.
– Știi ceva? Eu sunt matematician. Îmi place chestiile sigure și nu presupunerile. Nu știu ce ne rezervă viitorul dar știu ce e acum. Iar acum te găsesc adorabilă!
Amândoi tăcură.
– Adică, îți place de mine? întrebă Beatrice timidă.
– Normal că îmi place de tine, spuse John uitând iar ceea ce își propusese. Îmi plac pistruii și ochii și părul și faptul că ești veselă și entuziastă. Și sinceră.
Făcu o pauză. Ar mai fi continuat dar se abținu.
– Dar ai numai paisprezece ani!
Beatrice lăsă din nou ochii în jos.
– Știu că e frustrant și supărător, spuse John, dar asta e. Ai toată viața în față, vei intâlni mulți băieți mult mai vrednici de tine decât mine.
– Dar…,începu Beatrice, mie de tine îmi place.
John simți un fior. De data asta, trase el aer în piept.
– Și mie îmi place de tine, ești una din cele mai minunate fete pe care le-am cunoscut. Amintirea asta o vom păstra amândoi toată viața.
Beatrice se uita din nou la el. Ochii ei spuneau tot ce cuvintele nu o mai puteau face. John își duse două degete la gură, arătătorul și mijlociul, și le sărută. Apoi le întinse către buzele lui Beatrice și le atinse ușor cu ele. Beatrice le prinse cu o mână și i le sărută la rândul ei. I le mai ținu câteva secunde, timp în care privirile lor nu se mai săturau una de cealaltă. Apoi John își trase degetele încetișor și le duse din nou la gură și le sărută din nou.
Beatrice se liniștise acum, inima nu-i mai bătea așa tare, respira din nou normal. Nu mai trăia în incertitudine, aflase ce voia să știe, asta era cel mai important. John realiză că mersese cam departe, așa că îi spuse:
– Ăsta e secretul nostru, da?
Beatrice încuviință din cap. Era cel mai minunat secret pe care avea să îl țină vreodată.
– Hai în apă, spuse el și se ridică.
După încă o baie, timp în care râseră amândoi de tot felul de prostii, John îi propuse să urce. Nu voia să le dea de bănuit părinților fetei. Beatrice se bosumflă puțin dar știa că o aștepta seara dansantă. In lift, John nu o mai luă de mână. Ea se uită în sus la el, căci era cu un cap mai mică, și în ochii ei se citea că era în culmea fericirii. In fața ușii, îi aminti lui John de programul serii.
– Nu uita de dans !
– Cum aș putea uita, îmi va face o mare plăcere să te invit !
Beatrice intră tiptil în cameră. Părinții ei dormeau amândoi. Ea se așeză pe patul ei, își desfăcu părul și începu să se joace cu el. Din când în când, își ducea două degete la gură, arătătorul și mijlociul, așa cum o făcuse John. Era într-o stare de euforie cum nu mai cunoscuse vreodată.
Nora se trezi încântată că Beatrice se întorsese între timp. O întrebă ce făcuseră la piscină.
– Am vorbit și am făcut baie, răspunse scurt fata.
– Despre ce ați vorbit? insistă Nora.
Fetei nu îi trecuse prin cap că mama ei urma să o chestioneze. Își aduse aminte că el îi spusese că e matematician.
– Despre matematică ! răspunse ea sigur.
Nora nu mai insistă și îi propuse fetei să își spele părul ca să o aranjeze pentru masa de seară. După încă vreo oră, mama și fata se aranjau când se trezi avocatul, care băuse cam mult șpriț dimineață. Amândouă își coafaseră părul, Nora puțin surprinsă că Beatrice voia să și-l lase pe spate. Fata se gândi mult cu ce să se îmbrace. I se părea că toate hainele ei erau de fetiță. Iar ea nu mai era o fetiță. Nu se mai putea îmbrăca în rochii roz cu volane. Până la urmă își alese o fustă și Nora, văzând-o foarte nemulțumită, îi oferi o bluză de-a ei albă, parte peste parte, care îi punea în valoare decolteul. Poate prea mult, gândi Nora, dar o lăsă în pace. Poate cine știe, fata îi fura inima neamțului, cum îi spuneau ei în grup și el avea să o ceară de nevastă peste patru ani. Și oricum, chiar dacă asta era puțin probabil, măcar John era un bun candidat pentru a fi primul bărbat de care Beatrice să se îndrăgostească.
Înainte să coboare la masă, cu părul aranjat și inima în gât, Beatrice întrebă dacă putea și ea să se rujeze. Maică-sa refuză dar luă puțin ruj pe degete și i-l întinse pe obraji. Din cauza bronzului, culoarea era aproape imperceptibilă, așa că Beatrice fu nevoită să se mulțumească doar cu o vagă strălucire.
– Dar cu parfum pot ? întrebă ea apoi.
– Da, cu parfum poți, răspunse Nora și o parfumă de câteva ori.
Coborâră la masă. Veniră și ceilalți din grup, doamnele erau toate foarte cochete. Nora purta o rochie făcută de croitoreasă după un catalog Neckerman din Germania. După puțin timp, apăru și John. Purta pantaloni lungi de doc bej și o cămașă roz descheiată la gât. Bărbații îi oferiră un loc lângă ei și comandară platouri cu antreuri. Discutară o vreme politică, Beatrice îi arunca din când în când ocheade scurte dar John își vedea de discuție. Apărură platourile așa că începură să mănânce iar bărbații să bea țuică. Restaurantul era plin și o zumzăială destul de gălăgioasă rezona din toate colțurile. După ce terminară de mâncat primul fel, formația începu să cânte iar orga electrică răsună pe ritmurile unor hit-uri din anii ‘80, unicul repertoriu cunoscut de artiștii din acea periodă. Lumea începu să danseze și ringul se umplu imediat.
John se ridică și se îndreptă către partea de masă a fetelor. Dar, spre dezamăgirea lui Beatrice, o invită la dans pe Nora. Aceasta se înroși, neașteptându-se la acest gest, dar se ridică dezinvoltă. John îi prinse privirea fetei și îi făcu ochiul. Beatrice se mai liniști.
John o urmă pe Nora și începu să danseze cu ea pe o melodie lentă. Nu rată ocazia să o complimenteze asupra rochiei. Când află că e făcută la comandă, John spuse :
– Așa sunt femeile din România, știu să fie cochete în orice situație.
Nora era fermecată la rândul ei. Melodia se termină și John o invită de data asta pe Beatrice.
– Doriți să dansați, domnișoară? spuse el foarte galant.
Fața fetei se lumină. Se ridică fără să spună nimic. John o luă de mână, căci în această situație bunele maniere o permiteau. Beatrice îl strânse bine, pentru ca mâna ei să îi memoreze toate caracteristicile mâinii lui, numai prin simpla atingere. El o conduse pe ring și când ajunseră, o trase lângă el și o apucă strâns cu mâna stângă.
Începură să danseze. John o conducea ușor, o simțea ca pe un fluture în brațele lui. Beatrice se lipise de el fără frică și îi simțea căldura corpului și încordarea mușchilor. Era un bun dansator, simțea ritmul fără efort. Beatrice era așa de emoționată că nu mai știa nici ea cum de se mai ținea pe picioare, cum de îi mai putea urma mișcările. Dacă el nu ar fi ținut-o așa de strâns, și-ar fi pierdut cu siguranță echilibrul.
Melodia se termină. John o conduse fără o vorbă la masă. Își spuseseră tot ce aveau de spus mai devreme, la piscină. Acum Beatrice nu mai voia decât să îl simtă lângă ea. Dar el, ca să nu trezească suspiciuni, le invită și pe cele două doamne, care primiră invitația cu încântare.
Seara urmă în același ritm, John le lua la rând pe toate fetele. Beatrice rămânea la masă puțin bosumflată și se lumina toată când îi venea rândul ei. Făcură o pauză când veniră fripturile, care erau ca de obicei din abundență iar apoi formația reluă cântecele. Beatrice avea impresia că seara nu se mai termina. Dar iată că înaintea desertului, John se ridică dintr-o dată, își luă la revedere de la toată lumea și spuse că trebuie să se retragă. Beatrice era uimită, era ora zece. Oare se ducea la culcare așa de devreme?
Formația continua cu același repertoriu, bărbații cu șprițurile. Femeile discutau despre cât de bun dansator era John. Pe la unsprezece, avocatul anunță că era obosit, așa că urcară cu toții. Beatrice se schimbă în pijama și se băgă în pat. Era foarte cald și Nora lăsă ușa de la balcon deschisă. Ea și Nelu adormiră imediat, ea de la dans iar el de la băutură.
Dar Beatrice nu avea somn. Trăise într-o zi cât într-un an, în câteva zile cât într-o viață. Era puțin intrigată de faptul că el plecase fără să spună nimic, nici măcar un ‚ne vedem mâine pe plajă’. Dar ce mai conta? El o plăcea, așa i se confesase. Știa exact toate cuvintele pe care i le adresase. Simțea încă în palmă atingerea lui și în corp puterea cu care o purta pe ritmul de dans. Oare a doua zi o va mai invita la piscină? Ce frumos ar fi, să fie din nou doar ei doi, fără ochii inchizitivi ai părinților și ai celorlalți.
Nu știa nici ea cât timp trecuse de când se întinsese în pat, dar somnul se lăsa așteptat. La un moment dat, auzi zgomote pe balcon și șoapte. Se gândi că veneau de la cealaltă cameră, unde observase că se cazase un cuplu de tineri. Nu le luă în seamă dar șușotelile continuau și avu impresia că auzea vocea lui John. Inima începu să îi bată cu putere. Se uită către patul părinților dar ei dormeau duși. Se ridică ușurel și se duse în vârful degetelor până la ușa balconului. Se opri după perdea. Ascultă. Era într-adevăr vocea lui. Și cealaltă voce? Era o femeie. Simțea că leșină. Era imposibil. Trase puțin perdeaua și își aruncă numai privirea prin crăpătură. Îngheță.
John era în balcon cu o femeie. Cum clădirea hotelului lua o cotitură chiar în dreptul camerei lor, putea să vadă din acel unghi tot ce se petrecea în balconul camerei alăturate, unde era cazat John. Acesta sorbi dintr-un pahar cu picior, îl puse pe masă și apoi o luă în brațe pe femeia cu care era. Beatrice se apropie mai bine de ușa balconului, rămânând la adăpostul perdelei trase. Femeia părea să aibă douăzeci și ceva de ani, era îmbrăcată cu o pereche de pantaloni strâmți argintii și o bluză neagră cu paiete. Avea părul lung, vopsit roșcat. Fața nu i-o putea zări pentru că stătea cu spatele.
John începu să o sărute pătimaș. Fata se prefăcea că nu voia dar îl înlănțuise cu mâinile. Beatrice privea uimită. Era ora John? Cel care îi destăinuise cu câteva ore mai devreme că o plăcea, că îi plăceau pistruii ei și ochii ei și părul despletit și felul ei de a fi. Se uită mai bine. Se apropiase așa de mult de rama ușii că risca să fie descoperită. Nu îi venea a crede. Și totuși, era el. John se desprinse de femeie și o trase de mână în cameră. Beatrice observă că lăsaseră ușa deschisă la balcon și asculta atentă. Din camera lui se auzeau niște zgomote înfundate.
Nu mai putea respira. Ar fi vrut să rămână să mai asculte dar nu mai avea rost. Trase perdeaua la loc și se întinse în pat. Se acoperi cu cearceaful până la gât. Era extrem de cald dar ea tremura. Tremura din toți mușchii, din toate încheieturile, parcă și dinții îi clănțăneau. Cum de putea să facă una ca asta? OK, ea era o fată, era conștientă de asta, dar totuși. La numai câteva ore după ce își petrecuse ziua cu ea și nu fusese o zi oarecare, să facă… asta?
Nici nu se putea gândi mai departe, nici nu îndrăznea să își spună în gând cuvântul. Nu putea închide ochii pentru că în loc să îl vadă lângă ea pe șezlong, atingându-i buzele cu degetele sau în timp ce o lua de mână și o conducea pe ringul de dans sau măcar în timp ce se îndrepta spre apă cu mersul lui de felină, ea îl vedea îmbrățișând-o pe cealaltă femeie. Și mai mult, știa că în acel moment el era cu ea în cameră alăturată.
Lacrimi mari începură să îi curgă pe obraji. Plângea fără să scoată un sunet dar măcar nu mai tremura. Plânsul o ajuta să se liniștească, să se calmeze, să înțeleagă. Era de acum clar. În vacanța asta cunoscuse prima iubire, dar și prima decepție din dragoste.

Sandra Ionescu

Sandra Ionescu este economist de formaţie, cu puternice înclinaţii artistice în timpul liber. Scrie de câțiva ani proză sub diverse forme, nuvele, roman, povestiri pentru copii. În 2015 a câştigat premiul al II lea al Concursului naţional de proză „Mihail Sadoveanu” organizat de Muzeul Naţional al Literaturii Române din Iaşi. A publicat nuvele în revistele online Liternautica, Literomania și Itaca. Textele sale au fost prezentate în cadrul evenimentului ‘Les légendes urbaines de Belgique et…d’Etterbeek’ în iunie 2018 la Biblioteca Hergé din Bruxelles.