Un episod despre dragoste

Atunci când ești pus într-o situație imposibilă, ai nevoie de cea mai banală siguranță și familiaritate pentru a te putea stabiliza. Așa cum și adolescentul ăla absolut debusolat își caută alinarea într-un mesaj de la prietena lui care-l așteaptă la colțul străzii, așa cum femeia aia în vârstă își găsește alinarea în a-l chema la ea pe câinele ăla mic și alb, corcit, agresiv sau teritorial, cu o față turtită neadorabilă; așa cum și femeia aia tânără își găsește alinare în melodia pe care o ascultă în căști și un bărbat în vârstă iese din anticariat cu o carte pe care o căuta de mult pentru a o reciti (a găsit-o cu o iscălitură simpatică la începutul paginii, o dedicație personală cu iz de amor care promite o poveste ce nu s-a rostit niciodată în intimitatea neintimă a unor pagini pe care cineva le-ar fi putut citi vreodată. Nu poate să se abțină și citește din nou cu o plăcere vinovată, ‘Ca pentru prima oară când te-am avut; ca pentru acea dată când nu te voi mai avea niciodată…’ și moșul surâde). Fiecare dintre ei păstrează pe buze un potențial zâmbet, o potențială mișcare a va-fiindului, ceva ce doar în secvența așteăptării și iluziei devine tămăduitor…
Tot astfel, și el își aprinde țigara în miezul nopții, stând afară doar într-un pulover deși este deja decembrie și gerul de afară promite nu doar metaforic să înghețe, dacă nu pietrele care nu sunt pe nicăieri, cel puțin toate mașinile parcate pe trotuarul destinat inițial trecătorilor (teoretic o chestiune de bun simț irefutabilă, practic devenită teren de discuție a utilității, ‘este etic să dispui de o parcelă atât de mare de pământ doar pentru o grămadă de potențiali trecători care vor trece sau nu strada la miezul nopții’?) Vorba vine, “miezul nopții…” Iarna ne oferă întotdeauna o perspectivă distorsionată a înserării și a nopții. Se gândește la toate astea trecător, fără veste, fără direcție, încercând să sugrume furia care-i strânge gâtul și nu-i permite să respire. Trage adânc fumul în piept. Îl dă afară cu toată furia reprimată. Continuă gestul. Repetă. Repetă. Repetă. Repetă până își aprinde o nouă țigară. Un Lucky Strike mentolat pe care nu l-a mai gustat niciodată până în această seară. Aproape că urăște aroma mentolată pentru că țigările nu ar trebui niciodată să îi reamintească de prospețime. Prospețimea nu e tămăduitoare.
Trage aer adânc în piept, chiar înainte de a-și aprinde o nouă țigară. Își promite că pe asta o s-o savureze. Un procent aproape perceptibil din furia lui s-a dispersat în fumul îmbâcsit, grețos care s-a dus deja departe și-a infiltrat stratul curat de ozon al atmosferei… și din cauza asta, își dă seama într-un final că tremură. Și că-i e frig. Înjură printre dinți. Niște vorbe care nu ar aduce nici un omagiu unei transcrieri, la fel cum nu aduce nici o plăcere. Sunt vorbe pe care le spune pentru sine, și repetă înjurătura în alți termeni, cu atât mai ofensatori cu cât, deși în formulare personali, sunt deosebit de generali și neofensatori. E doar o altă formă de tămăduire. Trage nervos din țigară, înjură și tremură, și când o să se întoarcă înapoi în apartament, o să fie din nou calm și cu picioarele pe pământ.
După a treia țigară, poate în sfârșit să poarte o conversație cu sine. Încearcă să sistematizeze totul. E aproape o boală, nu o poate stăpâni. În primul rând, trebuie identificată problema. Ea e problema. L-a înfuriat atât de tare încât și-a dorit să-i tragă o palmă (nu este un bărbat violent, deși ea e o femeie violentă). A preferat să iasă din cameră; motivul principal: chipul maică-si i-a răsărit în minte cu o însuflețire teribilă. Nu putea călca în picioare prima dintre cei trei reguli de bază ale maică-si: într-o femeie n-ai voie să dai nici c-o floare. Dacă n-o mai suporți, las-o.
În al doilea rând, nu putea să respecte în întregime regula principală a maică-si. Deși problema lui cea mai mare era ea, și deși nu o lovea în pofida primului instinct nervos ce i-l crea, fără doar și poate, intenționat, n-o putea lăsa. Pentru că o iubea. Al naibii sentiment, ar fi spus în capul său dacă ar fi avut la îndemână un limbaj atât de nevinovat și aproape pudic. Neavându-l, a folosit niște cuvinte mai colorate, mai expresive, poate mai aproape de sufletul său decât nevinovatele noastre.
În al treilea rând, deși era absolut insuportabilă și o iubea ca prostul și nu o putea lăsa, trebuia să se despartă de ea. Pentru că așa dorea ea. Acum îl aștepta înapoi în apartament. El ieșise trântind ușa. Și a încuiat-o acolo. Oricum ea își făcea bagajele pentru că nu-l mai suporta și ‘asta nu era viață’ și ‘mai bine cu oricine altcineva decât cu tine.’ Îl iritau al naibii de tare vorbele ei. Atât de tare că-i șterpelise și telefonul înainte să fugă din casă și s-o încuie acolo. Teoretic, avea și ea cheile ei, practic i le luase și pe alea. Poate le găsea pe cele de rezervă. Sigur le găsea, că doar ea știa unde le pusese. Și oricum, ce conta, ea nu ieșea, poate nici nu știa că el a încuiat-o înăuntru. Fu-… Dar nu e treaba noastră să consemnăm gândurile vii și colorate ale unui fumător vicios care înjură ca la ușa cortului și nu știe ce să facă când iubita pe care o iubește încă vrea să-i dea papucii.
În aparență, și nu numai, el este un bărbat rațional și calculat. Dar dragostea îi face ceva rău, la fel cum le face rău laptele celor intoleranți la lactoză… și câți n-a văzut dând iama la cana de lapte călduț doar pentru că n-au voie. ‘Doar un pic, doar un pic, un pic de tot că nu se simte…’ Și el la fel. ‘O voi iubi doar un pic. Doar un pic. Nu se simte. Dacă mi se face rău, mă opresc.’ Dar el e plin de bube și se scarpină ca nebunul de parcă a căpătat vreo urticarie mortală și tot nu se satură de ea. Se uită în stânga, gerul. Se uită în dreapta, tot gerul. Tremură, e îmbrăcat prost, dar își mai aprinde o țigară. Și pentru că nu găsește o soluție, încă prea nervos, prea apăsat de neclaritatea situației, îi aprinde telefonul.
Încolțește ușor în mintea lui ispita. Nu are claritatea și starea necesară să-și oprească mârșăvia. ÎI verifică mesajele. Nimic compromițător. Nici în lista de contacte. Iar lista convorbirilor este prea curată, prea ca acasă. Intră pe messenger, verifică și acolo mesajele, intră în arhive. Nimic ieșit din comun. I se face instant rușine. De altfel, ce a făcut el, nu se face, și încalcă a doua regulă a maică-si: în geanta neveste-ti, nu ai voie să umbli orice-ar fi! Mă rog, maică-sa a zis ‘nevastă’, iar Lili nu era nevastă-sa. Și nici telefonul nu-i geantă. Dar e capabil să extrapoleze și știe că maică-sa l-ar prinde cu mâța-n sac dac-ar minți că nu vede evidentul. Și aici era problema. ÎI venea să urle și să se dea cu capul de asfalt, el, tipul ăla cerebral și rațional și ‘problem-solving’, ăla rece și calculat la care vine toată lumea să ceară un sfat sincer și fără sentiment, pentru că el poate să observe totul… la rece!
Are în buzunarul blugilor lălâi un inel. Un inel din ăla simplu, e din aur alb că asta-i place drăguței de Lili să poarte, cu o pietricică roșie, așa cum își dorise și visase ea întotdeauna, ca să se potrivească cu părul ei roșiatic natural – o frumusețe, părul ei lung, lung care-i acoperă și lui întotdeauna fața atunci când ea se întinde deasupra lui și îi șoptește acele cuvinte care-l înmoaie iremediabil pe el, cerebralul ăla fără suflet. Soseki n-avea habar când vorbea despre a senzația de a fi îmbrățișat de o femeie cu păr negru, lung… idealul era Lili, cu părul ei roșcat în îmbrățișarea căruia rămâi sugrumat.
Inelul e într-o cutie. El nu e prea romantic. Voia să cadă în genunchi, tradițional până la cer și-napoi și să-i spună pe cât putea el de clar, Lili, vrei să fii soția mea? Sau, Lili, vrei să vii cu mine în călătoria asta zdruncinată numită viață? Dar ideea asta nu i-a venit din start, era mult prea poetică pentru sufletul lui ăla rațional și rece, ca o piftie. Serios, era un gând ce îi aparținea în întregime, dacă putea fi comparat cu o mâncare, el era o piftie.
Înjură iar. Mai aprinse o țigară. Pe cealaltă nici nu o termină bine și o călcă în picioare. Simțea cum venea iar furia năvale peste el. Intrase în apartament cu jovialitatea celui care vrea s-o ceară pe mândra lui de soție. Aia, nervoasă -nu-i nimic, avea să facă lucrurile cu atât mai plăcute și interesante, și nici el nu era la fel de tâmpit ca Marshall din How I Met Your Mother și să-i învinețească ochiul din greșeală, serialul ăla care-i place ei atât de mult (el preferă Friends, dac-ar fi să aleagă). Da, ei bine, e stăpân pe situație. Chiar o întreabă, ‘Dar ce s-a întâmplat, iubito?’ Și asta începe să se isterizeze, el încearcă să o calmeze imaginându-și cum o s-o trântească pe pat și o s-o dezbrace și-o s-o iubească cum n-a mai iubit-o niciodată până atunci. Gândul fierbe dulce în mintea lui, sau fierbea la momentul respectiv și-l face să zâmbească mieros (crede el mieros, dar de fapt ea vede un zămbet afectat și superior și asta o face să izbucnească fără precedent). Urlă și țipă și face un scandal monstru și îi aruncă niște vorbe care au capacitatea de a dărâma și cea mai solidă piftie a maică-si… La naiba, ar spune dacă ar poseda un limbaj atât de simpatic.
A identificat problema. Înțelege situația. Nu e tâmpit. Dacă nu-l mai vrea, n-are decât să plece, să se ducă… el ce o să facă? O să sufere o lună, două, trei, un an, doi, trei… Dacă dragostea durează trei ani, atunci și suferința de după dragoste trebuie să dureze tot maxim trei. Dar ei se iubeau de vreo cinci, sau cel puțin ea așa credea. Era greu, tare greu de spus. În primul rând pentru că el era îndrăgostit de ea de zece ani, și în al doilea rând pentru că niciodată nu îi mărturisise treaba asta (nici n-avea de gând).
O știa pe Lili de când el avea 22 și ea 17, o întâlnise aproape din greșeală prin intermediul unor prieteni la o petrecere oarecare și o plăcuse instant. Iar ei au devenit prieteni fără vreun preambul, le plăceau lucruri similare, iar ea era deja îndrăgostită de un individ oarecare cu care își petrecea mult din timpul prețios. Și el și-a tot petrecut timpul cu diverse fete, dintre cele mai variate, diferite. Iar apoi, cinci ani mai târziu, a cuprins-o pe Lili de talie și a tras-o spre el, când erau ușor amețiți de la câteva beri ieftine dintr-un pub și a sărutat-o așa cum n-a mai sărutat niciodată până atunci. Erau amândoi cam amețiți, s-au iubit în noaptea aceea pentru prima oară, și au continuat să o facă fără dificultate (ba chiar cu pasiune) pentru cinci ani.
Cinci ani! Încă o iubea pe Lili. Ba, la naiba, o iubea mai mult ca înainte pentru că acum roșcata aceea de care se îndrăgostise de-adevăratelea era complet a lui. Sau fusese. Acum urma să-și ia tălpășița din apartamentul lui și din viața lui și-… Pur și simplu nu putea concepe o realitate în care nu îi povestea lui Lili, la sfârșitul zilei, ce poante a mai scos aiuritul de Vlad din echipa lui. Vlad cel mereu pus pe poante, Vlad care avea triplete acasă și l-au făcut să slăbească douăzeci de kile. Le mulțumea în fiecare zi pentru că acum era arătos, dar nu putea merge la agățat pentru că trebuia să schimbe pamperși. Trebuia să-i povestească lui Lili în fiecare zi. La fel cum dimineața își beau mereu cafeaua împreună, de un an de zile cel puțin, și ea îl săruta pe obraz și îi spunea să spele ceștile înainte de a pleca la serviciu. Se executa, fără prea mult efort, altfel știa că îl aștepta un scandal monstru când le găsea ea murdare… Da, fără prea mare efort, putea spune că asta era fericirea.
Deci, ajungând la concluzia asta, cum s-o lase să plece, să zboare? Și de ce…? De ce, mă rog? Odată ce își puse întrebarea asta, se opri și din fumat. Nu găsea nici o explicație la îndemnână în afara celei evidente: îl înșela! Dar nu existau suspiciuni, nu existau dovezi… Atunci, ce s-a întâmplat, nu-l mai iubea? De parcă Lili putea disimula într-atât. Existase o schimbare în comportamentul ei săptămâna asta, și totuși… era prea brusc, era prea total, nu putea suporta ideea ca ea să plece din viața lui, dar cu atât mai insuportabilă era ideea de a nu-l mai iubi. Prefera să-l înșele, dar să-l iubească încă. Cum, de ce să nu-l mai iubească? Dar el o iubea pe ea! Nu, nu reușea să fugărească furia asta nebună. Se decise să încalce și ultima regulă a maică-si, măcar să fie simetric în acțiune: niciodată să nu fugi după o muiere care nu te vrea; e plin pământul de femei care să te iubească și pe care să le iubești. O fi plin pământul, mamă, ar fi vrut să zică, dar eu pe asta o vreau.
Avea o problemă cu simetria. Trebuia să fie ori așa, ori altfel, dar nu la mijloc, nu o încrengătură de lucruri, nu ceva cârpit și amenajat de formă. Dacă avea să fie respins, trebuia să fie respins irevocabil, într-un mare fel, fără drept de apel, ca să poată pleca mai departe și s-o șteargă pe Lili complet din viața lui (ceva ce nici nu putea concepe în momentul de față). Clar nu putea să-și controleze furia, așa că urcă scările până la etajul 9… Ajunse gâfâind și descuie ușa. Pe Lili o auzea în bucătărie. Plângea. S-a oprit brusc când a auzit ușa. A închis-o și ea pe cea de la bucătărie. Se baricadase acolo.
Dar în loc să se enerveze și mai tare, simți cum inima îi bate mai tare în piept, aproape entuziasmată, și începe să se calmeze. E conștient că duhnește a țigări, dar măcar e un miros ușor mentolat. Ei nu prea-i plac țigările, deși fumează și ea câteodată. Poate că se lăsa, că săptămâna asta nu fumase deloc. Nu credea că se putea lăsa de fumat de dragul lui Lili sau de dragul cuiva, dar o iubea pentru că ea-l iubea și ar fi făcut un efort măcar să le reducă. Dar Lili îl voia și pe el fericit. Da, asta era esența, pur și simplu Lili îl iubea, trebuia să-l iubească, altfel nimic nu mai avea sens.
Forță ușa de la bucătăriei.
– Hai, Lili, deschide, te rog!
Dar Lili nu-i zice nimic. Așa că el se hotărăște să n-o forțeze de data asta. Da, a auzit-o plângând și s-a calmat. Dacă nu-l mai iubea, n-ar fi plâns.
– Ce am greșit atât de rău? Nu mă pot schimba, dar poate că… ajungem cumva la o înțelegere. Știi ca te iubesc. Cum să nu te iubesc? Tu nu mă mai iubești?
Dar Lili nu zice nimic. Ea nu e niciodată directă. Îi e parcă frică să spună direct anumite lucruri, și doar în momentele de pasiune reușește să rostească cu o claritate aproape vulgară anumite lucruri evidente, deși limbajul folosit de ea nu este niciodată cu adevărat vulgar în formă…
– Zău dacă știu ce-am făcut. Știu că n-am spălat ceștile de dimineață, dar n-ar fi prima oară, nici tu n-ai strâns masa aseară și cred că m-am răzbunat. Dar chiar și așa…
– Nu e vorba despre asta.
Vocea ei, cam prea sigură, nu-l irită, ci îl umple mai degrabă de un sentiment de siguranță. Lili îi răspunde astfel acum pentru că s-a calmat din plâns, iar el îi cunoaște prea bine atitudinea.
– Păi și atunci? Te iubesc, mă iubești. Ce mare scofală?
Iar tace, nu poate să zică nimic, dar nici el nu știe ce să mai zică așa că trântit pe jos, stă lipit cu spatele de ușă și așteaptă, se gândește, ar vrea să fumeze iar una din țigările alea mentolate, deși cam scârboase.
Ea oftează. Tăcerea e cel mai bun trigger pentru Lili.
– Sunt însărcinată, asta e.
Dar el nu percutează, nu înțelege ce vrea ea să zică. Stă câteva secunde lungi tâmpit de veste, cu mâna pe pachetul de țigări.
Într-un final, reacționează, aproape cu teamă.
– Și, nu-i al meu?
Ea se isterizează. Începe iar o tură de plâns. Devine nervoasă, deschide ușa și începe să-l lovească, iar el se ridică în picioare ca să primească mai bine palmele și picioarele. E o femeie tare agresivă, nu a învățat-o maică-sa să nu își lovească bărbatul, deși poate a învățat-o să nu lovească femei. De fapt, Lili îl lovește doar pe el, și el îi primește fiecare lovitură cu o familiaritate aproape voluptoasă.
– Normal că-i al tău, cum poți fi atât de insensibil? CUM? Îi mai trage câteva palme printre lacrimi și se prăpădește pe podea. El face gestul aproape instinctiv de a se arunca lângă ea și a îmbrățișa-o strâns.
– Ești nebună! Zău! De ce te isterizezi atât? Ne descurcăm și cu copilul, crezi că-l las să moară de foame sau ce?
Ea îl privește prostită, dar cu furia încă fierbându-i în ochi.
– Tu mă iei la mișto?
Asta era vorba lui. De la el o căpătase. Nu-i plăcuse niciodată, dar tot o împrumutase de la el și-acum o folosea împotriva lui. Zâmbi fără să vrea.
– Da’ de ce-ntrebi?
– Ani de zile mi-ai zis că nu-ți plac copiii… ce naiba, mă?
– Serios că ești nebună. Nu-mi plac copiii și sunt enervanți rău. Dar pe copilul meu l-aș iubi. Adică nici oamenii nu-mi plac neapărat. Doar ăia la care țin. Ești sărită rău, Lili.
Se privesc așa cum se privesc doi oameni într-o situație de genul ăsta. Lui îi vine să râdă, ei nu îi vine să creadă că a făcut atâta circ și a aruncat atâtea vorbe la nervi pentru nimic. Se uită unul la altul cu prostia aferentă și într-un final izbucnesc în râs și el o ridică de pe parchet. Nu se cade ca femeia lui, însărcinată cum era, să stea pe jos. Trebuie să se gândească la binele amândurora, așa că-i zice să stea pe scaun și să se calmeze că face el o ciocolată caldă. Dar se oprește brusc când scoate laptele din frigider.
– Auzi, dar poți să bei ciocolată caldă?
– Da, mă, ce-ai?
– Păi copilu’…
Asta o face pe Lili să râdă în hohote.
– Auzi-la-el-păi-copilul-ha-ha-ha-ciocolată-caldă-ha-ha-ha-ha! Hai că ești de comă, zău. Da, e ciocolată caldă, de ce să nu pot?
Iar el face ciocolata caldă bombănind, mai vrându-i s-o pună pe ea să-și facă ciocolata caldă singură. A uitat complet de furia lui de mai devreme, de turmentare, de bătăile neregulate și agonizante ale inimii, de frigul de decembrie îndurat într-un amărât de pulover și cu jumătate de pachet de țigări de Lucky Strike mentolat fumat așa, pe nerăsuflate. A uitat de tot când se așează aproape strategic la picioarele ei, după ce i-a pus pe masă ciocolata caldă și scoate cutiuța din buzunar și i-o dă așa, cum zice englezul, matter-of-factly. Ea se uită ba la el, ba la cutie, parcă nu înțelege, mai și întreabă ‘dar ce-i asta?’ căci doar ea poate fi așa lipsită de tact.
Iar el zice:
– Trebuie să te căsătorești cu mine, Lili, că altfel pământul se învârte degeaba în jurul soarelui și jur că nici fusul orar n-o să-mi mai funcționeze bine. Promit c-o să spăl cănile alea de cafea… patru zile din șapte, măcar.
Dar ea râde și îi trage una peste cap. Dar nu tare. Doar așa, cu afecțiune, iar el e obișnuit cu ea (e nebună, dar e nebuna lui). Părul ei ca focul pare să zâmbească odată cu ochii și cu gura ei, iar inelul ăla se potrivește de minune. Aproape că regretă că nu a băgat replica aia cu vrei să vii cu mine în călătoria asta zdruncinată numită viață?… Ar fi fost o replică bună. Dar i-o va povesti altădată. Și o să-i spună și despre când s-a îndrăgostit de ea prima dată, de-adevăratelea, acum zece ani când a văzut-o prima oară.
Avea părul mai scurt atunci, îl ținea după urechi și făcea gestul ăsta aproape mecanic de a-și da părul după urechi. Doamne, și ce urechi mici și frumoase avea, și un zâmbet de parcă nu mai văzuse el niciodată zâmbet până atunci pe niște buze perfecte, simetrice parcă, pline, atrăgătoare, numai bune de sărutat. Iar ea îi spusese, ‘zi-mi Lili, dacă mai aud pe cineva cu Lilișor, o să-l bat,’ iar el zisese, ‘bine, Lilișor,’ și ea îi trăsese o palmă mai în joacă, mai în serios. Așa că îi zâmbise și el atunci, ‘Lili, gata, îți zic Lili, dar tre’ să dansezi cu mine pe melodia asta că mă caută o fostă și nu vreau să cad în plasă.’ Fusese o minciună gogonată, dar Lili răsese și dansase cu el toată seara oricum. Iar el ar fi vrut să fie a lui, poate, chiar din clipa aceea, dar nu își dăduse seama. Îi luase cinci ani să-și dea seama că fără Lili, lucrurile parcă n-au aceeași culoare.
Dar asta era o poveste pentru altădată. Momentan trebuia să strângă tot dezastrul făcut de Lili în apartament în furia ei. Parcă nu avusese nici un gând să plece. Toate lucrurile erau aruncate claie peste grămadă. Într-un final, recunoscuse și ea: așteptam să te întorci ca să te caftesc. Slavă cerului, își zise el atunci, că n-am venit mai devreme… sau mai târziu. Îl ascultă în taina propriei minți pe Garrett Hedlund, Timing is everything. Și zâmbește.

Ramona Boldizsar

Absolventă a Facultății de Filosofie și în timpul liber blogger; născută în ’93 cu o pasiune nemuritoare pentru imaginație (scris și citit).