Scurt proces verbal al întîlnirii rămășițelor echipei Liternautica din 19 august 2019, București

Întîlnirea fusese stabilită pentru ora 6:00.
Lîngă Hanul lui Manuc “dar mai bine în fața bisericii sfîntul Anton” specificase Alexandra.
“Și nici să vă gîndiți că mă mai puteți contacta după ora 5:00 pentru că nu îmi merge mesageria pe telefon iar de la birou, plec” mai primise Cornel un mesaj de la Daniela înainte să urce în mașină.
Cornel ăsta, ca să-l zugrăvim în două propoziții, era cel mai prost organizator pe care vi-l puteți imagina: nimeni dintre cei invitați nu auzise un cuvințel din partea lui pînă exact cu cîteva ore înainte de întîlnire. Ar fi vrut el să îl numească lumea “Liternauticu’” dar cînd încercase mai demult să se recomande așa într-un club, din cauza zgomotului o tipă înțelesese “liternautilul” sau mai exact “liternautilul punct com”. Lungă poreclă și, cum bine știm, cerința numărul unu a unei porecle este să fie mai scurtă decît numele.
Liternauticu’ pierdu cîteva minute prețioase, între 5:30 și 5:35 întrebîndu-se dacă să ia metroul sau mașina închiriată, un Logan 2019 cu motor de 0.9 litri pentru care văru-său, cu o săptămînă în urmă, îl sunase special să-i zică direct “băi, tot chitros ai rămas?! cum urcăm, frate, noi cu asta serpentinele pe Transfăgărășan? Și mai vrei și în Apuseni!!”
– Păi tu conduci! replicase Liternauticu’ calm, rămînînd la Logan, care venea cu marele avantaj (față de mașinile străine) că firma nu oprea nici o garanție cash.
Așa cum îi era obiceiul, plecase în întîrziere și luase decizia greșită. Să nu ia metroul.
“Ce, dau 20 de euro pe închiriat mașina și să mai scot încă 5 RON dus întors pe metro?!”
Deabia în traficul din fața Gării de Nord și-a dat seama de prostia pe care o făcuse. Șase fără cinci și putea admira cît voia statuia eroilor ceferiști din fața gării, blocat pe banda cea mai din dreapta, încolonat, pe patru șiruri de mașini. Atunci sună telefonul, era Mihai dar mai nou nici lui nu-i convenea numele primit în acte și se recomanda “Mihail”.
Mihai era întotdeauna calm. Cool hand Luke dacă știți filmul. Adică de curînd se dusese la doctor și cînd îl întrebaseră ăia care e problema spusese “Ah, o nimica toată, doar că nu mai îmi simt mîna, dar nu e cea cu care scriu, știți să o reparați, bine, nu, sînteți doar cretini așa cum îmi imaginam.”
– Ce faci? Ai ajuns?
– Pe dracu’. Sînt prins în trafic, noroc că știu unde sînt după statuia ceferiștilor eroi, lîngă care, în pizda mă-sii, sînt blocat. Întîrzii sigur. Tu ai ajuns?
– Eu? Cum să ajung cînd prietena mea și-a uitat mobilul la serviciu și a trebuit să mă întorc?
– Ce de rahat. Or să ajungă fetele alea înaintea noastră. Nu mi-e jenă de Alexandra, ci de Daniela, că e vice-președinte la Asociația Femeilor din România sau așa ceva.
Chiar atunci se auzi o bufnitură. Oglinda Loganului bușise oglinda mașinii din dreapta. Un BMW.
“Să dea naiba dacă putea apare un moment mai prost. Ăsta o să mă înjure, mai mult că sigur un cocalar cu BMW. O să trebuiască să sar la bătaie cu clavicula încă ruptă. Cum naiba o să-l bat bine numai cu dreapta? Și dacă o iau, cum dracu’ mă întîlnesc cu ăștia cu un ochi vînăt?!”
Răsuflă ușurat cînd observă că lovise o mașină parcată necorespunzător. Și doar ce-i pliase oglinda. “Ceea ce boul ar fi trebuit să facă singur!”
– Mihai, lasă-mă dracu că și așa sînt pe google maps și acum pe ecran apari tu. În plus tocmai s-a dat startul la amenzi pentru ăștia de vorbesc la volan. Tu conduci?
– Nu, vin cu metroul.
– Bravo ție! Ne vedem acolo, la biserică. Apropo, eu cred că Alexandra e bisericoasă sau cel puțin mare păcătoasă. Fată tînără să alegi întîlnirea la o biserică.
Parcă mașina pe cheiul Dîmboviței, cu două străzi înainte de Judecătorie. Era 6:05. O luă la fugă, traversă primul pod, continuă să fugă cu rucsacul bălăngănindu-i-se la spate, plin cu propriile romane, mai exact exemplarele de autor tocmai primite cu o zi înainte. Gîndul că va scăpa de patru dintre ele îl bucură și-i îndrumă pasul alergător spre biserica sf. Anton.
La 6:10 cînd ajunse acolo constată cu surprindere că era primul. La scurt timp, se apropiară de el Alexandra și Daniela.
– Arătați exact ca în poza de profil, spuse, încercînd să acopere cu ceva conversație transpirația abundentă care deabia acum găsise de cuviință să țișnească din el după scurta alergare ușoară dintre Judecătorie și biserică.
“Tu, nu!” își spuse Alexandra zîmbind politicos.
Mihai încă întîrzia așa că cei trei umplură timpul rămas menționîndu-i pe rînd pe cei care din diverse motive lipseau.
– Cosmin nu avea cum să vină nici dacă ne întîlneam la 10 km de apartamentul lui. Vă dați seama: copil mic, pisică, job la multinațională și gagiul are senzația că e mereu în urmă cu scrisul. Florin, bine că am condus printr-un trafic infernal ca să mă autoejectez la poarta casei lui – altfel nici gînd să-l văd cum era ocupat cu nu știu ce examen de titularizare. Pavel cred că nici nu mai știe română la cîte examene a dat sesiunea asta în Italia.
Cu greu își aduseră aminte de alte nume.
– Începe cu G..
– Da, e dintre membrii fondatori… dar s-a dat la fund cam demult.
– Era traducător, și omul care a muncit cel mai mult la noul design al site-ului acum doi ani.
– Gabriel Furmuzachi! răcni Cornel în timp ce Mihai își făcea apariția în curtea bisericii de mînă cu o fermecătoare făptură.
– Mihail Victus, corectă Mihai în timp ce împrăștia pupăturile de rigoare pe obrajii Alexandrei, respectiv Danielei.
Au făcut cunoștință cu logodnica lui Mihai și, printr-o corelație stupidă de idei, în timp ce o luau la pas printr-o întortcheală de ganguri către o terasă din Centrul Vechi, Cornel o întrebă pe Alexandra dacă citise Logodnica lui Pinocchio cînd era mică. Dar Alexandrei îi scăpase acest titlu.
– În schimb am citit Bețișorul Năzdrăvan!
– Scris de un rus! Și eu l-am avut, ce păcat că l-a dat mama cuiva și s-a pierdut.
Au luat locuri la o masă de patru și cu toate că Liternauticu’ le-a spus că plătește el toată consumația ca să facă în ciudă articolului scris de Pavel cu vreun an în urmă, articol din care bazat pe nimic reieșea că el ar fi fost cam atent la cheltuieli, ceilalți patru au comandat numai băuturi. Influențați probabil de sus-menționatul articol nu voiau să-i facă pagubă. Cornel s-a văzut nevoit să nu-și termine ciorba de văcuță a cărei carne ațoasă era dificil de mestecat cu patru priviri care nu aveau altceva de făcut cu sucuri în mîini decît să-l urmărească pe el.
Dialogurile erau incredibil de previzibile pentru că bineînțeles, au fost luați la rînd majoritatea scriitorilor români contemporani, care mai de care mai pe dinafară, mai eronat în alegerea subiectului, mai oportunist și mai norocos. Li se părea pur și simplu aiuritor că toți oamenii ăia fuseseră publicați “pe hîrtie”. Sau în revista Iocan!
– Doar pe mama rămîne să o mai publice Iocan, a zis Cornel sau Mihai, în orice caz, o voce bărbătească pe ton sarcastic.
– Tu chiar te-ai închis într-un container ca să simți cum e? l-a întrebat Daniela la un moment dat.
– Normal, i-a răspuns Cornel abținîndu-se să se mărturisească pînă la capăt. Într-o suburbie a Parisului sărise gardul într-o curte părăsită și urcase la etajul unei case fără uși și ferestre, se uitase pe tablourile de pe pereți și își imaginase viețile acelor oameni din poze. Apoi scrisese un capitol întreg cu acțiunea într-o casă părăsită.
– Doar nu crezi că sînt ca ăla care a scris Zaraza și pe urmă s-a bătut cu pumnul în piept că a plîns la mormîntul lui Cristian Vasile în timp ce jumulea buruienile de pe el?!
– Zaraza. Pînă și Mihaela Rădulescu a scris un scenariu de film cu asta dar așa de prost că nimeni nu a sărit cu bani să-l facă.
– Pînă la urmă tot Cărtărescu a fost cel mai inspirat. Să scrii o poveste scurtă de cinșpe pagini, asta e tot ce poți face din Zaraza.
Apoi au vorbit puțin despre Cărtărescu în timp ce chelnerița aducea al doilea rînd de băuturi.
– Hai să vă spun una tare cu Cărtărescu, a zis Cornel. Puteți să credeți că nevastă-mea e convinsă că nu e numele lui real? Pe bune, e convinsă că omul are un nume banal gen Popescu și și-a ales un pseudonim bun să dai lovitura. Și ce nume sună mai bine în lumea cărților decît Cărturescu sau Cărtărescu?
– Și tu crezi?
– Normal că nu! Dar rîd de fiecare dată cînd mă contrazic cu ea pe tema asta.
Logodnica lui Mihai s-a oferit să le facă niște poze de grup.
– Vezi să o ștergi pe aia în care din greșeală mă uit la picioarele tale.
– Ce ai, ți s-a urcat ciorba de văcuță la cap? a întrebat Mihai rîzînd fair play.
Telefonul a făcut turul mesei și cu toții s-au declarat mulțumiți de cum ieșiseră dar de fapt fiecare și-a spus că a ieșit mult mai rău ca în realitate.
– Tu de ce ți-ai lăsat părul lung, să arăți a scriitor? l-a întrebat Cornel.
– Pentru că pot! i-a răspuns Mihai, aluziv.
Terasa era pe trei sferturi goală și undeva în apropierea mesei, pe ecranul unui televizor, se derula un meci de fotbal din campionatul intern. Sonorul era pe mut și din alte boxe invizibile cînta muzică în surdină. Concentrat să facă conversație, Mihai nu auzise nimic pînă în clipa aia cînd s-a făcut brusc liniște.
A întrebat-o pe Alexandra dacă aici, pe strada asta îi venise inspirația să scrie povestea cu cămila dar Alexandra doar a rîs enigmatic. S-au întrebat unul pe altul ce tabieturi au la scris dar nimeni nu avea loc să se desfășoare din cauza lui Cornel.
– Sigur nu vrei să-ți comanzi ceva de mîncare? a insistat el către Daniela.
– Dacă nu au iepure la grătar, cum mîncam în povestea lui Pavel, atunci altceva nu mă atrage.
– Al naibii Pavel ce a știut el să ghicească sau mai bine zis să-și imagineze tot felul de lucruri despre noi.
– Și Florin era tare la asta pînă nu a căzut în patima literaturii SF. Acum nu mai are în cap decît OZN-uri și examenul ăla al lui de titularizare. Doamne ajută să-l ia!
– Cum era cînd te-ai dus acolo la el?
– Cum să fie? Exact așa cum mi-l imaginasem. Relaxat, zîmbitor, înconjurat de cărți și de pisici, în curtea unei case construite chiar de el. Nici nu am stat prea mult. Am băut o bere și am mîncat niște prune dintr-o grădină din spate. Mă aștepta cu o friptură la grătar dar apucasem să mănînc așa că i-am dat o replică mișto: “Nu o să servesc nimic dar o să vezi cît bagă unchiu-meu în el, așa că doar teme-te de ce puteam să-ți fac, dacă voiam!” În afară de literatură mai avea cred o singură pasiune: USR. Nu uniunea scriitorilor, ci partidul. Ce păcat că nu e și el aici!
– Sau măcar Pavel cu Cosmin. Habar nu am de ce, dar întotdeauna mi-i imaginez venind împreună, Pavel într-o română cu accent italian și Cosmin zicînd ceva gen ce fucking loc de întîlnire și-au găsit și ăștia?!
– Nu știu dar în povestea lui Pavel apar cam răutăcioasă și haha, punctuală. Nici că se putea înșela mai bine în privința mea, rîse Alexandra. În schimb exemplarele de No, thank you vi le-am adus deja semnate.
Din boxe se auzea refrenul unui vechi hit, This is fucking awesome.
– Ce păcat că nu e și Cosmin aici…
Au mai vorbit despre un scriitor care făcuse ceva bani lucrînd prin Montreal computerist apoi revenise în România să publice nu mai puțin de 57 de cărți la o grămadă de edituri obscure pe care nu i le cumpăra nimeni. Omul își făcuse pagină pe Wikipidia în română, engleză și franceză. Poet, prozator, autor SF, editorialist, dramaturg, tot ce vrei și cu toate astea Cornel îi dăduse cu flit cînd încercase să publice și el o micuță proză SF pe site.
– Să bem în cinstea site-ului, să nu moară de tot, a toastat Daniela ca un fel de concluzie.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.