Despre un băiat care nu a sărutat o fată

Dragă alteritate, dacă mă voi naște altfel, poate te voi iubi mai mult, poate și tu mă vei iubi mai mult.

Se cățărase pe balustrada podului ca în copilărie când îl striga mama să se dea jos. Îmbufnat, o asculta, dar în fiecare zi când trecea de la școală, fără ea, se ducea înapoi și privea râul. Uneori era învolburat, alteori părea să stea și să-l privească pe el. Câteodată părea aproape secat, iar Luca simțea ceva de soiul unei datorii frățești să-i țină companie în fiecare zi. Mașinile treceau -atunci mai puține, acum mai multe și mai diverse. Îi plăcea sunetul pașilor celorlalți trecători și vuietul roților pe șosea (și mai ales acel sunet aproape scrâșnit auzit când cineva frâna brusc și, invariabil, striga câte o vorbă ce azi îi era aproape nostalgică). Când ești copil, vrei să crești mare, să fii la fel de adult ca părinții tăi și să faci ce vrei tu. Nici el nu fusese diferit și se bucurase întotdeauna de scurta și dulcea independență de a se cocoța fără mustrări pe balustradă pentru a privi râul. Era micul lui secret. Pe măsură ce a crescut, secretele s-au înmulțit. Era evident inevitabil.

Acum privește din nou râul, dar nu-l vede. Nu a mai trecut pe aici de multă vreme. S-au făcut câțiva ani. Nu a mai fost nevoie. Locuiește în cealaltă parte a orașului, iar jobul lui este foarte aproape de casă. Nu simte nevoia să se aventureze în această parte a orașului, oricât de idilică. Nu a fost niciodată nevoie. Nu este nici aproape de centru, nu prezintă nici vreo atracție inedită care să aducă cu sine nevoia apartenenței și chiar a prezenței la zonă. Din contră, ultimul deceniu și-a lăsat amprenta în mod negativ. Partea asta a orașului pare a fi în declin: s-au înmulțit graffiti-urile nereușite și vulgare, s-au dărăpănat blocurile, oamenii par mai posaci ca înainte, toate femeile își țin poșetele strâns în mână și huliganii stau veșnic cu țigara în gură și capul ascuns sub gluga hanoracului. Vine toamna peste tot, iar aici pare că vine sfârșitul lumii.
Se potrivește perfect cu starea lui. Dar, în loc să simtă tristețea și frustrarea degradării, el nu simte nimic. S-a întors aici în speranța că o să simtă. Poate că o să plângă. Poate c-o să se bucure. Dar nimic din toate acestea nu reușesc să-i aprindă interesul. Inima îi bate cu aceeași intensitate normală, expresia îi rămâne neschimbată, sufletul la fel de greu (dacă asta-i ce simte, are un nod constant în stomac și nu reușește să se bucure de nimic). O stare aproape pasivă. Nu simte nevoia să iasă din ea, oricât de mult își spune zilnic că trebuie să o facă. Cunoaște și cauza evidentă a acestei suferințe aproape penibile, dar nu mai are energie să se gândească la asta. În era postmodernă e un cuvânt pentru asta, îl știe și el: depresie. Probabil cauzată de stres. Probabil cauzată de suferința din dragoste. Probabil cauzată de criza identității personale. Tace și privește râul fără nici o expresie și fără nici o senzație.

În mod normal, ei nu s-ar fi întâlnit.
De fapt, șansele ca ei să se întâlnească tocmai în ziua aceea și în acel moment au fost și ar fi fost în orice altă condiție extrem de improbabile. Faptul că s-au întâlnit ar putea fi considerat, de mulți, un miracol; de alții, o năpastă. Ea fusese în vizită la unchiul bolnav căruia îi dusese diverse lucruri (de obicei îl vizita cu Mircea care avea mașină, ea rareori se aventura singură, mai ales că era mult de mers până la stația de autobuz). Își aprinsese o țigară și mărșăluia fără prea mult entuziasm prin picăturile mărunte (dar dese) de ploaie. O burniță nesuferită, o considera.

Își pusese și ea gluga pe cap, noroc că purta un hanorac subțire pe sub jacheta maronie. Nu era nedemn pentru ea să scape și câte o înjurătură printre dinți: pe străzile astea, pe pod, în cartierul ăsta se simțea încă ca acasă. Nostalgia era puternică, supărarea evidentă (imaginea declinului e supăratoare, chiar agonizantă pentru orice romantic). Trecuse de la Marlboro la Pall Mall, apoi de la Pall Mall la Dunhill și de la Dunhill la Sobranie. Nu mai fumase Sobranie până azi și parcă se îneca în gustul și fumul nefamiliare. Scoase țigara aproape scârbită din gură și privi în jur fără direcție, involuntar. Atunci îl văzu pe cealaltă parte a podului.

Sunt multe lucruri de spus despre ea. Unii oameni o consideră dură, alții ușor amuzantă, dar tot cam dură. Alții sunt mult mai înduioșători și spun că pur și simplu este foarte vehementă, decisă, coerentă. În orice caz, nu a fost niciodată caracterizată printr-o expresie penibilă și autosuficientă (ca de exemplu prin tradiționalul ‘papă-lapte’). A trecut prin viață cu o siguranță și cu o aroganță ce ar putea caracteriza un Narcis destul de autentic (iubirea de sine nu este lăsată mai prejos, din contră, întotdeauna a iubit nu doar imaginea din oglindă, ci mai ales mintea ascunsă după privirea ei arțăgoasă).

Ochii verzi, părul șaten lung, fața binevoitoare (un contrast aproape vinovat cu personalitatea ei fulgerătoare), toate acestea erau ușor de îndrăgit. Nimeni nu ar fi zis că și-ar băga vreodată capul sub pilotă și ar plânge ca un copil în bezna nopții. Nu făcuse niciodată acest lucru, evident, dar exista ceva acolo, un simțământ, o împunsătură constantă care-i dădea un ghiont în coastă și-i deranja existența altfel perfectă. O amintire ușor dureroasă pe care încerca să o renege și care n-o lăsa să fie omul acela bun ce se dorea a fi deja. Sentimentul de vinovăție e o zdreanță. Nu te lasă să-ți menții puritatea pe care altfel evident o deții.

Așa că s-a oprit, evident că s-a oprit, atunci când l-a observat. A văzut acolo o șansă. O șansă de a recupera ceva pierdut, o șansă de a șterge pata ce nu mai ieșea din haina aia mereu purtată la care nu avea să renunțe niciodată. Era singura soluție și era una evident egoistă, individualistă, pentru sine. O soluție care o viza în primul rând pe ea: avea să se recupereze în cel mai strașnic mod posibil, și oricum de mult dorise să o facă. Trebuie să ne înțelegem, nevoia de a scăpa de sentimentul de vinovăție este o nevoie în mod necesar egoistă. Nu ne pasă deloc de celălalt, deși o putem insinua, ci dorim să ne curățim noi înșine. A apucat șansa cu dinții, să zicem, și a traversat podul complet ilegal după ce s-a asigurat că nu trecea nici o mașină.
El a zărit-o târziu, când ea era deja prea aproape ca el să mai evadeze. Nu se știe dacă ar fi făcut-o, nici nu are sens să ne preocupăm cu ipoteza, cu probabilitatea ar fi fostului (altfel tentantă, deși evident cam hărțuitoare). Era acolo, a văzut-o, iar inima lui nu a cedat presiunii. Din contră, aproape că ar fi vrut să simtă durerea, să simtă nostalgia, să simtă ceva-ul (orice ar fi fost acela) și să aibă o reacție (una naturală, una involuntară, una pătimașă, una-). Dar, desigur, nu a avut-o. A fost ușor surprins, atât, iar ea s-a apropiat cu viteză și cu un zâmbet aproape prostesc pe față. Doar atunci a realizat el că picura, avea deja părul brunet ud și ochii căprui și-i ascundea după perechea de ochelari pigmentați de picăturile de ploaie neobservate (va să zică, se uita la râu și în zare, dar de văzut, nu vedea nimic).

– Bună, salut, bună, nu îmi vine să cred că te întâlnesc aici!

Jovialitatea ei nu era ieșită din comun, ci caracteristică. Dar situația era tensionată și se simțea din expresia feței sale. Multe lucruri se pot spune despre expresiile umane, dar ne conformăm doar la relatarea paradoxului lor: toate expresiile umane sunt diferite în aceeași măsură în care sunt identice. Adevărul este că toți oamenii doresc să fie individuali. Eul nu este doar un pariu, nu este doar o miză grasă, ci este aproape o asumpție virtuoasă. Trebuie să fii tu, trebuie să fii autentic, trebuie să reușești să te menții în invidividualitatea proprie (să nu uităm de egoism, trebuie să fii egoist, și cine a zis vreodată că egoismul trebuie să fie o chestie cu conotație negativă și rușinoasă? De ce este rău să fii egoist, adică să te îngrijești de propria individualitate și propriul eu, să porți grija propriei persoane și să-ți respecți întâietatea în fața oricui altcuiva? De ce să fie rău? De ce să nu fie bine? Libertatea mea se termină unde începe libertatea altcuiva, dar ce treabă are egoismul meu cu egoismul celuilalt? Aceste replici îi erau complet caracteristice ei).
Da, a fi individual este necesar, este plăcut, este de dorit. Dar polemica e de tipul invitației: dacă mă inviți, nu vin, dar dacă nu m-ai invitat, de ce nu m-ai invitat? Dacă nu ești individual, nu e bine, dar dacă ești prea individual, e o problemă. Așa că trebuie să găsești o cale de mijloc.

Trebuie să găsești o apartenență la ‘noi’ care nu doar să demonstreze individualitatea și autenticitatea proprie, ci chiar să le recunoască, să le scoată în afară, să le contureze cu mai multă acuratețe și să le aclame. Ai nevoie de apartenență ca să îți poți proclama individualitatea cu aplomb și fără rușine. A fi singur, izolat, a fi individual în sfera ta mică și personală e o crimă, iar a nu fi individual, a face parte din turmă până la nerecunoaștere e un păcat de neiertat. Așa că trebuie să cazi undeva la mijloc. De aceea expresiile umane, deși diferite, sunt totuși aceleași. Deși individuale, reprezintă întregul.

Ea reușise întotdeauna să cadă undeva la mijloc. De aceea, atunci când știa că lucrurile s-ar putea întâmpla în asemenea fel încât s-o depărteze de ‘apartenența la noi’, deci o pierdere a propriei individualități sănătoase, acționa și reacționa. Așa fusese și în cazul lor. Relația lor nu era una complicată, dar era definită doar retrospectiv prin niște termeni și evenimente potențial cam dificil de digerat. Ea părea să poată trece peste barieră. El rămânea pasiv. Dar pe ea nu o impresionase niciodată reacția altora. Nu era vinovată de indiferență, ci de neatenție. Nu-i păsa suficient de mult de celălalt cât să-i studieze cu adevărat expresia. Era mai interesată de starea și reacția proprie. Și, evident, de povestea despre sine pe care o contura cu cele mai frumoase ustensile, cu o acuratețe și grijă necaracteristice personalității sale cam prea pasionale.

Relația lor fusese o obsesie pentru ea, o obsesie pe care o ținuse în frâu cumva. L-a căutat de mai multe ori, încercând să poarte acea discuție eliberatoare. El nu a evadat-o, pur și simplu nu s-au întâlnit, nu s-au găsit, nu s-au intersectat. Deși nu era greu de ghicit că Luca dosise bine de tot toată această amintire într-unul din sertarele ascunse ale minții și aruncase cheia fără remușcări. El nu avea nevoie de această amintire, el dorea să scape de orice sentiment-potențial de vinovăție, durere, rușine, voise să scape de toate acele lucruri care-i făceau rău până îi venea greață și poate că reușise asta în pasivitatea lui (agonizantă în teorie, paradoxal de verosimilă în practică și absentă în experiență).

Dar uite că ea venise aici. Venise să-i pună pe o tavă de argint povestea pe care el n-o mai recitise de prea mult timp, și venise să-i distrugă poate ultima legătură sau ultima șansă de readucere la normal (relația cu podul, balustrada, râul, simbolistica copilăriei etc). Ea, bineînțeles, n-avea idee. Pentru că nu era capabilă să-l observe pe celălalt. Dar nici el nu era capabil de prea multe azi. Acum. În această perioadă a vieții. Ca să fim sinceri, se gândise cu o seriozitatea aproape absurdă (în lipsa oricărui sentiment cu privire la următoarea decizie) să sară de pe pod, să se arunce în apa ușor agitată a râului și să se înece, să moară, oricum nu știa să înoate și, oricum, pentru ce să mai trăiască? Să se trezească mâine să bea cafeaua, să mănânce, să se ducă la job, să iasă de la job, să privească cerul din apartamentul micuț și să vrea să plângă și să nu poată. Să vrea să citească și să nu poată. Să vrea să se uite la un film și să nu poată. Să vrea să iubească și să nu poată. Să vrea să simtă și să nu poată. Și pentru ce?

Dar acestea sunt expresii prea verosimile pentru simțămintele lui, ascunse prea bine, prea iscusit sub pâcla nesuferită a pasivității. Momentan o privește fără expresie și se întreabă ce mai vrea de la el? Oricum nu contează. Dar ea vorbește, aproape că monologhează, iar vocea ei este una ușor de ascultat. Vorbește tare, sigură pe ea, are o tonalitate potrivită unui project manager, a unui team leader, a cuiva care poate să nici nu știe despre ce este vorba, dar găsește energia, spontaneitatea, flerul de a se face ascultat cu un interes aproape vrăjit.

– Uite ce e, de mult voiam să te văd, să-ți vorbesc… cred că-s ultima persoană de pe lume pe care ai vrea s-o vezi. Believe me, I understand. Adică, nu e ca și cum sunt picată din cer și nu pricep treaba asta. Dar chiar și așa… suntem adulți acum… Haha, adulți, ce curios e să îți zic ție asta când te știu de la grădiniță…
Da, își amintește Luca, de la grădiniță când se țineau de mână și se jucau. Lui îi plăcea să se joace cu păpușile ei și făceau un joc foarte complex din toți roboții, mașinuțele, păpușile, hainele, piesele de mobilier construite de unchiul ei tâmplat, nespus de dibaci. Niște vremuri drăguțe cu mult soare, multe râsete, cu o prosperitate crescândă și lipsa grijei zilei de mâine, un concept complet necunoscut și chiar neverosimil pentru un copil de 5-6 ani.

Dar veniseră și alte timpuri, desigur. Omul nu poate rămâne mereu același. Niciodată doar copil. Niciodată doar așa. Niciodată doar altfel.

– Știu că e nasol, dar tot trebuie să-ți vorbesc. După atâta timp, mai ales…

Se opri puțin. Inima putea să-i sară din piept în orice secundă. Devenise emoționată. Se înroșise, amintindu-și. Nu era greu să-și amintească. Nu era greu deloc. Și îi era rușine. Oricât de înfumurată, narcisistă, egoistă… oricât de individualistă ar fi fost, nu se putea sustrage de la experiența rușinii, de la conștiința vinovăției, de la înțelegerea faptului că un univers atât de frumos al adolescenței era alterat de niște evenimente atât de puerile, de niște decizii atât de proaste. Și mai ales, în ceea ce-l privește…

– Îmi pare rău. Asta încerc să zic. Nu am reacționat cum trebuie. Acum înțeleg asta. Atunci eram cumva încă copil. Poate că mereu am simțit prea mult, poate că mereu am fost cam repezită în reacții. Nu știu. E greu de zis. Dar îmi pare rău. Nu am reacționat cum trebuie, nu a fost frumos, nu a fost etic… nici măcar nu are treabă cu ce cred azi. Adică… pe scurt, am fost tare proastă și-mi pare rău. Chiar sper c-o poți ierta pe Adela de șaișpe ani care chiar n-a știut mai bine. Mă sâcâie treaba asta, îmi amintesc prea des și e greu… to let it go, știi? Și vreau să se termine episodul ăsta ca să dorm și eu bine noaptea. Băi, chiar îmi pare rău.
A fost întotdeauna evident că-i plăcea să se audă vorbind.

Dar ce e curios este că Luca nu reacționează la începutul vorbelor. Nu le aștepta, dar odată rostite le vede ca evidente. Întrebarea care îi răsare aproape involuntar în minte este: Așa, și? Dar pe parcurs începe să se schimbe. Întrebările devin diverse. Reacțiile diferite. Îi vine s-o întrebe, de ce aduci vorba despre treburile astea acum? De ce nu mă lași în pace? De ce vii peste atâția ani să deschizi o rană de mult timp închisă? De ce naiba crezi că ai dreptul să vorbești despre asta? De ce crezi că aș vrea să te iert? Nu vreau să-mi amintesc cât te-am urât!

Propriile gânduri, singurele cu sens în ultima lună, încep să prindă contur și în reacția trupului său până atunci pasiv. Probabil că-i crește pulsul, se crede neliniștit, parcă tremură pe interior. E o emoție puternică, dar nu are timp să se bucure, nu are timp să o observe. Îi vine să reacționeze, se abține8, nu știe ce să zică, pe dinăuntru începe să fiarbă ușor și să se enerveze. E și puțină frică acolo. Ce să zică? Ce să facă? E o rană ce a fost închisă superficial, niciodată tratată, e ceva ce doare prea profund acolo și-l readuce la viață pe individul care renunțase să mai lupte împotriva curentului care oricum urma să-l zdrobească.

În urmă c-o lună, fusese părăsit. Nu pentru prima oară. Motivul de data aceasta fusese prea evident, prea înfumurat, prea adevărat. I se spusese clar că relația lor era imposibilă. Dorea altceva, complet altceva, iar Luca nu îi putea oferi niciodată acest lucru. Nu era vina lui. Așa fusese construit. Nu își dorise cu adevărat să fie un altul, deși mereu se întrebase cum ar fi fost viața lui dacă ar fi fost altfel… Dragă alteritate, scrisese azi pe o foaie înainte să plece de acasă în plimbarea asta nostalgică până la pod, Dragă alteritate, dacă mă voi naște altfel, poate te voi iubi mai mult, poate și tu mă vei iubi mai mult. Dar el era el și nu se putea schimba. Sau dacă se putea, nu o dorea cu adevărat. A fi renegat era cel mai ușor lucru, mai ales dacă etala o sinceritate necaracteristică. Era ușor să stea ascuns. Era ușor să se prefacă, să pară că aparține întregului unui ‘noi’, când de fapt era o joacă, un act. Obositor.

Nu era actor. Nu avusese niciodată vreun vis sau vreo aspirație sau înclinație către Marea Scenă. Nu era artist, nu era pictor sau scriitor sau designer sau visual story teller sau orice altceva de tipul acesta. Nu avea nici o profesie care să-i înalțe sufletul sau să-i sugereze vreo capacitate de evadare mirifică, salvatoare, sau cel puțin creatoare, și deci menită jertfei și productivă tocmai în urma emoțiilor agonizante. Lucra la o bancă, era funcționar, de la 9 la 17 cinci zile pe săptămână. Nu lucra peste program. Avea zilele libere legale. Se bucura de timpul liber citind, văzând filme, mergând la cinematograf, plimbându-se, mâncând diverse, călătorind și, desigur, petrecând timp de calitate cu jumătatea. Vorbea cu părinții o dată pe săptămână, ce faci mamă, cum e tata, bine și eu, să aveți grijă de voi, vă pup. Prieteni nu prea avea. Era greu să păstrezi legătura; era complicat să oferi încrederea indivizilor-adulți ce nu sunt atenți la tine și la nevoile tale. Prietenia, iubirea, sprijinul, toate cele le culegea vrând și nevrând de la jumătatea aceea prețioasă de care se atașase ireversibil de patru ani de zile. Patru și jumătate, aproape, până în urmă cu o lună când se rupsese legătura și rămăsese singur pe lume.

Da. Atunci când Adela îi vorbește despre toate treburile astea, despre amintirea adolescenței, e greu de spus cum va reacționa. Își amintește prea bine întâmplarea. Aveau șaișpe ani. Erau la liceu. Amândoi niște adolescenți normali, cutreierau pe meleagurile senzațiilor evidente vârstei, iar experiențele de tot soiul nu erau departe de obținut, de avut, de experimentat. Rămăseseră doar ei doi într-o cameră, acasă la unul dintre prietenii de atunci. Toți ceilalți erau în sufragerie, se jucau cărți. Iar Adela a încercat să-l sărute. Nu a prea știut cum să reacționeze. O iubea pe Adela, dar nu în felul acela. Nu o văzuse niciodată ca pe o pereche de buze frumoase pe care ar fi vrut să le sărute. Din contră, se uita la altcineva cu această privire.

Așa că-i spusese, ‘Îmi pare rău, Adela, dar nu pot, e ca și cum m-aș săruta cu sor’mea.’ Iar ea îi spusese să nu fie prost, că doar încearcă și ei, și oricum nu sunt frați și nici un fel de rudă, iar el nu avea surori așa că nu avea de unde să știe cum e. Și știe ea că, oricum, și fratele ei fusese curios când era mai mic și se sărutase cu o fată, era normal și pentru ei să încerce… Dar asta era problema, i-a spus el, ‘Asta e problema,’ Adela era cea mai bună prietenă a lui, o iubea, avea încredere în ea, își spuneau totul, în nimeni altcineva nu putea avea încredere, ‘nu vreau să sărut nici o fată. Pe nimeni. Nu vreau.’ Iar ea a întrebat, ‘Dar de ce să nu vrei? Toată lumea vrea, nu fii prost.’ Nu era prost, era doar diferit, era doar altfel. Și i-a spus pe cine ar vrea el să sărute, ale cui buze i se par apetisante, de ce nu poate s-o sărute pe ea. Nu-și mai amintea exact ce se întâmplase atunci, dar cineva deschisese ușa și râdea de ei că i-a prins în pat împreună, iar ei se uitau nedumeriți unul la altul. Adelei nu-i venea să creadă, el nu știa ce să zică, așa că plecă primul, lăsând în urma lui grămadă de adolescenți plini de hormoni.
A doua zi, la liceu, toată lumea părea să știe despre el. Adela le spusese tuturor. Toți îl evitau, râdeau de ei, i-au scris prostii pe bancă, i-au furat ghiozdanul, i-au rătăcit, rupt, mâzgâlit caietele, a rămas într-o zi chiar și fără treningul pentru sport și a primit un doi doar pentru că îndrăznise să-i explice nedreptatea profesorului (el care altfel avusese zece pe linie, era o răzbunare aproape dulce din partea tiranului de profesor care nu-l iubise niciodată pentru că era împiedicat și arăta un dezgust prea evident pentru orice activitate care nu-i ocupa mintea). Da, erau amintiri pe care le ascunsese bine, la fel ca și bătaia din spatele școlii, șuturile în fund, urina în care aproape fusese scăldat, pentru că de ce nu și-ar face nevoile pe tine șapte-opt adolescenți mai mari care te-au bătut și înjurat în cel mai crunt mod posibil doar pentru că erai diferit, doar pentru că erai altfel, doar pentru că nu voiai să săruți buzele unei fete frumoase…?
De ce ai vrea să ții minte așa ceva? De ce ai vrea să-ți aduci aminte de așa ceva? De ce ai vrea să ierți persoana care și-a bătut joc de intimitatea și încrederea ta?

Iar Luca, în toată vâltoarea acestor emoții, lasă să îi scape un zâmbet. Nu știe ce să facă altceva. Nu știe ce să zică. Ce să răspunzi unui asemenea om? Ce să faci într-o asemenea situație? Ce să zici? Nu te iert? Te iert? Nu putea spune nici una dintre ele. Zâmbește. Zâmbește așa cum zâmbește Noriko în Tokyo Monogatari atunci când vorbește despre viață și spune că nu-i altceva decât o mare dezamăgire. Yasujiro Ozu e unul dintre preferații lui, iar filmul ăsta îl are aproape imprimat pe retină (metaforic, desigur). Poate de aceea poate să reproducă cu o asemenea acuratețe zâmbetul lui Setsuko Hara (un zâmbet perfect, la fel de frumos pe cât e de cutremurător) iar fața lui trădează același paradox al asta-este-ului, al nu-ai-ce-să-faci-ului, trebuie să iei lucrurile ca atare. Ea poate să interpreteze cum vrea gestul, el nu mai are forță să-i explice. Se uită unul la altul și tac, apoi el privește peste pod.
Și, fără să vrea, vorbește.

– Mă gândeam că n-ar fi nici o diferență dacă m-aș arunca de pe pod azi.
Ea e atât de șocată încât își sugrumă un țipăt, dar el nu îi dă vreme să reacționeze. Păstrează umbra aceluiași zâmbet pe chip.

– Nu știu ce să-ți răspund. Îmi vine să zic: ok! Și să te las pe tine să interpretezi ce vrei.

– Dar ziceai că vrei să te… să te… să sari… de ce? Din vina mea? Dar…

– Nu, hai să nu fim așa de absurzi. Nu-mi trăiesc viața prin prisma ta, ce naiba? Crezi că-mi pasă de tine? Mai ales după ce mi-ai făcut? Nu sunt atât de bun.

Tace el. Tace și ea.

– Credeam c-o să vină sfârșitul lumii în zilele alea (Adaugă în gând: La fel am simțit și săptămânile astea după ce am fost părăsit de cineva cu care credeam c-am să-mi petrec restul zilelor, până la moarte). Nu îmi venea să cred ce mi-ai făcut. Dar totodată nu pricepeam de ce trebuie să fiu tratat în asemenea fel doar pentru asta. Nu făcusem rău nimănui. Nu greșisem absolut nimic. Mi-a luat mulți ani să-mi dau seama că nu eu eram monstrul, ci voi.

– Îmi pare rău… atât de rău…

– Da, cine știe, poate chiar îți pare, dar pe mine nu mă ajută cu nimic. Nici în sens bun, nici în sens rău. E trecutul. Dar o să încerc să iau lucrurile așa cum sunt. Până la urmă trebuie să-ți mulțumesc că m-ai ajutat să mă enervez. Mi-e aproape ușor să-ți zic: băi, te urăsc pentru ce mi-ai făcut. Nu cred că o să pot să uit sentimentul ăsta. N-o să-mi cer scuze că n-are sens. Dar mă bucur că mi-ai amintit că încă simt, că încă se poate. Dacă am trecut peste pățaniile de la șaișpe ani când nu mai vedeam nici un viitor în fața ochilor, de ce n-aș trece peste astea de azi când am treizeci și măcar știu că nu mai pot păți ce-am pățit acum paișpe ani? Tot e bine.

Râde. Nu știe de unde vine râsul ăsta. Poate râde ca să nu plângă, dar tot e o reacție. O reacție de care nu mai fusese capabil atâta vreme. Nu e un râs molipsitor, e unul aproape isteric, poate pentru că a uitat cum să râdă altfel.

Ei îi e greu să-l privească. Își amintește rușinea pe care a resimțit-o în camera aceea, acum paișpe ani când a încercat să-l sărute. Era îndrăgostită de el de foarte multă vreme. ÎI plăceau părul, ochii, nasul lui ascuțit, poate o idee cam mare pentru fața lui de altfel cam mică, dar potrivit foarte cu ascuțimea bărbiei. Înalt, slab, cu o inteligență peste medie și niște ochelari de tocilar aproape irezistibili. Îi plăcea mult de el, adora cum se diferenția de ceilalți, cum era mai deștept, cum avea orice replică pentru orice, și i se părea amuzant cum devenea intimidat doar în prezența fratelui ei (mai mare, deja la universitate, învăța să fie mare inginer, era și el foarte deștept).

Nu i se păruse niciodată suspectă licărirea din ochii lui și niciodată nu-l văzuse altfel decât prin prisma propriei sale experiențe. Era îndrăgostită de el și, în viziunea ei, nu avea cum s-o refuze. Pentru că era frumoasă, chiar adorabilă, pentru că era îndrăzneață, jucăușă, pentru că-i mijiseră sânii în cel mai frumos mod posibil și mulți băieți o priveau cu o curiozitate atât de evidentă. Nu, nu avea cum s-o refuze. Nu îi fusese zdrobită doar inima când se întâmplase, ci și orgoliul, mândria. Mândria! Nu putuse suporta ideea ca băiatul de care ea era îndrăgostită, prima ei dragoste! Să fie… să fie…! Tocmai el? Și să o respingă? Nu fusese un act inconștient, de furie. Fusese un act de răzbunare.

După ce el plecase din casa prietenilor, ea rămăsese acolo cu șleahta în sufragerie și le povestise tot. Nu, nu se sărutaseră, nu aveau cum. Păi de ce, măi Adela? E prea prost, de-aia, nu? Nu e prost, le-a zis, mai rău, cică îi plac băieții… Toată lumea a fost oripilată, scârbită, amuzată. A doua zi i-a părut puțin rău, dar nu chiar. Pentru că el chiar o merita. Merita să sufere și el pentru umilința pe care ea o experimentase. După o săptămână regreta amarnic gestul. Dar era prea târziu. Luca se prefăcea că ea nu mai există și era mereu supărat, mereu trist, mereu dădea de o problemă sau alta cu diverse personaje.

Iar când Mircea, fratele ei, a întrebat-o ce mai face Luca, nu s-a putut totuși abține să nu răspundă cu răutate, să nu-i povestească și lui cât de anormal era acest băiat. Niciodată nu a lovit-o fratele ei, nici măcar în glumă, și n-a făcut-o nici atunci. Dar nici relația lor nu a mai revenit la normal după treaba asta (mereu s-a gândit că o palmă ar fi fost mai ușoară, mai utilă, i-ar fi oferit iertarea de care avea atâta nevoie, prin contrast). Era dezamăgit că sora lui putea să se poarte atât de urât cu un prieten. Era dezamăgit că în loc să-și sprijine prietenul, se comportase cu atâta ură și prejudecată. A aflat mult mai târziu că Mircea avea mai mulți prieteni, de mai multe feluri, chiar dacă el avea o iubită și se plasa în sfera confortabilului social. Dar atunci nu înțelegea, atunci nu pricepea, atunci era prea fragedă și prea preocupată de propria umilință, un fel de Briony a lui Ian McEwan, deși de aceasta ea oricum n-a auzit niciodată, nu prea citește, n-are răbdare. Dar se apropie ca stare, ca efect, ca reacție și post reacție de personajul fraged și apoi matur din Remușcare.

Repetă că-i pare rău de multe ori. Luca își bagă mâinile în buzunarele jachetei. Nu mai ține minte când s-a dat jos de pe balustradă.

– Dacă ne mai vedem, ar fi bine pentru amândoi să ne ignorăm.
Doare amintirea aceea de acum paișpe ani. Atât de tare încât nici măcar nu se gândește cu nostalgie la prietenia lor, așa cum adesea se întâmplă cu aceste legături. Din contră, a rămas acolo o pată pentru totdeauna: ura pe care a simțit-o atunci și umbra acestei uri care-l urmărește și azi. Desigur, și puțină furie.

Când el trece pe lângă ea, ea îl apucă de mânecă. El se oprește. Oftează. Ea încearcă să spună ceva, dar pentru prima oară nu reușește. Se îneacă în lacrimi. Ar putea să-i spună și el că o iartă, că totul o să fie bine, dar nu o spune. Nu poate. Nu vrea. Nu se poate gândi la Adela ca la un om bun, deși poate că este. Și el a greșit. Și el poate a rănit nenumărate persoane de-a lungul vieții sale. Dar are decența să nu-și ceară iertare pentru ceva ce niciodată nu mai poate fi iertat. Sau, cine știe, își asumă el însuși lipsa oricărui sentiment de compătimire din partea lui. Poate că el este un om rău. Poate că el este un tiran. Poate că el este un personaj fără suflet. Nu îi este greu să asume aceste lucruri. Este la fel de ușor cum îi este azi ușor să știe că el n-a greșit cu nimic atunci. A plătit pentru greșelile altcuiva (ale posterității, ale vieții, ale prejudecății, ale culturii, ale barbariei adolescentine, ale-).

Pleacă. O lasă acolo cu cuvintele ei nerostite pe limbă.

Îi ia cel puțin o oră până ajunge acasă. Își amintește de sunetul provocat de plânsul Adelei. Nu îi aduce nici o bucurie, nici o tristețe. Dar de data aceasta se simte mai bine decât s-a simțit în ultima lună. Nu pentru că are o stare pozitivă, ci pentru că încă e nervos, încă e supărat că a trebuit să-și reamintească ceva ce de mult preferase să uite…

Face un duș și după își aprinde laptopul. O să vadă un film în seara asta. Și nu e exclus să râdă. Până la urmă, e greu să reziști umorului lui Pedro Almodovar, iar Women on the verge of a nervous breakdown e alegerea perfectă. Un Antonio Banderas tânăr și cu moacă de tocilar ajunge cu ușurință în lumina reflectoarelor chiar și pentru el, nu doar pentru sexul delicat și sensibil.
Nu știe ce-o să facă mâine. O să vadă. Poate că e sfârșitul lumii. Poate că nu e. Va trebui să se trezească și să afle. La fel ca restul lumii. Poate la fel ca Adela.

Ramona Boldizsar

Absolventă a Facultății de Filosofie și în timpul liber blogger; născută în ’93 cu o pasiune nemuritoare pentru imaginație (scris și citit).