Ad Astra

Ad Astra, noul film al regizorului James Gray este un SF dificil de comentat. Și în egală măsură, mi se pare riscant de recomandat pentru că este genul de film care îți va place sau nu-ți va place deloc. Din punctul meu de vedere se înscrie în linia noilor filme SF (Gravity, Interstellar) care, într-un mod realist, îl portretizează pe om ca fiind minuscul, insignificant și extrem de vulnerabil raportat la imensitatea universului “ce trebuie explorat”. Dar de ce trebuie explorat de om? Iată o întrebare pe care i-am pus-o de curînd (într-un posibil interviu) unui editor de revista SF.
Spațiul, din ce în ce mai multă lume crede asta, va aparține Inteligenței Artificiale create de om și nu omului. Nu sîntem capabili să petrecem ani de zile închiși într-o capsulă înconjurați de neant. E deprimant pentru că nu sîntem făcuți pentru asta. Și nici nu are sens pentru că deja știm că proba trimisă spre Saturn în 1997 (cu tehnologia de atunci!) a ajuns cu bine la destinație (în 2017!) și a trimis înapoi spre Pămînt informații științifice extraordinar de valoroase/interesante. Ce ființă umană ar fi vrut să vadă planeta Saturn atît de aproape în schimbul a 20 de ani din viață? (fără să punem la socoteală o eventuală întoarcere, încă 20 de ani).
Știți imaginea aceea istorică (prima oară fotografiată de Armstrong) cu Pămîntul înconjurat de aura albastră, văzut din spațiu? Imaginează-ți că asta e tot ce vezi frumos pentru cîteva minute la începutul călătoriei spațiale. În rest, negru. Cît timp poate fi păcălit psihicul astronautului de decoruri cu flori și păsărele, proiecții pe pereții capsulei? Cum poți să nu te gîndești ce se va întîmpla cu tine dacă ți se strică motorul cînd, de exemplu, in spaţiu, o bară de metal poate atinge o temperatură de 250 C numai datorită expunerii directe la căldura solară în timp ce simpla protecţie a unui con de umbră răceşte aceeaşi bară undeva spre -100 C! Nu corpul trebuie să-ți fie de Superman, ci psihicul!
În singura poveste SF scrisă de mine exact despre asta e vorba, iar acolo designerii navei spațiale concepuseră un joc interactiv, eTerra, unde astronautul se putea recrea pe o planetă Pămînt virtuală 3D, putea întîlni oameni virtuali și avea conversații cu ei. În Ad Astra, Brad Pitt nu are parte de un asemenea joc și evident călătoria spre capătul sistemului solar îl uzează. Și ca să nu ne “uzeze” prea mult atît pe el cît și pe noi, spectatorii, călătoria va dura totuși mult mai puțin decît ar cere-o realistic vorbind acel “universal apropiat” în care ni se spune că se derulează acțiunea filmului.
Prima scenă ne face cunoștință cu Roy McBride (Brad Pitt) care iese dintr-o stație spațială undeva la marginea atmosferei Pămîntului pentru a face niște reparații. Din senin, o misterioasă undă de șoc îl spulberă pe Roy și pe coechipierul lui de pe schela pe care lucrau și încep o cădere în gol fără sfîrșit care te afectează ca spectator chiar dacă nu ai probleme de vertigo. Văzut la IMAX filmarea asta face toți banii.
În curînd înțelegem că Roy este întruchiparea calmului pentru că pulsul său rămîne în parametri normali în orice situație, chiar și cea care l-ar fi panicat la maximum pe un om normal (căderea în gol). Dar nu numai pentru asta este selectat de NASA pentru următoarea misiune, ci pentru că este fiul unui alt astronaut, o legendă a explorării spațiului cosmic, Clifford McBride (Tommy Lee Jones). Cu zeci de ani în urmă acest Clifford plecase într-o misiune la marginea sistemului planetar, undeva pe lîngă Neptun (de ce în realitate ai sta aproape de Neptun, că doar nu există nici un avantaj în a sta lîngă o planetă moartă? – răspunsul pe care mi l-am dat eu: te “ancorezi” de gravitația lui) în căutarea unui semn că există civilizații extraterestre. Aici este singurul punct slab din scenariu, dar nici nu se insistă prea mult în direcția asta. Cauza undei de șoc misterioase e chiar tatăl lui Roy care face ceva experimente cu antimateria acolo, departe, la capătul sistemului nostru solar. Ce are de-a face antimateria cu căutarea extratereștrilor? De ce te-ar ajuta să o faci de lîngă Neptun, ce avantaj ți-ar da “cîștigul” ăsta de distanță, infim la nivel de galaxie?
Oricum, Roy acceptă misiunea și o lasă pe nevastă-sa, (Liv Tylor) care la cîteva secunde cît durează rolul ei, nici nu merită să-l aibă pe Brad Pitt de soț. Misiunea spațială nu pleacă direct de pe Pămînt ci de pe Marte iar asta pentru că de pe Marte se încearcă reluarea comunicării cu Clifford. Nu este clar de ce tentativa de a comunica cu o navă de lîngă Neptun are mai multe șanse de reușită de pe Marte decît de pe Terra. Ca să ajungi pe Marte trebuie să faci o escală pe Lună, sau așa se înțelege din film. Escala asta pe Luna este prilejul unei alte scene fabuloase, filmată în nuanțe de alb-negru – dar un alb-negru care se simte color, atît de diverse sînt nuanțele. Luna ajunsese destinație turistică, navele care făceau legătura cu satelitul nostru aveau stewardese și servicii on board, exact cum sînt avioanele de astăzi (singura fază din film la care publicul a rîs). Iarăși nu se explică prea bine legătura cu acțiunea filmului dar minicartul cu care merge Roy este atacat de alte două minicarturi conduse de niște pirați lunari.

Toată urmărirea e gîndită și filmată cu gravitația care este pe Lună. Aș fi vrut să nu se mai termine pentru că nu era ca nici o altă urmărire văzută de mine. Fără să povestesc chiar toată acțiunea, trebuie să mai spun că Roy mai are parte de o peripeție tot iesită din comun și tot fără o legătură clară cu găsirea lui taică-său, pe un centru bio-spațial pe care se făceau experimente cu giboni. Da, giboni super iritati că pluteau fără liane și copaci!
Filmul are o componentă transcedentală, sau asta cred că a fost intenția scenaristului: să ne facă să simțim umanitatea în căutarea unui răspuns existențial, ca o rugă la capătul căreia e foarte posibil să nu afli nimic. Cu ce scop ai fost creat, ce sens poți da vieții tale dar mai presus de orice mesaj (pentru mine cel puțin) rămîne cel pe care îl simți că reiese și din Interstellar și Gravity: nu există decît o singură planetă vie și aceasta e Terra. În afară de asta sînt doar utopii care nu pot funcționa (baze pe Lună sau Marte). Cît de cretin să fii să poți crede că în ciuda faptului că n-am fost în stare să ne descurcăm ca specie într-un loc care venea cu oxigen pe de-a moaca, cu apă din belșug, cu mîncare ce creștea singură prin copaci, în scurt timp vom fi atît de evoluați încît vom face paradisul Universului pe Marte?! Nivelul ăsta de logică mergea poate pe la 1930 cînd Edgar Rice Burroughs își imagina cum eroul său John Carter se îndrăgostește de o marțiană super sexy și de casă.
Odată ce-i terminăm toate resursele și o poluăm, vom avea o surpriză: altceva nu există! Credincioșii se pot duce la biserică și ruga non stop acolo. Dacă pot crede că Dumnezeu care a făcut lumea asta în șapte zile (sau șase că în a șaptea s-a odihnit) le va face o alta pe undeva pe aproape tot în șapte… atunci.. Dumnezeu cu mila. Pentru că e ca și paralela cu omul bolnav și ajutorul de la biserică versus cel de la spital (sau preoți vs doctori).
Despre Brad Pitt mi-e greu să spun ceva care să nu fie la superlativ pentru că este unul din actorii mei favoriți. Cine ar fi putut crede că Leonardo DiCaprio poate lua un Oscar doar călărind la nesfîrșit într-un film numit The Revenant? La fel, cine ar crede că un actor poate crea un personaj dintr-o călătorie spațială unde mult timp nu se întîmplă mai nimic? Dar Brad Pitt face un spectacol mai subtil, este filmat aproape în permanență de aproape și (la fel ca DiCaprio în Revenant) îi simți trăirile fără să fie necesar ca acestea să fie transmise prin vorbe. Alături de rolul din Once upon a time, în 2019 cariera lui Brad Pitt a avut unul din cei mai buni ani.
Cît despre regizorul James Gray de care pînă acum nu văzusem nimic sînt deja curios să-i “explorez” și celelalte filme: The Lost City of Z (2016) și mai ales Two Lovers (2008) cu alt actor favorit Joaquin Phoenix. Cum mi-o fi scăpat?!

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.