Pasteluri și catifea albastră

Atinse încet, cu podul palmei, pânza ce se întindea netedă peste șevaletul de lemn și îndată ce ajunse la mijlocul ei, trasă neglijent câteva semne de cărbune. Nu se uită încă la ea, părea că nici nu avea nevoie să o privească pentru a ști cum se ascundea temătoare sub catifeaua albastră ce îi acoperea brâul și coapsele. În altă viață fusese probabil o vrabie, ori o cinteză, căci nu își putea explica altfel dorința de a-și strânge aripile lângă piept, de parcă ar fi vrut să se pitească mică, într-o tainică sărutare a florilor de magnolie.
Se hotărâse. Chiar aici, unde se intersectau cele câteva meridiane negre, trebuia să-i fie bărbia. O contură rapid, puțin alungită chiar deasupra claviculei, parcă ieșită dintr-o răsuflare harică de care nici dacă ar fi vrut nu ar fi putut să lege o a doua inspirație. Abia apoi se întoarse la ea, fără să își ridice însă nici o secundă mâna ce părea să-i fi servit drept reper.

—Vii des pe aici? o întrebă el fixându-și privirea undeva în spatele ei, acolo unde știa că agățase unul dintre tablourile inspirate din clasici, pe care nu reușise să le vândă niciodată.
—Nu… nu chiar. Dar trebuie să știți că am vizitat cândva Parisul și nu pentru că la acei douăzeci de ani, mi-aș fi dorit cu ardoare să mă îndrăgostesc. Răspunse ea incomodată, probabil, de mâna pe care o strecurase strategic sub bărbie.
Trasă îndată degetele lungi, stânse cumva în căușul palmei, apoi, într-un moment de ezitare, se hotărî să șteargă cele două arce între care avusese de gând să deseneze inelul de logodnă
—Parisul, accentuă el aruncând o scurtă privire din spatele pânzei. De când nu am mai auzit numele rostit de o englezoaică! Nu cred ca am mai simțit niciodată o străpungere a inimii ca atunci când am văzut pentru prima dată colinele veșnic înverzite, scurgându-se ca din vârf de pensulă sub orizont.
—Sunteți artist! Orașul ăsta a fost făcut pentru oameni ca voi…pentru spiritele libere. Nouă, muritorilor, nu ne rămâne decât iubirea, adică lacătele de agățat pe pod, pe care le vând comercianții de culoare la fiecare colț de stradă.
—Să înțeleg că ați cumpărat astfel de mituri? Dacă vrei să fii sigur înghiți cheia, unele ape mai seacă. Răspunse cu atâta blândețe în glas, că nu avea cum să nu îți fie drag.
Știa că o făcuse să râdă, că buzele i se răsfrânseră pline una peste cealaltă, dar nu înainte să le muște ușor, parcă de dorul a ceva ce pierduse. Le contură și mai frumoase decât ar fi putut fi în realitate, apoi, le termină surprins de perfecțiunea propriilor tușe, undeva într-o grimasă caustică în colțul gruii. Era cu siguranță o femeie pasională, ca cele pe care le cuprinsese strâns la piept, în toată voluptatea lor.
—O singură dată! A fost un chilipir pe vremea aceea, păcat ca a semănat prea mult cu vinul pe care ni-l serveau serile la Ritz…
—Devenea din ce în ce mai scump o dată cu trecerea timpului? Observă el în același registru, debordând în ironie și extaz. Înțeleg că v-a lăsat un gust amar…vinul!?
—În orice caz nu atât de scump încât să nu mi-l pot permite. Dar nu a fost de ajuns. Cred că Parisul nu a fost pentru noi, sau cel puțin, nu pentru mine. Îmi făcea sufletul să adoarmă undeva în penumbra ferestrei preț de ceasuri întregi, așteptând să îl revăd atunci când zorile se lăsau greoaie peste obloane. Era poet, iubea amurgul poate mai mult decât apusul de acolo, de jos.

Își scufundă pensula cu o poftă aproape carnală în găletușa de vopsea, umplând orbitele cu mișcări circulare, din ce în ce mai ample, parcă hipnotizat de vocea ce se împotmolea câteodată într-un oftat prelung. Adăugă, apoi, ca din instinct niște sprâncene negre, late cât degetul său mic, pe care avu grijă se le arcuiască deasupra locului în care rămăsese cu coada ochiului.

—Bănuiesc că v-a atras cu poezia, că ați dansat cândva cu pași măsurați și numai în catren. Trebuie să recunoașteți că poezia din ziua de astăzi ține obsesiv de dogme. Și ce dacă nu rimează? Un poet poate fi mai puțin poet? Vorbea el repede, încercând să își regăsească vechiul reper, undeva acoperit de noile dungi. Nu putea continua în alt mod, decât întorcându-se de unde a plecat.
—De altfel, pot jura ca și dumneavoastră aveți o înclinație pentru frumos! răsuflă în cele din urmă ușurat, când simți întregul chip evidențiindu-se precum un basorelief.
—Cândva, poate că aș fi fost mândră să recunosc, dar acum… Cred că a luat cu el tot ce îi aparținea, a plecat cu visele, cu gândurile, cu dorințele mele. A plecat cu aripile mele, el mi le-a frânt! Doar așa am învățat să cobor din cer, să merg pe propriile picioare.

O ascultă cu mult interes, conturând de data aceasta partea inferioară a tabloului, chiar în dreptul gleznelor, pe care încerca să le facă mai robuste, adăugând tot mai mult violet cu cât urca în sus pe gamba piciorului.

—Și totuși de ce ați fugit de Paris? De ce nu ați rămas cufundată între lumini, pe o bancă undeva lângă turn, de ce nu ați lăsat lacrimile să se cearnă în urma pașilor lui? S-a terminat, e mereu urmat de virgulă și dar. Vine următorul.
—Pentru că am promis că îl voi aștepta să se întoarcă…că Parisul va rămâne mereu așa cum l-am cunoscut amândoi, într-o seară, pe malul Senei, sub semnul centurii lui Orion. Era un mâl negricios și umed cu trestii înalte ce se cuibăreau foșnind între noi, acolo unde umbra mea încerca disperată să umple golul dintre brațele lui.Vorbea ea rar, trăgându-și parcă mai sus catifeaua albastră peste coapse.

Îl fermecase de-a binelea, îl fermecase așa cum nici o altă femeie nu reușise vreodată și parcă nu putea desena suficient de bine precum îl copleșea imaginația. Mâinile îi tremurau de emoție pe pensula înecată peste măsură în vopsea, încercând să umbrească capetele materialului, tocmai pentru a da impresia de greutate, de volum, pentru a-l face să alunece într-o amplă străpungere a grației de-a lungul coapselor.

—Vezi tu, unii oameni nu se vor întoarce niciodată, pentru că nu sunt meniți să fie altceva decât o amintire, un instantaneu, cu care să ne hrănim câteodată dorul. Acum doar, nu plânge, fiecare am agățat mai multe lacăte pe pod și nici nu-s scumpe. Păcat că ne costă și timpul…
—Îmi puteți arăta portretul? Întrebă ea roșind, de îndată ce văzu că privirea lui îi fixă atentă spațiul de sub clavicule.

O privea în profunzime încercând să-i dezlege parcă tainele, căutând cusururi, admirând detalii, cu o asemenea fascinație de parcă în fața lui ar fi avut Nimfa în iarbă a lui Grigorescu. Ea se simțea pentru prima dată după mult timp femeie și totuși nu înțelegea unde avea loc atâta pace, căci întreg trupul lui părea cuprins de o sfântă așteptare a focului proaspăt aprins în șemineu de a se stinge. De o îmbrăca în tușe negre, opace, în umbră, în întuneric. Nu era scriitor, era pictor și și-ar fi dorit să-i fie muză pentru gândurile artistice, dar știa că era doar nimfa pe care pensula i-o ascundea mereu în spatele unei frunze,a unui obiect, căci nu putea fi privită altfel.
Se ridică ușor, așteptând ca ochii lui se se plimbe o dată cu trupul său, tot mai brăzdat de lumina trandafirie ce se strecura pe sub storurile trase. În schimb privirea îi rămase țeapănă, afundându-se parcă în peretele de cărămidă roșie ce servise drept fundal.

—Sunteți… chiar sunteți! se bâlbâia ea căutând să se îndepărteze de șevalet.
—Orb! Da, este adevărul, continuă el amăgit, strecurându-și capul între palmele mari, greoaie. Te rog pe tine să-mi spui, dacă aduce măcar puțin cu realitatea!
Și fără să stea prea mult pe gânduri întoarse pânza astfel încât să o poată vedea din colțul cel mai îndepărtat al camerei. Involuntar, ea scoase un șuierat prelung, înainte ca pieptul să i se umfle parcă năpădit de aer.
—Dumnezeule! Este imposibil….imposibil, repetă ea obsesiv regăsindu-se pe sine în toate detaliile de care nici nu fusese pe deplin conștientă până atunci. Dar cum? De unde ați știut?
—Am impresia că te cunosc de o viață, că te-am văzut de când ai ajuns la Paris, ceea ce ar fi practic imposibil. Tu ești cea care a dictat totul, tu ai fost artistul, eu am fost doar mâna care a strâns poate pentru ultima dată pensula.

Alexandra Ilie

Arpegiu– editura Sfântul Ierarh Nicolae |2015|

• Îndrăgostită iremediabil de trandafiri albi, ciocolată și literatură

|04.07.2002|