50 sfumature di grigio (monologul unui cuplu)

Filmul, Fifty Shades of Grey, în varianta lui originală, dupa romanul cu acelaşi titlu scris de autoarea engleză pe nume E.L.James, construit mai mult în jurul a două personaje, Christian şi Anastasia, practic un monolog de cuplu, îmi dă impresia unei piese de teatru, fiecare cadru fiind realizat, pînă la cel mai mic detaliu, în mare parte, în spaţii închise. Claritatea şi concentrarea mesajului pe cadre bine determinate, regizate maxim profesional, atrag şi reuşesc să transpună total cinefilul în acţiunea/subiectul filmului. îl trăieşte. La maxim.
Tema cunoaşterii corpului prin aceste excentrice experienţe, a propriei senzualităţi, a provocării plăcerii prin durere, îmi aminteşte de unul din romanele lui Coehlo. Dar cum bine ştim, personajul principal nu suferea, el cunoaşte şi aplică viziunea lui despre sex, iar povestea se încheie ca o poveste de dragoste.
Filmul de faţă se vrea a fi doar un mesaj. Nu îl interesează povestea romantică, se exprimă clar prin personajul masculin.
Tematica nu e deloc nouă, cum spuneam, însă, prin filmare, se merge mult pe vizual si auditiv, pe concentrarea cadrelor asupra gesturilor, mimicii, senzaţiilor personajelor, a senzualităţii feminine în special. De altfel personajele sunt mai tot timpul nude dar felul expunerii lor în prim plan, nimic vulgar, nimic obscen, este doar pentru a evidenţia frumuseţea. Frumuseţea anatomica a corpului în sine.
Aşa impactul devine mult mai puternic. Contrastul e maxim. Frumuseţe si violenţă. Frumoasa şi bestia.
Si atunci pentru ce vine indignarea? Pentru că se negociază violenţa? De parcă dacă nu s-ar negocia ea nu ar exista!

Eroina nu face decît să urmeze pas cu pas unul din procesele clasice de cunoaştere, în cazul de faţă a cunoaşterii partenerului. Nu ai cum să spui Nu, doar dacă ai prejudecăţi, preconcepţii, frustrări, dacă nu ştii despre ce e vorba şi dacă te respecţi ca om liber. Căci Omul este liber să gîndească. Iar un om liber ar trebui să fie şi deschis mental. Altfel despre ce vorbim?
Eroina tocmai asta face.
La noi este o vorbă- intri în horă, e musai să joci. Dar poţi ieşi/scăpa, zic eu, sau nu, în cazul cînd te deranjează, doar prin forţă sau viclenie. Nu există politeţe. Nu există negociere. Iar pentru a scăpa e nevoie de caracter şi de forţă interioară. Chiar dacă aici hora este una foarte elegantă, eroina noastră are caracter, şi încă cum, chiar dacă regulile sunt clare, se cunoaşte cine conduce, se iese din joc la cel mai mic deranj, este purtată chiar acasă. O frumuseţe de horă!
Si totuşi indignarea explodează. Mai puternic decît dacă s-ar fi constatat un viol.
Practic, după părerea mea, indignarea nu e indusă de film, eu văd filmul doar ca pe o punte între omul care priveşte filmul şi omul care trăieşte realitatea de dincolo de film, ci chiar de propria lui realitate.
Cine se simte de fapt ameninţat de sensul moral şi educaţional al acestui film cînd în viaţa de zi cu zi, nici vorbă de reguli?! Cine face gălăgie?
Mama, că fiicele ar putea prinde o stradă urîtă ca asta?
Femeia- că a fost tot timpul victimă şi că acum, în secolul emancipării femeii, povestea nu se mai termină?
Tatăl, bărbatul- foarte jignit în orgoliul propriu pentru că el nu este aşa?
Tinerii- că asa ceva este strigător la cer şi oribil, că ei nu ar fi in stare de chestii similare?
Aşa o fi?
Iată un film care reuşeste să atingă la propriu toate categoriile umane!
Toată această horă- realitatea noastră cea de toate zilele, neregizată, rămîn pe descrierea plastică de mai sus, este de fapt o horă îndrăcită în care e vorba doar de potenţa financiară, a bărbatului, fireşte, de compromisul, de umilinţa, de privarea de libertate, a femeii, desigur, şi continuînd pe firul acestei idei ajung pînă la maltratarea ei. La inumanitate.
Ei bine, ajunsă în punctul acesta al discursului, oare mă pot hazarda să afirm categoric că filmul este un exemplu de civilizaţie, de respect faţă de persoane, de respect faţă de ceea ce doresc şi se doresc a fi?
Uite că pot! In viata de zi cu zi asa ceva nu există.

Stim cu toţii că tema care se vinde foarte bine e sexualitatea. Apoi, luată voit la bani mărunţi în acest film, se ajunge la categoria oamenilor perverşi. Perverşi sexual. Dar ce sunt aceşti oameni? Sunt cîini? Nu. Sunt tot oameni. Maltrataţi la rîndul lor. Bolnavi.
Dar cei care înşeală persoana curtată, ţinînd-o într-o veşnică stare emoţională confuză, dezamăgind la final prin ceea ce au minţit că sunt!? Or fi perverşi şi ei sau nu putem vorbi de perversiune la nivel mental, la nivel emoţional? Ei ce sunt? Pisici? Nu. Sunt tot oameni. Ei de ce nu ne indignează? Eşuarea atîtor încercări de a relaţiona pentru că dăm de persoane imature, confuze, fără reguli şi principii de viaţă, ne aruncă în singurătăţi interminabile. Nu mai avem curajul să începem o alta, resemnaţi. Asta de ce nu ne indignează?
In cazul acestui film vorbim de oameni perverşi sexual dar civilizaţi. Oneşti. Chiar responsabili.
Stim deja că întotdeauna cînd e vorba de sex, de sex- precizez, dacă unul din parteneri nu este pervers este sau va deveni celălalt. Linia de graniţă e practic între două prăpăstii. Si chiar dacă vorbim doar despre sex, senzualitatea există. Ne trece la fel prin toţi porii. E modalitatea noastră de cunoaştere a propriului corp, a corpului celuilalt, a personalităţilor noastre. Ce poate fi mai frumos decît exprimarea senzualităţii: întregeşte femeia, dă plăcere maximă bărbatului!
In film, ea este redată foarte rafinat, elegant şi sensibil, arătîndu-i-se concret valoarea, punîndu-se mult accentul pe ceea ce simte ea. De regulă, filmele cu această tematică sunt foarte vulgare. Partea rea, care fură ochiul din prima şi indignează la acest film, este folosirea ei greşită- suferinţa acumulată, fără voie, în copilărie, de către el, este cea care instigă la perversiune. Sigur că nu-i o scuză. Este justificarea personajului. O luăm ca atare. Nici fata nu îl judecă, în plus, ea caută să îl înţeleagă prin sau cu iubire.
Si iată c-am ajuns la cuiul de care este atîrnată toată această poveste! Mesajul ei.
Atingeţi-vă, mîngîiaţi-vă, folosiţi-vă gesturile tandre, manifestaţi-vă afectivitatea. Iubiţi-vă.

Eroina noastră încearcă toate variantele de a-l face pe partener să se schimbe, de a-l vindeca. Nu o interesează banii. Dialogul cu el, întrebată tot timpul dacă e de acord cu ofertele, ( Cine nu şi-ar dori un raport uman care să funcţioneze aşa!? Cît timp am cîştiga din viata noastră! ) reuşeşte s-o ajute s-ajungă la punctul culminant al existenţei umane unde dragostea devine nevoie acută de cunoaştere.
Mărul nu e de mîncat doar pentru că-l face ademenitor şarpele!

Fără a lua în consideraţie reacţiile individualiste ale fiecărui cinefil în parte, pro si mai ales contra, rămîn, în urma vizionării, cu o idee personală puternică, esenţială- tînăra, dacă a avut reguli clare, dacă a fost respectată ca persoană, atît în trecut cît şi în prezent, a ştiut foarte bine ce are de făcut. Si unde să se oprească. Tot ce se întîmplă sau trebuia să urmeze, să i se arate, să i se facă, aveau acordul ei.

Adevărul meu este că ne indignăm bănuind în sinea noastră că sunt puţine femei/ tinere care ar avea forţa Ei de a renunţa la atîta lux, şi că puţini dintre bărbaţi ar avea gentileţea şi onestitatea Lui de a nu invada cu propria boală pe ceilalţi. Si a nu induce în eroare.
Si cel mai bine pentru spectatorii acestei poveşti ar fi să nu existe oferta. Varianta.

Uitîndu-mă în jur, la toată această forfoteală legata de film, îmi amintesc de o întîmplare cît se poate de reală, povestită de o tipă. Fără voia ei, trebuind să renunţe la studii din lipsa de bani, se angajase într-un simplu atelier de croitorie: douăzeci de persoane, toate femei şi doar trei bărbaţi-şoferul, patronul şi mecanicul. Asta nu ar fi fost o problemă- femeile erau măritate-n mare parte. Coşmarul tipei, însă, începe chiar de a doua zi, cînd, în timpul de lucru, auzea tot ce vorbeau colegele între ele. Fiind vorba de un atelier, gălăgia maşinilor nu acoperea vocile. Despre ce se putea vorbi, aşa, ca-ntre femei? Despre sex. Imaginat, presupus, criticat, urît, dorit, visat.
Tipa, venind dintr-un cerc de o certă valoare culturală, nu reuşea să se anuleze, oricît încerca să se gîndească la altceva şi să nu asculte aberaţiile. Creierul receptiona tot şi lucra, evident, începînd astfel noaptea să aibă vise erotice. Inexplicabil pentru ea. Povestea a durat aşa vreo trei săptămani pînă s-o priceapă. Apoi a venit soluţia. Era inutil să evite colectivul. Inutil să-l critice. A început să se implice, dirijînd pe alocuri dialogurile, în fine, cîştigînd simpatia tuturor. Pentru a le mulţumi, s-a oferit să facă un cadou tuturor de ziua femeii. Un cadou special fiecăruia în parte. Inclusiv celor trei bărbaţi. Cadoul? Erau simple tablete de ciocolată, albă, avînd desenate deasupra cu ciocolată de cacao neagră, pentru contrast, diverse poziţii sexuale tantrice. Toate făcute la comandă.. învelite-n staniol, erau foarte elegante şi-n acelaşi timp una mai perversă decît alta. Modul de prezentare şi servire a cadourilor le-a făcut tuturor o impresie foarte bună. Insă, la deschiderea staniolului, reacţiile au fost peste aşteptări. Persoanele cele mai indignate s-au arătat a fi, neputînd să mănînce o astfel de ciocolată oribilă, persoanele cele mai efeverscente si mai instigatoare din dialogurile despre sex. Completez eu – cu cele mai multe “sfumature di grigio”.

Tania Roman

autodidact