Cum a dispărut macaraua din Bujorului

Bărbatul mărunțel îi întinse hârtia celui aflat pe scaun și-și lăsă ochii mari să se lungească în direcția rândurilor cuminți, țintind-le aprig. Colonelul i-o smulse din mână, privi scrisul mic dar frumos ordonat și citi cu glas tare: “Declarație”. Apoi se opri și-l privi pe mărunțel cu ochi candizi, dând abia perceptibil din umeri, ca și cum ar fi vrut să spună “Până aici nimic deosebit, pentru atâta lucru m-ai deranjat?!”. Mărunțelul nu se lăsă însă și lungi gâtul înspre foaia de hârtie, clătinând de două ori scurt din bărbie. “Stai așa, că de-acu începe” părea să spună gestul său.
– Subsemnatul Grigore Gâtlung, de profesie macaragiu, declar pe proprie răspundere și sub sancțiunile prevăzute de Codul Penal, că în data de 27 februarie 2016 mă aflam în cabina macaralei pe care o manevrez, având în cârlig un mănunchi de fier-beton de 15, bine ancorat, să fi tot fost vreo 3 tone.
Colonelul se opri, ridică cascheta cu un deget și se scărpină lung cu celelalte patru peste ceafa rasă cazon.
– Ce dracu ai băgat fier-betonu ăsta aici, trebuia să te rezumi la date concrete care stau la baza faptelor, nu la tot felul de bâzdâganii – se burzului el spre cel de-al treilea bărbat aflat în încăpere, unul cenușiu, uscat, aproape transparent, care stătea în colț cu spinarea lipită de zid și cu mâinile împreunate la spate. Taman pe când ridicasem fier-betonu în înalt și urma să rotesc macaraua douăşcinci de grade spre est, a intrat în cabină o mămăruță. Nu i-am dat atenție și am rotit braţu orizontal peste alea douăşcinci de grade, fără să mă grăbesc, ca sa nu balansez fier-betonu și să cază peste mașinile oamenilor. Nici n-am apucat să-i mișc bine botu, că a mai intrat una, apoi încă una și încă una, câte una cam la fiecare grad adunat, că atunci când ajunsei cu fier-betonu deasupra platformei să fi tot fost vreo douăşcinci de mămăruțe înăuntru.
– Și ce făceau alea acolo? – ridică colonelul ochii spre bărbatul uscat și cenușiu, aproape transparent, nu înainte de a-l mustra din priviri pe subofițerul mărunțel referitor la dezordinea totală din declarația suspectului principal.
– Păi, domnule colonel, ședeau toate roată și se uitau la vitezometru.
– Vitezometru la macara? Ce dracu-i asta?!
Subțirelul zâmbi ușor jenat și explică pe îndelete.
– Nu-i chiar vitezometru să trăiți, că macaraua n-are decât trei ceasuri, unu care să arate verticala, unu care s-arate pe unde se învârte și unu la mâna mea. Da așa-i zic io la ăla marele care arată verticala, știți, ăsta e important tare când bate vântu, că dacă pui fier-betonu pe partea ailaltă decât bate vântu şi…
– Şi bătea vântu? – se răsti colonelul luându-i cuvântul pe de buze.
– Nicio adiere!
– Atunci la ce dracu ai mai băgat și vântu în cabină, nu înțeleg. Să te rezumi de acum încolo doar la fapte concrete, la alea care aduc un plus de informații utile investigației, m-ai înțeles?
– Am înțeles domnule colonel! – răspunse palid subțirelul.
– Și taman când să las fier-betonu, împingând de maneta din dreapta spre înainte unde scrie coborâre, am văzut că degeaba împing – reluă colonelul firul cuvintelor, apoi se opri și se încruntă. Cum așa, degeaba împing?!
– Păi chiar așa domn colonel, că nu vru să mai meargă. Și vă dați seama, cu alea trei tone de fier beton în cârlig…
– Mai dă-l dracu de fier-beton, că mi-ai împuiat capu cu el… Zi-mi de ce n-a mai mers macaraua. Defecțiune tehnica? Sabotaj?
– Nu domn colonel. De la mămăruțe. Până să le bag eu de seamă, șterpeliseră firele de la tablou de bord.
– Cum adică șterpeliseră firele?
– Cum mă vezi și cum te văd domn colonel. Că atunci când văzui că nu mai merge băgai mâna sub bord, că se mai desprinde câte-un fir, se mai slăbește câte-un contact… și bag io mâna întotdeauna și le înnod la loc. Da atunci ia firele de unde nu-s, le șterpeliseră cât stătusem cu ochii-n cârlig.
– Cum dracu?! – strigă bărbatul cu stele, în timp ce mărunțelul face iar de două ori scurt din bărbie.
– Stați așa, să vedeți de-acu.
– Ei?!
– Ia zi mă mai departe – îl împunse mărunțelul.
– Și cu fier-betonu în cârlig dau să… Aaa… mă scuzați, fără fier-beton, uitai. Dau să mut braţu mobil înapoi ca să nu cază peste mașini, da nici ăsta nu se mișca. Când mă uit mai bine la fier-betonu din cârlig. Aaa… iar uitai… Da nu pot să zic fără fier-beton, că domn colonel, tocma asta-i, dispăruse.
– Ce dispăruse, mă?
– Fier-betonu. Și cârligu și cablurile de ancorare și motoru de sus. Și pe măsură ce-mi alergau ochii pe braţu mobil dispărea și-ăla. Iar pe urmă a început să dispară și din turn.
– Stai mă așa un pic! Cum adică dispărea din macara? Adică venise careva s-o ia bucată cu bucată și să fugă cu ea?
– Dispărea cum dispare avionu în nori, domn colonel. Adică nu mai era. Le făcea ceva mămăruțele alea nu știu ce, da dispărea. Că între timp ele tot venea și…
– Ca lăcustele, așa veneau?!
– Nu domn colonel, ca mugurii la salcie. Și se strânseseră o grămadă, puzderie erau și în cabina și pe turn și pe braț, ba și pe cablu, domn colonel, stăteau agățate ca ciorchinii grași de struguri.
– Hmmm… Da ce-or fi avut cu macaraua ta, ai idee?
– M-am gândit și eu, domn colonel, când a dispărut toată macaraua și m-am trezit ca prostu pe trotuar la poarta șantierului. Cred că le era frică să nu mutăm norii. Că Gicu, îl știți pe Gicu, ăla de lucrează schimbu doi pe macara, mai face d-astea, se plimba cu cârligu gol pe cer. El zice că pescuiește nori. Da nici vorbă, domn colonel. Zice și el așa ca prostu, că nu ia nimic în cârlig. Bag seama însă că mămăruțelor d-asta le era teamă.
– Păi ce nevoie au mămăruțele tale de nori? Astea trăiesc aici pe pământ, pe sub frunze.
– Aaaa… da nu pentru ele domn colonel, pentru girafe.
– Cum pentru girafe?! Ce treabă mai au și girafele aici? Să nu spui acu că ți-au intrat și puzderie de girafe în cabina macaralei sau că stăteau ciorchine agățate pe cablu.
– Nu domn colonel, cum Doamne iartă-mă să urce girafele în cabina de la macara! Da norii trebuie să rămâie acolo, la locul lor, ca să poată să trăiască girafele cu capu în nori și cu picioarele pe pământ. D-asta le era frică la mămăruțe.
Colonelul tăcu. O tăcere abisală înflori în mijlocul încăperii crescând drept în sus ca vrejul de fasole fermecat, urcând spre tavan, răzbind prin acoperiș și urcând apoi mai sus peste oraș, sus de tot până la nasul girafelor cu capetele dincolo de nori. Nu păreau să aibă nimic altfel decât restul girafelor care locuiesc cuminți în grădinile lor zoologice. Aveau aceiași ochi blânzi, aceleași urechi jucăușe, aceleași buze hlizite. Dar odată ce erau implicate atât de adânc în treaba cu dispariția macaralei ar fi trebuit clar să dea și ele măcar o declarație.
– Auzi? Tu înțelegi bine de ce ai fost adus aici?
– Sigur că înțeleg domn colonel.
– Mă, acu două săptămâni din curtea șantierului de la Bujorului a dispărut o macara. A făcut reclamație patronu. O macara, mă, înțelegi tu? E un ditamai monstru de oțel, mare cât un bloc și greu cât un tanc. Și e taman aia pe care lucrai tu! – izbucni colonelul călcând apăsat pe taman. Unde dracu-i macaraua, mă?!
– Ba n-a dispărut domn colonel. Că e pe partea ailaltă a cerului. Au dus-o mămăruțele ca să nu mai fie probleme cu norii și să fie girafele mulțumite. Asta uitai să vă spui.
– Care parte, mă?
– Veniți să vă arăt, domn colonel.
Și tustrei bărbații ieșiră în curtea secției, scrutând îndelung cerul peste marginea orașului.
– Uite – arătă bărbatul subțirel cu brațul în direcția unui plop bătrân și stingher. Acolo, dincolo de plop se vede macaraua.
– Unde mă, lângă blocu ăla albastru?
– Nu domn colonel, doar lângă albastru. Acolo pe cer, e urma aia albă lunguiață.
Bărbații priviră în direcția indicată. Părea într-adevăr să semene cu o macara întinsă pe cer. Colonelul își ridică din nou cascheta și-și scărpină ceafa umedă, apoi rămase încremenit cu un ochi în zare și c-un deget prins sub caschetă. Zumzetul orașului mușca ușor din liniștea prinsă cerc între cei trei bărbați.
– Domn colonel, ce facem cu ăsta? Îl bag la bulău? – sfâșie mărunțelul tăcerea, înfigându-se în ea ca un câine rânjit în halca de carne crudă.
Colonelul îl privi pierdut pe mărunțel, apoi pe subțirel, apoi privi din nou înspre macaraua răstignită pe cer.
– Io știu ce să zic?! Nu pricepui o iotă. Nu înțeleg ce-i cu mămăruțele, ce-i cu girafele, să fiu al dracu dacă înțelesei și ce-i cu vântu ăla de sufla prin cabină. Da io zic să-i dai drumul, poate are dracu dreptate și ne facem de bășcălie, de ne râde tot târgu…

Dan Banu

Sunt absolvent al Politehnicii din București și sunt inginer. Îmi place să mă joc cu cuvintele, așa cum copiii se joacă cu cuburile de lemn pe care sunt lipite desene.