Interviu cu Alina Pavelescu, autoarea romanului „Sindromul Stavroghin”

Alina Pavelescu (n. 1972) e de profesie istoric și arhivist. A absolvit Facultatea de Istorie a Universității din București și are un doctorat în științe politice obținut în anul 2009 la Institut d’Etudes Politiques din Paris. A debutat în literatură în 2016, cu romanul Moștenirea babei Stoltz, publicat la editura Herg Benet. În 2019 a publicat romanul Sindromul Stavroghin, în colecția ”Scriitori români contemporani” a editurii Humanitas.

Proză scurtă publicată în reviste literare:

Jeni, în ”Viața Românească”, iunie 2017

Povestea fetiței celei proaste, în ”Actualitatea Literară”, anul IX, nr. 78, februarie 2018

Proză scurtă publicată în antologii:

Alegerea, în ”In the mood for love. Antologia prozei erotice feminine”, coordonată de Marius Conkan, Editura Paralela 45, 2019

Sfânta Paraschiva a păduchilor, în ”Cartea întâmplărilor. Mistere, ciudățenii, uimiri”, coordonată de Tatiana Niculescu, Humanitas, 2019

Mulțumesc pentru interviu, Alina Pavelescu. Ești prima dintr-o serie de zece interviuri scurte pe care m-am hotărît să le fac între romanul trei și momentul pînă cînd mă apuc de următorul. Ești născută în același an cu mine, și cum romanul tău de debut („Moștenirea babei Stoltz”) a apărut în 2016 trag concluzia că scrisul te-a găsit tîrziu, exact ca și pe mine. Ai mai avut tentative de scris? Este un avantaj sau dezavantaj, faptul că te-ai apucat de scris acum și de unde pornirea? Midlife crisis? 😊

Îți mulțumesc că te-ai gândit la mine ca la un posibil cap de serie 😊 Prima tentativă de a scrie un roman am avut-o pe la cincisprezece ani. Înainte de asta începusem să scriu poezii și am tot scris, până pe la vreo douăzeci de ani, când mi-am dat seama că nu voi fi niciodată o poetă atât de bună încât să merit să fiu publicată. Și acum mai scriu din când în când poezii, tot fără iluzii. Romanul de la cincisprezece ani l-am abandonat după vreo cincizeci de pagini scrise, din același motiv. Nu sunt, cum vezi, genul de scriitor precoce, cel mult dorința de a scrie a fost precoce la mine.
Când m-am apucat să scriu primul roman n-aveam decât experiența unui blog pe care îl începusem în 2011. Și nici cursuri de creative writing nu am luat, ceea ce, n-am de unde să știu, poate că mi-ar fi folosit, poate nu… În orice caz, dacă a fost midlife crisis, nu m-am prins, am simțit că am o poveste de spus și că vreau să o spun, m-am pus pe scris și… a ieșit un roman. M-am bucurat, firește, dar nu peste măsură, fiindcă nici ambițiile mele scriitoricești nu sunt foarte mari: scriu doar dacă simt că vreau să spun o poveste.

Am auzit de tine prin romanul tău Sindromul Stavroghin care fusese publicat puțin înaintea Liftului meu, în cadrul aceleiași colecții (“Scriitori români contemporani” coordonată de Andreea Răsuceanu). Tot urmărindu-te pe FB ai devenit printre cei trei-patru ale căror postări nu prea le ratez, pentru că le găsesc nu numai amuzante ci și inteligente (nu știu de ce era să scriu “usturător de inteligente” 😊 ). Așa m-am hotărît că merită să încerc să-ți citesc cartea. Eu am aflat ce înseamnă “sindromul Stavroghin” din paginile romanului. Poți explica cititorilor acestui interviu de unde numele?

Da, și eu – sau poate mai ales eu, scriitoare de weekend cum sunt – mă număr printre cei care trebuie să îi mulțumească Andreei Răsuceanu că a avut încredere să îi publice în această colecție de scriitori contemporani pe care o coordonează la Humanitas, la un nivel în care, eu, una, nici n-aș fi îndrăznit să sper că mă pot înscrie. De fapt, Andreea, cu ochiul ei de critic literar profesionist, îmi citise și primul roman și mi-a spus atunci că i-a plăcut. A fost una dintre opiniile care m-au încurajat să cred că pot să scriu lucruri demne de a fi publicate. Dacă zici că și tu ai citit Sindromul Stavroghin, atunci bucuria mea e și mai mare. Sunt încă în faza în care fiecare încurajare e o gură de oxigen și contează.
Umorul meu usturător e, înainte de toate, o armă de apărare, să știi. Poate nu par, dar sunt un om ușor de rănit, așa că mă apăr reacționând cu singura armă defensivă pe care mă simt în stare să o mânuiesc, anume râsul. Haz de necaz, autoderiziune, uneori de-a dreptul sarcasm, mea culpa, dar ăsta e maximum de răutate de care mă simt în stare. Și nici nu vreau să exersez mai multă răutate de atât, e deja destulă pe lume.
Fiindcă, apropo de întrebarea ta legată de titlul romanului meu, noi, în România, trăim într-o societate tare bolnavă, una în care nicio criză și nicio aberație nu mai sunt de mult întâmplătoare. Prostia, grosolănia, răutatea, cruzimea, lașitatea, mârșăvia ne-au devenit cumva a doua natură, în plus dublată de nefericitul orgoliu al celui care nu vrea să se recunoască bolnav și, dacă îi spui că e, fuge de adevăr declarându-se ofensat. Boala noastră socială e, cu alte cuvinte, deja sindrom, e cronicizată, rezistentă la tratament, a devenit un personaj de sine stătător al istoriei noastre.
Am avut cititori care s-au declarat dezamăgiți fiindcă, văzând în titlu referirea la un personaj dostoievskian, Stavroghin, se așteptau ca romanul în sine să fie un fel de meditație dostoievskiană asupra vinei și a păcatului. Dar, în intenția mea, care a fost de la bun început una ironică, mai degrabă cuvântul ”sindrom” e important. Nu cred că suntem o societate dostoievskiană; suntem, am rămas blocați în spiritul lui Caragiale, cu o tușă puternică din teoria maioresciană a formei fără fond. Iar ”sindromul Stavroghin” despre asta este: forma fără fond în care îl re-interpretăm noi, pentru uz local, pe Dostoievski. De altfel, evoluțiile foarte recente din dezbaterea despre vină și responsabilitate, victime și călăi în trecutul comunist – mă refer la dezbaterea ulterioară publicării romanului meu – par, din nefericire, să îmi indice că nu m-am înșelat prea mult: trăim încă într-o stare de confuzie cvasitotală a valorilor morale, dar nu ne sfiim să ne afirmăm ritos certitudinile. Într-un limbaj care frizează cel mai adesea comicul, dar noi ni-l luăm mereu în serios, ca orice comic care se respectă 😊

Ceva ce mi s-a părut mie interesant e felul detașat în care descrii trăirile și gîndurile torționarului Septimiu Facaleanu, să spun așa “cu mănuși”, de parcă ți-ar fi fost amic. Are chiar și o poveste tristă a copilăriei, iar în prezent, ca pensionar, este încurajat și sprijinit în permanență de bodyguardul-fost pușcăriaș, Fane. Fane care fusese deținut pe vremea cînd Septimiu era gardian de pușcărie. De ce ai ales să scrii povestea în felul ăsta? Cum explici cititorului faptul că nici un personaj nu e 100% pozitiv sau 100% negativ? Într-o țară în care oamenii ori îl regretă pe Ceasușescu ori din contră acuză comunismul pentru toate relele prezentului tu ești aș spune, prea echilibrată. (Sau nu? 😊) De unde vine acest echilibru în scriitoarea Alina Pavelescu?

Nu știu dacă în viața mea personală sunt chiar așa de echilibrată. Mă îndoiesc că sunt. Dar m-am educat cumva, printr-un proces de autodisciplinare anevoios și chinuitor, să îmi extirp radicalismul, să refuz să cred că, în chestiunile ce țin de sufletul omenesc, se poate opera cu axiome. Când îmi spui că sunt ”prea echilibrată” cred că înțeleg unde bați 😊 N-ar fi prima dată când dorința mea de a-mi explica lumea pe cont propriu mă plasează ”între tabere” și mă expune riscului marginalității. Dar, după o adolescență și o tinerețe în care mi-am dorit cu ardoare să fiu ”în tabăra învingătorilor”, la maturitate am ajuns să apreciez virtuțile marginalității. Așa că nu mă deranjează acest risc, mi l-am asumat de ceva vreme, în cunoștință de cauză. Mai ales când vine vorba de judecățile asupra naturii umane. Nu sunt credincioasă și nu pot să spun că am citit Biblia din scoarță în scoarță, dar, atât cât am citit-o și dacă am înțeles-o eu bine, omul e un amestec de angelic și demonic, n-are cu să fie substanță pură, de un fel ori de altul. De-asta cred că nu există om complet rău așa cum nu există om complet bun. Până la urmă, care parte prevalează în noi hotărâm cam singuri, fiecare după propria capacitate de înțelegere și după câtă forță are ca să se lupte cu natura proprie.
În orice caz, eu nu cred că scriitorul ar trebui să se ocupe cu judecățile morale tranșante. Nici istoricul nu cred că ar trebui să o facă, dar aici intru deja în alt registru al discuției. Nu îți poți explica umanitatea reducând-o la o bucățică din ea. Oricât de gravă sau de erudită ar fi morga cu care încerci să faci asta, până la urmă tot o caricatură îți iese.

Vreau să mă opresc puțin asupra capitolului VIII (apropo, de ce numărătoarea cu cifre romane?). Capitolul opt este probabil cel mai lung și este și cel care mi-a plăcut cel mai mult fiind și o poveste de sine stătătoare, din moment ce apare un decor nou, pușcăria, și personaje noi prezente doar acolo. Dar o pușcărie schimbată de evenimentele ce se petrec “afară” – și anume Revoluția.
“Așa că în lipsa televizorului, în pușcăria lor mică, Fane fusese primul care aflase, chiar din gura lui Septimiu, că se petrecea ceva neobișnuit în pușcăria mai mare numită RSR.”
În primul meu roman, Escroc SRL și eu am un capitol care se desfășoară într-o garnizoană militară în decembrie 1989. Pentru a-l scrie m-am inspirat dintr-o convesație avută cu un amic care trecuse prin asta. La tine ce se întîmplă acolo e strict imaginație sau te-ai și documentat puțin?

Am mai povestit undeva că am fost, în urmă cu câțiva ani, într-un fel de vizită turistică într-o închisoare din București. A fost una dintre cele mai interesante întâmplări din viața mea, deși înclin să cred că am văzut doar o mică parte, partea de arătat a realității carcerale. Iar povestea, se pare că reală, a unei revolte în închisoarea Sighet, în decembrie 1989, am citit-o chiar în memoriile celui care mi-a inspirat personajul principal al romanului, pe Septimiu. Acestea au fost sursele mele de documentare. Și, firește, propriile amintiri de la revoluție. Foarte importante aceste amintiri personale. Cine n-a trăit el însuși acele zile, probabil va putea reconstitui evenimentele în detaliu, din documente de toate felurile, va putea face presupuneri cu privire la cauza ciudată a exaltării noastre naive, dar ceva din substanța a ceea ce s-a petrecut realmente tot îi va scăpa.
De ce am numerotat capitolele cu cifre romane habar n-am. Abia acum, că mi-ai zis, m-am gândit că aș fi putut să numerotez și altfel. O fi, pesemne, o ”deformare” care mi s-a tras de la ocupația mea de bază, aceea de istoric 😊

Am fost solicitați (Liternautica) să luăm un interviu unei tinere scriitoare care are vreo 11 romane publicate și pe cartea de vizită spune că l-a scris pe primul în 28 de ore. A fost motivul pentru care am spus pas interviului 😊 Ție cît timp ți-a luat să scrii acest roman? Dar după ce i-ai pus punct, cît ți-a luat pînă ce a fost acceptat spre publicare? Ce părere ai despre scrisul în România – e o ocupație de viitor scrisul? Dacă ai avea un copil talentat la scris, l-ai îndruma/încuraja să se facă scriitor?

Oh, și eu am văzut pe Facebook pagina de autor a unei scriitoare care își propunea să scrie 48 de cărți anul viitor. Am întrebat-o dacă efectiv le scrie sau doar le publică și mi-a răspuns cu mândrie că da, chiar le scrie. Când i-am spus că are curaj, nici n-a sesizat ironia, mi-a mulțumit călduros pentru compliment 😊 Cum ziceam, trăim încă sub zodia lui Caragiale, de ce ar face excepție scriitorii? Bine, în poveștile de genul ăsta e și un strop de Eugen Ionescu.
Eu am scris primul roman cam într-un an și jumătate, iar pe al doilea în trei luni. Dar învârteam subiectul în cap de prin 2011, așa că nu m-a mirat viteza cu care am scris, când am simțit că pot să trec la scris. Ca să apară a durat mai mult, cam un an, dar când a apărut în colecția de la Humanitas, am știut că a meritat așteptarea.
Cum bine zici, scrisul e doar o ocupație în România zilelor noastre. Nu e – din păcate sau din fericire, cine știe – un job din care să îți poți câștiga existența. Dar da, cred că scrisul are viitor până și la noi, atâta vreme cât unii oameni vor simți un impuls inexplicabil de a scrie și vor scrie. Că peste un număr de ani romanele vor fi mai scurte și vor apărea pe Facebook sau că nu vom mai scrie decât panseuri și haiku, habar n-am, dar, dacă oamenii vor simți nevoia de a-și comunica ideile, se va scrie cumva. Și da, dacă aș avea un copil cu talent la scris, l-aș încuraja să scrie. Oricum, și dacă n-aș fi eu de acord cu asta, probabil că el tot ar scrie până la urmă. Vocațiile pot fi deturnate, împiedicate, descurajate, dar nu pot fi smulse cu totul din om. Asta am învățat-o, într-un fel, pe pielea mea.

Citești e-books? Ce părere ai vis-à-vis de cartea electronică. Ți s-a întîmplat să citești cărți piratate? Un prieten de-al meu povestea cum în tinerețe neavînd bani să-și cumpere cărți, le fura. Mie îmi vine să rîd gîndindu-mă la cîte cărți piratate am citit. Ce părere ai, nu ți se pare că le-am furat? Mi s-a întîmplat să citesc o carte întreagă stînd două ore într-o librărie sau mai puțin dacă erau poezii (așa am citit o carte de poezii de-a lui M. Cărtărescu, de exemplu) și asta e tot o formă de furt, cred. E mai rău să vezi un film piratat sau să citești o carte piratată? 😊

Citesc cărți electronice, dar nu literatură. Literatura o citesc doar pe hârtie, altfel se duce plăcerea. Asta e, sunt mai mult copilul revoluției din 1989 decât al revoluției tehnologice 😊
Dacă am citit cărți piratate? Arată-mi și mie un student român din anii 2000 care n-a citit cărți piratate. Dacă n-ar fi existat această posibilitate de a pirata cărți, cel puțin cercetarea umanistă de la noi cred că ar mai fi vorbit și acum în limbajul de lemn al comunismului. Sigur, acum deja nu mai dă bine să discuți despre acest subiect, doar Traian Băsescu a zis, la un moment dat, că, dacă n-ar fi existat pirateria pe internet, tineretul României n-ar fi reușit să își părăsească mental periferia culturală. Al naibii de cinică declarația, mai ales din partea unui președinte de țară europeană, dar avea dreptate.
Pe de altă parte, la filme piratate nu mă prea uit, fiindcă imaginea și sunetul de proastă calitate îmi răpesc plăcerea de a vedea un film bun. Fiind eu mai de modă veche, așa, prefer să le văd la cinema, cu popcorn și tot tacâmul.

Știu că scrii acum la un nou roman. Despre ce este vorba?

Mai bine zis, dau târcoale unui nou roman. Cum îți spuneam, la mine faza târcoalelor e esențială. E tot o poveste din istorie, dar din istoria ceva mai veche, Belle Epoque și interbelic. Găsită în timp ce îmi făceam treaba de arhivist și editor de surse istorice. E povestea unei sinucideri din dragoste, petrecută într-o familie bună românească la 1915. Îți dai seama: 1915, lumea în război, România în fierbere, asta citești în cărțile de istorie, dar despre cum e să te sinucizi din dragoste când lumea din jurul tău se sinucide într-un război mondial, asta nu ne spune azi nicio carte de istorie. Și nici că, la vremea aceea, o fiică sinucisă din dragoste era, pentru o familie din înalta societate, o poveste pur și simplu dezonorantă. Avansez mai greu cu scrisul fiindcă, pe de-o parte, nu vreau să tratez povestea în registrul comic în care am scris până acum, nu cred că s-ar potrivi și nu simt așa. Pe de altă parte, actul sinuciderii în sine mă interesează mai puțin decât efectul lui asupra celor rămași în viață, iar asta presupune să îmi explic mai întâi eu mie niște fenomene psihologice. De pildă, cum evoluează în propria-i viață o adolescentă care și-a văzut sora mai mare împușcându-se în inimă cu pistolul tatălui lor, dar nu are voie să vorbească deschis despre ce i s-a întâmplat.
Sper să pot duce până la capăt această carte și să nu mă dezamăgesc în primul rând pe mine. În rest, mai vedem 😊

O ultimă întrebare. Cînd se justifică folosirea limbajului obscen în scris? (te întreb pentru că ai așa ceva în Sindromul).

Asta e o întrebare dificilă 😊 Personal, nu sunt deloc dintre cei care, când scriu literatură, se feresc de anumite cuvinte ca să nu șocheze. Literatura are dreptul – ba chiar și o oarecare datorie – să te mai și șocheze din când în când. Aș putea să îți dau un răspuns scurt: când scrii despre pușcăriași sau despre milițieni e cam greu să ocolești cuvintele obscene. Dar nu cred că asta e toată explicația. Limbajul cotidian al vremii noastre e obscen în multe feluri, oamenii de azi aproape că nu se mai feresc de obscenitate. E greu să treci pe stradă fără să auzi un cuvânt obscen sau chiar să îl vezi scris pe ziduri, de aceea mă amuză întotdeauna cititorii care se supără când întâlnesc astfel de cuvinte într-o carte. E o formă de ipocrizie sau, din nou, fuga de realitate? Face sau nu face parte el, cuvântul obscen, din realitatea noastră cotidiană? Mie mi-e clar că face, dar cu asta, tot nu cred că am găsit răspunsul cel mai bun la întrebarea ta. De fapt, nici nu știu dacă există. Hai să zicem că nu poți pune un cuvânt obscen în gura  unui personaj feminin din secolul trecut cu aceeași ușurință cu care îl poți pune în gura unuia din zilele noastre. E o chestie de verosimilitate. Mai mult nu știu cum ar trebui să argumentez pro sau contra anumitor cuvinte ”folosibile” în literatură. Pentru mine, toate cuvintele sunt folosibile. Talentul și meșteșugul scriitorului stau în felul în care reușește să le combine, cred că asta e singura diferențiere de luat în seamă. Cuvintele obscene într-o carte prost scrisă mă deranjează și pe mine, dar nu fiindcă sunt ele obscene, ci fiindcă e cartea prost scrisă. De-aia e bine să rămâi prudent ca scriitor, ba chiar nițeluș smerit: ca să nu ajungi să crezi că teribilismul ține loc de meșteșug sau, și mai grav, de talent. Eu mă străduiesc să nu uit asta când scriu și e tot ce pot spune în apărarea mea 😊

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.