Răscolind pământul

Ținând cafeaua în mâna dreaptă și cu stânga sprijinită pe umărul fiicei, Aneta urmărește din spatele perdelei silueta din depărtare. Mirosul de cafea s-a răspândit în toată bucătăria, ascunzându-l pentru un timp pe cel de rânced, iar singurul obiect care aduce puțină culoare în cameră este un ghiveci cu trei zambile.
– Crezi că ar trebui să îl oprim? întrebă cea tânără mai mult pentru sine.
– Încă nu, mai lasă-l zece minute.
– Pare obosit.
– Sigur este. Când m-am trezit eu la șapte, săpase deja jumate de grădină.
– A săpat în grădină pe întuneric? întreabă Dora mirată.
Drept răspuns primește doar o ridicare din umeri și după o scurtă pauză, continuă.
– Și dacă moare din cauza efortului?
– Nu cred. De câțiva ani mă tot gândesc că are o înțelegere făcută cu el și de moarte bună nu moare până nu găsește ce a îngropat.
– Nu știu mamă, dar zău că ești prea relaxată. Ar trebui să fii mai fermă cu el.
În grădină, bătrânul se oprește din săpat și se sprijină de cazma în timp ce privește ultima bucată de pământ. Spre gard nu se uită, știe că prunii sunt uscați și că ar trebui înlocuiți. Dar nu se îndură. Prunii pitici și nucul doborât de furtună, în toamnă – cel pe care l-a tăiat cu toporișca bucată cu bucată timp de două luni – au fost plantați în primul an de căsnicie. Și cum nu i-au mai rămas multe amintiri din acea perioadă, nu se hotărăște să renunțe la ei. Singur a reușit să dea gata trei sute cincizeci de metri pătrați de teren, amețind doar de două ori și tot de atâtea ori așezându-se ca să își revină. Până la urmă, săpatul de primăvară, este un test de rezistență pentru omul slab și împuținat care într-o lună va împlini optezi și unu de ani. Acum respiră sacadat în timp ce pieptul îi saltă sub ilicul de lână. În aer plutește miros de umezeală și vântul începe să bată.
În casă, cele două femei continuă să-l privească.
– Mamă!
– Da!
– Dacă bunicului îi pleznește inima de la efort, tu vei fi răspunzătoare pentru moartea lui.
– De ce să fiu eu vinovată? întreabă mama încruntându-se. Comuniștii l-au adus în halul ăsta.
– Până să fie comuniștii trași la răspundere mai durează. De ce nu te duci să îl oprești?
– Nu pot. Am încercat și anii trecuți, dar nu a mers. Mai mult se enervează. Trebuie să răscolească toată grădina ca să se liniștească.
– Dacă ar fi avut și el îngropată vreo lădiță cu cocoșei, aș mai fi zis că merită efortul. Dar așa….
Dora pufnește a dispreț, îndepărtează mâna mamei de pe umărul ei și întoarce spatele ferestrei.
George Miron nu a fost întotdeauna un bătrân adus de spate, având mai multe cute pe față decât are buldogul englez pe tot corpul. Și dacă acum familia îl privește cu milă, a fost o perioadă în care consătenii își scoteau pălăria în fața lui sau îi strângeau mâna. Unii, după ce își scoteau pălăria, îi mai spuneau și un să ne trăiești domn’ primar. Dar asta a fost demult, când umbla cu un zâmbet ironic în colțul gurii și avea mai multă aroganță decât fire de păr în barbă. Aroganța i-au scos-o comuniștii pe nas, odată cu dinții. Nu toți, doar cei din față.
– Hai că tata a terminat și vine în casă. Și vezi și tu ce vorbești ca să nu-l superi.
Aneta se îndepărtează de fereastră, alege o portocală din platou și se așază la masă lângă fiica ei, cu gestul firesc al cuiva care asta așteptase toată dimineața: să stea liniștit și să își curețe portocala.
– Vino să te așezi lângă noi tată, spune femeia când îl vede pe bătrân intrând pe ușă. Se vede că ești obosit. Vrei să mănânci un fruct ca să te mai vitaminizezi puțin?
Dora încercă să-și concentreze atenția pe cana de cafea în timp ce bătrânul își trage un scaun și se așază la masă.
– S-au băgat portocale la alimentară? întrebă bătrânul cu ochii ațintiți pe fruct.
– Tată, acum găsești portocale pe toate drumurile. De fapt, ce vrei și ce nu vrei găsești, bani să ai. Doar au trecut nouă ani de la Revoluție, măcar problema asta cu mâncarea să o fi rezolvat-o și noi până acum.
– Da, uitasem.
Bătrânul începe să mestece bucata de portocală întinsă de Aneta.
– Și nu mai vorbi așa tare, că nu sunt surd. Sunt doar bătrân și știrb.
– Iartă-mă tată, nu mi-am dat seama că vorbesc tare. Uite ce am cumpărat de la București, spune Aneta înviorându-se dintr-o dată. Nu-i așa că sunt frumoase?
Aneta se ridică în scârțâit de scaun, ia de pe bufet ghiveciul de flori și se întoarce la masă.
– Mă gândeam să mergem mâine la cimitir. Facem puțin curat la mormânt și apoi plantăm zambilele. Cum ți se pare?
Bătrânul răspunde cu un îhî obosit și, după ce studiază florile, continuă:
– Te-ai gândit bine, lu’ maică-ta îi plăceau zambilele.
– Știu, tată, de asta le-am cumpărat.
Pentru o perioadă niciunul nu mai spune nimic. Aneta șterge petalele florilor de fire de praf doar de ea văzute, iar Dora se bâțâie pe scaun ca un copil gata să facă o boacănă. Doar bătrânul mestecă fără să se grăbească bucățile de portocală.
– Le-ai găsit până la urmă? întrebă Dora după ce înghite ultima gură de cafea.
Bătrânul se uită la ea nedumerit, fără să înțeleagă ce ar trebui să găsească. Ochii rămân ațintiți pe fața rotundă a nepoatei, cu genele încărcate de rimel și buzele conturate cu roșu. Fata i-a moștenit ochii mici și negri, puțin prea apropiați de baza nasului. Are aceeași privire dârză și nu își coboară ochii atunci când e privită insistent. Când în sfârșit bătrânul realizează la ce se referă nepoata, izbucnește.
– Le-am găsit pe dreacu’. Dacă le găseam, nu veneam cu ele în bucătărie?
– Nu te enerva, tată. Vrem și noi să știm cum merg lucrurile, nimic mai mult. Sunt atâtea lucruri în familia asta despre care nu se vorbește, la care trebuie să avem grijă, că îți spun sincer am obosit. De ce nu mi-ai spus că a murit Ilie? În curând îi fac pomana de șase luni și tu nu ai suflat o vorbă.
– Cine e Ilie?
– Șșștt!
– Nu mi s-a părut un lucru important. Era bătrân, zăcea de doi ani și pe urmă a murit. Au mai murit și alții în satul ăsta și de ei nu te-ai interesat.
– Cine e Ilie? mai întreabă Dora odată uitându-se când la unul, când la celălalt.
– Vreau să știu ce s-a întâmplat, atâta tot. Cu moara, la canal, cu Ilie. E momentul să aflu și eu anumite lucruri, că prea am crescut cu sâsâială și cu ai grijă să nu îl superi pe taică-tu, nu îl deranja. Dacă tu îmi spui tot ce vreau să aflu acum, promit să nu mai deschid subiectul niciodată.
– Păi de ce vrei să afli acum? Fix azi. Așa hodoronc tronc.
– Îți spun eu de ce.
Aneta își îndreaptă spatele, își așază coatele pe masă și cu privirea căutând-o pe cea a bătrânului, continuă:
– Pentru că sunt toată albă în cap și în loc să îmi văd de viață, să mă pregătesc de nepoți, eu m-am apucat de facultate. Nu te-ai întrebat și tu ce mi-a venit la vârsta mea să fac Facultatea de Istorie? Îți spun eu de ce, pentru tine. Ca să găsesc răspunsuri. Și uite că la vară îmi dau licența și stau să strâng informații din cărți despre crimele comunismului, în loc să îmi spui dumneata cum s-au întâmplat lucrurile.
Bătrânul nu răspunde. Găsise o scamă pe ilicul de lână și acum trage de ea. Abia atunci observă că din cei cinci nasturi, doar doi sunt identici. Restul, copii de pripas pe pieptul lui. Încearcă să își amintească când i-a cusut, dar nu reușește. Dar cu siguranță că el îi cususe, Tudora n-ar fi făcut așa treabă de mântuială. Când trăia, era extrem de atentă cu tot ce îl privea. Nu-l lăsa să iasă din curte cu cămașa șifonată sau cu barba nerasă.
Între timp Aneta s-a ridicat de la masă și acum spălă cana de cafea folosind atât detergent cât să-i ajungă pentru toate vasele din dulap.
– Ce vrei să știi?
Aneta lasă cana plină de spumă în chiuvetă, se șterge de clăbuc pe blugi și se apropie în grabă de masă.
– Tot, tată, tot vreau să știu, spune în timp ce-și reia locul pe scaun fără să îl piardă pe bătrân din priviri. Dar pentru început zi-mi de moară, de ce ai cumpărat moara, când situația în țară era așa cum era.
– De prost, d-aia. Mă gândeam că sunt mai deștept decât ceilalți, când de fapt eram doar prost. Asta voiai să știi?
Nu se aude niciun răspuns, doar respirația sacadată a femeilor care știu că a sosit momentul.
– Eram la primărie, tare mândru că tocmai îmi venise biroul cel nou. Lemn masiv, ornamente de tot felul, sertare și sertărașe, ce să mai, lucrase meșterul la el cinci luni și ocupa jumătate de cameră, nu exagerez, când a venit Pavel. Pavel voia să facă o donație către primărie, să doneze moara. Și eu, care mă credeam deștept și le știam pe toate, n-am vrut să accept donația. Cum mă, Pavele, să dai tu moara, moara pe care o ai de la tac-tu, de-o să se scoale ăla din mormânt să-ți dea una peste ceafa că dai tu moara pe degeaba. Nu, nu-ți accept donația, în schimb îți cumpăr eu moara.
– Da, tată, continuă, nu te opri.
– Păi, cu ce să continui, că asta-i tot. Ce, credeai că o să faci vreo mare descoperire?
– Nicio descoperire măreață, tată, voiam ca măcar acum să te cunosc și m-am gândit că dacă aflu trecutul pe care atâta te-ai chinuit să îl ții departe de noi, poate o să ajung să te cunosc mai bine.
– Păi să scrii acolo la tine în lucrare că într-o perioadă nesigură, când toți tremurau de frica comuniștilor, s-a găsit unul mai cu moț.
– Și cu arestarea cum a fost?
– Ia uite ce matinali sunteți cu toții!
În cadrul ușii apăruse un bărbat trecut de cincizeci de ani, în pantaloni de pijama și un tricou alb cam scurt, care lăsa vederii o burtă rotundă atunci când se întindea. Părul îl avea în dezordine și barba nerasă de două zile.
– Mi-ați lăsat și mie cafea?
– Șșâtt, tată, îi spune Dora încruntând din sprâncenele pensate prea subțire. Vino lângă mine și taci. Abia atunci bărbatul se uită cu atenție și vede fețele încordate ale celor trei.
– Cred că sunt în plus aici.
Bărbatul merge la aragaz, își toarnă o cană de cafea din ibric și iese din bucătărie fără să mai spună nimic. Cele două femei îl petrec cu privirea și când pe hol nu se mai aude târșâitul papucilor, două perechi de ochi nerăbdători se întorc către bătrân. Aneta nu repetă întrebarea, doar așteaptă, cu coatele pe masă ca tatăl să răspundă. Atâta timp cât colivia a fost deschisă, tot ce trebuia să facă e să aibă răbdare cu păsările speriate de libertate, cele ținute prea mult în captivitate care acum refuză să zboare.
– Cam la șase luni după ce am cumpărat moara, au intrat doi la mine în birou și mi-au spus că sunt arestat. Și cum eu nu înțelegeam ce și cum, m-au și altoit de câteva ori cu bastoanele. Atât. Restul îl știți. Șapte ani de închisoare, muncă la canal. Pe urmă m-am întors acasă.
Cele două femei se privesc una pe alta. Și chiar dacă bătrânul își studiază intens unghiile pline de pământ, poate să simtă nemulțumirea provocată de răspunsul lui doar din foiala Dorei pe scaun sau din ritmul susținut de Aneta cu degetele pe tăblia mesei.
– Noi ne așteptam la un răspuns mai complex, că te-au bătut asta știam, sau mai bine zis bănuiam. Doar că voiam să aflăm mai multe detalii. Lucruri concrete.
Și ce era să le spună mai mult? Că era o zi frumoasă și senină de primăvară, când doi bărbați cu mustăcioară, haine lungi de piele și maxilare puternice care păreau să nu fi mestecat altceva la viața lor decât pietre, au intrat la el în birou? Că în cuvinte neclare și abia bolborosite, l-au anunțat că a trecut de la statutul de primar, proprietar de moară, la cel de dușman al poporului. Că unul dintre ei se hlizea încontinuu și îi plăcea să-și preseze între buze firele de mustață. Se juca cu ele, le mesteca, le dădea drumul ca apoi să le prindă iarăși, fără să-ți piardă surâsul. Că celălalt, scund și rotofei, avea temperamentul omului neliniștit, pe deasupra iritat că el nu înțelegea pentru ce veniseră, cum era cu confiscarea bunurilor, iar treaba cu arestarea n-o pricepea nici în ruptul capului. Că atunci când a vrut să-i dea afară din birou s-a trezit cu un baston în ceafă de l-a năucit, că ăla hlizitul țintea doar gâtul, nu își pierdea timpul cu alte părți ale corpului și nu lovea haotic ca celălalt, dădea doar în gât de îi crescuse o gâlmă cât un pumn.
– Auzi ce, bătrânul se ridică brusc în picioare făcând scaunul să chițăie ca un șoarece prins în capcană, unele lucruri trebuie lăsate așa cum sunt ele, îngropate. N-are rost să le râcâi. Ce-a fost, a fost și acum nu mai e. Nu trebuie copiii să știe chiar totul despre părinți, că nici Dora nu știe totul despre tine.
– Păi și tu bunicule de ce nu le lași pe ălea din grădină îngropate, dacă tot ai adus vorba? dacă e să dezgropăm, atunci să dezgropăm tot, zic eu.
Aneta reușește să-și lovească fiica în fluierul piciorului, înainte să-l oprească pe bătrân care deja ajunsese la ușă.
– Te rog, întoarce-te, spune Aneta în timp ce mângâie umărul bătrânului, în punctul unde cămașa se întâlnește cu ilicul gri, împletit de maică-sa cu mult timp în urmă, pe vremea când creșteau oi. Uite, accept orice răspuns îmi dai tu, nu mai insist, nu te mai bat la cap cu uleiul și zahărul, doar nu pleca, mai stai cu noi, că cine știe când mai ajungem pe la tine.
– Mai am treabă în grădină, că eu venisem după o cană de apă și apă m-am făcut.
Bătrânul se îndreptă spre colțul bucătăriei, unde pe un scaun vopsit în verde stă găleata cu apă. Ia o cană din bufet și după ce ridică capacul de lemn, umple cana cu apă și o bea pe nerăsuflate. Sa întoarce la masă și își reia locul pe scaun, fără ca niciunul dintre ei să mai spună ceva. Doar pendula de pe perete se aude cum ticăie.
– Mai ții minte ziua în care ai hotărât să te lași de băut?
Dora ridică privirea din cană, bucuroasă că unul dintre ei s-a încumetat să vorbească.
– Corect, spune ea veselă și lungindu-l prea mult pe e, auzisem eu ceva. Dar cum unele lucruri sunt tabu în familia asta, n-am insistat să aflu mai mult. Ia zi, bunicule, trăgeai tare la măsea?
– Și încă cum. Câțiva ani a dus-o doar din beție în beție, răspunde Aneta în locul tatălui care părea mai degrabă preocupat de murdăria strânsă sub unghii.
Cu același cuțit cu care Aneta curățase înainte portocala, bătrânul îl folosește acum pentru a scoate pământul de sub unghii. Înfige vârful cuțitului și scrijelește de la dreapta spre stânga și de la stânga spre dreapta până le lasă unghia transparentă.
– Măi să fie, spune Dora uitându-se cu mândrie spre bătrân.
– Uite cum te mănâncă pe tine limba aiurea. Ce-ți veni să zici așa ceva de față cu ea?
– Dora face douăzeci și șapte de ani și a avut până acum partea ei de beții. Nu e de grădiniță ca să se îngrozească.
– Și de ce te-ai lăsat? întrebă Dora în timp ce se uită cu drag la bunic.
– Întreab-o pe mamă-ta, că ea a deschis subiectul.
Aneta zâmbește.
– Cred că aveam cam doișpe’ ani când am mers cu mama la cârciumă să-l luăm pe bunică-tu de acolo. Îi era rușine să meargă singură, așa că mă lua mereu cu ea. L-am cărat cu roaba, atât era de beat.
Dora chicoti veselă.
– Dacă ne-ai fi văzut, moment de Kodak, nu alta. Mama împingea roaba, eu pe lângă ea, tata cu picioarele și mâinile bălăngănindu-se pe lângă roabă și cu Negrilă lângă noi lătrând și trăgându-l pe bunică-tu de șireturi. Ce să mai, buni de pus în ramă. Numai că-l văd pe tata că ridică o mână și poruncește : “Oprește” . “De ce mă să opresc” îl întreabă mama? “Ca să mă piș, d-aia” . “Atunci na și pișă-te”. Mama a oprit, a tras de roabă într-o parte și l-a descărcat pe bunică-tu fix în șanț. Noi am pornit mai departe cu roaba goală și l-am lăsat acolo. Îl auzeam în urmă cum se văita. Cred că a fost singura dată când am auzit-o pe mama vorbind urât. N-ar fi scos ea pe gură nici “naiba”, dar apăi “pișat”.
– Ce tare! Bravos bunicule! Și acasă cum ai ajuns?
– Am ajuns pe dreacu’. Am dormit în șanț.
Mamă și fiică izbucnesc într-un râs zgomotos.
– A venit acasă a doua zi de dimineață, continuă Aneta după ce râsul se mai potolește. Nu vrei să știi cum arăta. Din ziua aceea n-a mai pus strop de băutură pe limbă. Nu-i așa tată?
Bătrânul nu schițează niciun gest, de parcă n-ar fi auzit întrebarea. Aneta se uită pe furiș către fiica ei, ca după o confirmare.
– Acum că ne-am mai relaxat și chiar am văzut că zâmbeai când povesteam, nu vrei să continuăm? Uite, n-am să te mai întreb de arestare sau de câte ai suportat în închisoare, că știu că n-au fost puține, dar zi-mi măcar de Ilie. Pentru că nu înțeleg de ce ai lucrat atâția ani la el și te-ai lăsat batjocorit și umilit, că de murit de foame știu că nu muream pe atunci.
– Știți câte kilograme aveam când am ieșit din închisoare?
– …
– Cincizeci și patru. Pantalonii îi aveam legați cu o sfoară, că ăștia îmi luaseră cureaua și nu mi-au mai dat-o înapoi. Așa aveam o gaură în stomac, că puteai să ascunzi acolo o minge, spune bătrânul în timp ce atinge locul unde ar fi încăput o minge. Și de ce crezi că arătam așa, de bine ce am dus-o acolo?
Bătrânul începe să vorbească din ce în ce mai repede și mai tare, uitându-se când la fiică, când la nepoată, în timp ce gesticulează ca să se facă înțeles.
– Ce să mă apuc eu acum să îți explic cum a fost cu Ilie, dacă tu în toată viața ta n-ai sărit o masă, ai mâncat pe săturatelea. Ciorbița, ciorbiță, friptura, friptură, bașca desert și vin pe urmă. Când toată viața ai mâncat atunci când ți-a cerut-o stomacul, n-ai cum să înțelegi lucrurile făcute de frica foamei. Da, i-am rânit lu’ Ilie la porci și la vaci. Și ce dacă? Că în fond, nu mă respecta nimeni în sat. Ajunseseră cu toții de la săru-mâna domn’ primar să se uite la mine de parcă eram ultima lighioană. Până și căcărezele de capră valorau mai mult decât mine. Și atunci de ce să nu lucrez la Ilie? Zi tu ce aveam de pierdut?
– Cine e, frate, Ilie ăsta, de nu-l lăsați să se odihnească în pace?
– Președintele C.A.P. Înainte să vină comuniștii, lucrase la primărie o vreme, dar l-a dat bunică-tu afară că nu știu ce matrapazlâcuri făcuse cu niște grâu. Când lucra tata la el, își scotea masa în mijlocul curții și îl supraveghea pe bunică-tu când muncea. Înfige furca mai bine, n-o ține de parcă e jucărie, puii trebuie jumuliți repede, că altfel se întăresc fulgii și îi tragi cu tot cu piele. Ține mai bine ugerul vacii, că n-ai două mâini stângi, ce naiba. Uite așa îl ținea pe tata, cutra naibii. Dădea pe gât țuiculița și făcea mișto de bunică-tu.
– Păi și tu de unde știi toate ăstea? întrebă bătrânul mirat.
– Cum să nu știu, tată. Nu plângea mama în fiecare seară și se ruga de tine să renunți, că mai bine mănâncă mămăligă cu ceapă decât să te vadă umilit în halul ăla. Nu râdea de mine Florinel de câte ori mă vedea la școală și povestea copiilor ce face taică-su din fostul primar.
– E prima oară când aud asta, n-am știut. Trebuia să-mi fi spus, că îl puneam eu la punct pe Florinel.
– Tu trebuia să nu mai lucrezi la ăla. Atât. Cu altceva nu mă puteai ajuta.
– Nu, Aneta , să știi că nu îmi pare rău că am lucrat pentru Ilie. Până la urmă am obținut ce am vrut de la el și el s-a ținut de cuvânt, mi-a dat atâta zahăr, ulei și făină cât i-am cerut. Eu știam că am provizii și n-o să facem foamea indiferent de vremurile care veneau, iar el se dădea mare în sat că are argat un fost primar, toată lumea a obținut ce și-a dorit. Maică-ta să știi că până la urmă mi-a înțeles motivele și dacă a plâns, să știi că a plâns la început, în primele zile. Eu i-am explicat de ce fac ce fac și ea m-a susținut. Te-aș fi ajutat și pe tine dacă știam că suferi, dar n-am știut. Nici că am cumpărat moara nu îmi pare rău. Dacă nu era moara, sigur era altceva și tot mă băgau la închisoare, așa că de ce să-mi pierd timpul cu privitul în urmă. Singurul lucru de care chiar imi pare rău, este că nu mi-am notat unde le-am îngropat și că din patru locuri nu am găsit nici măcar unu. Unde Doamne iartă-mă s-au băgat, nu pricep. Și cu asta am încheiat. Acum plec, spune bătrânul în timp ce deschise larg mâinile ca să ia în stăpânire aerul cu miros de zambile din jur.
– Unde te duci tată?
– Să semăn ce e de semănat. De ce crezi că te-am pus să cumperi semințele?
– Nu vrei să mai vorbim?
– Am vorbit, acum ajunge, că mă doare gura de cât am trăncănit.
– Vrei să venim să te ajutăm?
– Nu, mă descurc și singur.
– Și cu zahărul și uleiul ce vei face bunicule?
– Acum nu mai am ce să fac. O să sap și primăvara viitoare. Simt eu că atuncea o să dau de ele.
– Bunicule, spune Dora în timp ce îl apucă pe bătrân de arătător, așa cum o făcea odinioară, când mergeau împreună să strângă ouăle din cuibar. Îți aduc eu ulei și zahăr. Dacă îmi dai voie, acum merg și îți cumpăr un sac, ba nu, doi saci îți cumpăr de zahăr, iar ulei îți iau cât să umpli bucătăria. Dar, te rog, renunță la nebunia asta cu săpatul după ele în fiecare an. Vrei? Mă lași să fac asta pentru tine?
Bătrânul își retrage ușor degetul din mâna nepoatei, își ia pălăria de paie de pe colțul mesei, și-o îndeasă pe capul neted și iese din bucătărie.

Alina Cobzac

…