Sfârșit de septembrie la Kechries

De fiecare dată când mergem la mare mă întâlnesc cu ele. Apropiindu-mă de apa azurie și liniștită le văd cum dansează în lumina difuză a soarelui ale cărui raze pătrund și apoi se împrăștie în masa lichidului călduț și sărat, acel mediu primar al apariției vieții, acum milioane de ani, în multitudinea infinită de forme și structuri. Dansul meduzelor este plin de magie, armonizat cu mișcările ritmice ale apei și ale luminii puternice a zilei, rămășițele căreia, după reflecția de la suprafață, cea care ne orbește cu intensitatea ei meridională, pătrund în straturile saline puțin adânci și apoi vibrează pe pietrele rotunde de pe fund, acoperite cu un strat gros de mâl alunecos. Vălurile translucide ale meduzelor se mișcă odată cu marea, cu valurile și curenții ei, așa încât mi-e greu să înțeleg dacă sunt făpturi vii, dacă gesturile lor pe care le urmăresc acum sunt comandate de un gând, chiar și rudimentar, transmis printr-o rețea transparentă de conexiuni nervoase, sau doar se lasă purtate de energiile tainice ale apelor în care trăiesc.
Ajungând pe mal, aruncate de valuri, meduzele se transformă într-o masă gelatinoasă pe care eviți să o atingi. Simți o repulsie organică la gândul că, din neatenție piciorul gol ar putea să calce pe una din ele, să se scufunde în pasta aceea rece și cleioasă care apucă să-ți intre printre degete înainte să sari speriat și buimac, încordat ca un arc și apoi să intri repede cu picioarele în apă și să te speli bine.
Acum însă meduzele pe care le priveam erau diferite de cele pe care le întâlnisem de atâtea ori. Erau mult mai mici, aveau pălăria de mărimea unei ceșcuțe de cafea turcească iar tentaculele și vălurile mi s-au părut mai cărnoase, mai consistente. Pe plaja acoperită de pietrele rotunjite de talazuri era puțină lume. O fată blondă, călcând cu mare dificultate pe pietre, căci uneori, dacă ești desculț mersul pe aceste plaje e un adevărat calvar și durerea pricinuită e greu suportabilă, s-a apropiat de mine și fără să-și ia privirea de la meduzele care dănțuiau în apa din imediata noastră apropiere, mi-a spus să nu intru în apă, că meduzele sunt foarte agresive și în contact cu pielea produc o iritare usturătoare și dureroasă. Apoi mi-a arătat interiorul brațului său și spatele, omoplatul, roșii și acoperite de mici vezicule. Se întâmplase cu o zi în urmă și încă o mai durea pielea iritată. Erau neobișnuit de multe, o adevărată invazie. Am aruncat o privire de-a lungul plajei. Într-adevăr, în apă nu era nimeni. Nu puteai să faci baie fără să simți apoi pe propria piele, la propriu, că te-ai întâlnit cu aceste vietăți.
-Bine, dar am venit până aici tocmai ca să ne scăldăm, să înotăm. Poate dacă știam dinainte de meduzele astea nici nu mai veneam, îi spun fetei într-o engleză oarecare, căci în aceeași limbă mi-a vorbit și ea mai înainte. Bineînțeles că nu era un reproș, ea fiind în aceeași situație ca și noi. Doar că ea, împreună cu tot grupul cu care sosise de două zile, urma să plece mâine dimineață în excursie în Peloponez, să viziteze vestigiile vechii lumi elene sau pre-elene și nu se va mai întoarce aici. Și primul lor obiectiv era Corintul antic. Spunând asta, fata și-a întins mâna spre malul opus locului în care ne aflam, adică pe malul nordic al Golfului Corintic, străjuit la est de Istmul Corintic iar la sud de coasta nordică a Peloponezului. La vest apele golfului se uneau cu Marea Ionică și apoi cu Mediterana. Toate mi se păreau atât de apropiate, la doar câțiva kilometri unele de altele. Se puteau distinge clădirile Corintului nou, navele ancorate în rada portului, apoi turnurile și zidurile Corintului medieval ridicate pe un masiv stâncos, deasupra orașului nou. Se vedeau câteva nave ce se îndreptau spre istm urmând să intre în canalul săpat în pământul acestuia și să ajungă dincolo, adică în Golful Saronic și apoi în Marea Egee. Am mai fost aici și în alți ani și am văzut multe din rămășițele vechii civilizații, inclusiv ruinele Corintului antic și muzeul de lângă ruine. Acum însă eram mult mai preocupat de invazia meduzelor și mă gândeam cum ne vom petrece următoarele zile, pe malul mării dar fără să putem intra în apă, care în acele zile era neobișnuit de caldă și liniștită, cum spun grecii, ca uleiul. Hotelul la care am tras nu avea piscină și oricum mi s-ar fi părut frustrant să apelăm la o asemenea soluție. I-am mulțumit fetei. Dacă nu m-ar fi atenționat m-aș fi aruncat în apa ademenitoare și acum probabil că aș fi fost torturat de durerea pricinuită de întâlnirea cu meduzele.
Ne-am așezat prosoapele pe paturile de plajă și ne-am întins sub bolta limpede și nesfârșită a cerului albastru pe care soarele începea să urce încet spre zenit. În definitiv ne puteam răcori, pentru moment și la dușul de pe plajă, până când se va găsi o soluție. Dar curând, învăluit de căldura plăcută a soarelui dimineții m-am moleșit și mi-am dat seama că, nefiind pe deplin refăcut după drumul lung și istovitor pe care l-am parcurs ca să ajungem în acest loc, voi adormi chiar pe plajă și mă voi arde, cu toate cremele și filtrele cu care ne-am uns ceva mai devreme unul pe celălalt. Așa încât m-am hotărât să plec spre hotel și la adăpostul răcorii din cameră să trag un pui de somn. Doar eram în concediu și scopul principal era să mă odihnesc chiar cu riscul ca, la sfârșitul sejurului nostru bronzul meu să nu fie uniform și suficient de frumos.
În holul hotelului, la o măsuță am văzut-o șezând pe domnișoara de la recepție, cu veșnica țigaretă în mână și cafeaua glasată pe măsuță, în compania unui domn mai în vârstă, discutând aprins în greacă, limbă din al cărei lexic bogat eu stăpânesc extrem de puține cuvinte sau expresii. Atunci când m-am apropiat de cei doi discuția s-a întrerupt brusc și amândoi și-au ațintit privirile spre mine, interogativ. Mi s-a părut că ar fi momentul potrivit să-i întreb ce mă sfătuiesc să fac în privința meduzelor. Recepționera și-a întors privirea spre domnul mai în vârstă care, am aflat mai târziu, era proprietarul hotelului. Bineînțeles că știau de invazia de meduze care începuse odată cu sezonul turistic și de-a lungul întregii veri au avut de suportat nesfârșite reclamații și critici de la turiștii furioși. Faptul că nu îmi exprim nemulțumirea într-o manieră agresivă se pare că a fost apreciat de cei doi. Și totuși ce se poate face? Aș vrea să sărim în apă, să înotăm, să facem scufundări, pentru asta am venit aici și nu am venit de aproape! Aveam perfectă dreptate, așa este, meduzele sunt periculoase, mi-a spus proprietarul după care a urmat o lungă conversație între cei doi, în grecește, însoțită de gesturi care indicau o anumită direcție de mers, apoi alta, apoi va trebui să cobor de pe șosea și să mă opresc. Gesturile erau foarte expresive și aproape că înțelesesem ce vrea să spună omul. Dar recepționera a început să traducă și lucrurile au devenit și mai clare. Trebuia să ne suim în mașină și să mergem spre istm, pe șoseaua principală, după care să intrăm pe șoseaua care traversează istmul pe latura sa estică și să coborâm de pe șosea spre stânga. Vom găsi mai multe plaje amenajate, baruri și taverne. El nu a fost să vadă dar a auzit de la alții că acolo nu au ajuns meduzele.
Mi-am imaginat traseul sugerat de proprietarul hotelului. Nu ar fi durat mai mult de o jumătate de oră să ajungem pe malul estic al istmului care leagă Peloponezul de Grecia continentală. De fapt urma să ajungem pe coasta Mării Egee și posibil că, cele două mări comunicând aici doar print-un canal îngust, meduzele, în migrația lor să nu fi ajuns și acolo.
A doua zi dimineața am plecat la drum. Într-adevăr, după doar câteva minute după ce am intrat pe șoseaua care străbate istmul pe latura sa de est am zărit un loc unde se putea parca mașina, alături de alte câteva. Locul dădea direct în plajă și era străjuit de câțiva pini bătrâni și umbroși iar colbul cenușiu, fin și cald în care am intrat răscolindu-l într-un nor înecăcios era amestecat cu acele moarte și arămii ale arborilor din care se auzea cântecul metalic al cicadelor.
Mai întâi de toate m-am dus pe plajă și m-am oprit la o șchioapă de linia pe care apa mării o lăsa pe nisip după ce talazurile stârnite de adierea răcoroasă, aproape imperceptibilă a brizei de dimineață se retrăgeau în larg și mi-am pironit privirea în apă. Proprietarul hotelului avusese dreptate, nu se vedea nici o meduză. Abia apoi am despachetat lucrurile de plajă, le-am aranjat pe nisip și ne-am aruncat în apa limpede și caldă a mării înotând cât mai departe, sorbind cu nesaț, cu fiecare celulă a corpului bucuria întâlnirii cu apa binefăcătoare.
Locul era minunat, efortul de a veni până aici cu mașina era justificat. Într-o parte, la doar câțiva pași era un pâlc de pini la umbra cărora ne vom putea retrage dacă soarele amiezii va fi prea puternic, apoi o mică tavernă cu mese și scaune așezate la umbră, unde vom putea mânca ceva la prânz sau vom bea cafea sau bere rece. În partea cealaltă plaja era pustie după care, la doar câțiva zeci de metri se vedeau ruinele unei vechi așezări antice, probabil un port căci erau foarte aproape de apă iar o parte era chiar sub apă căci valurile acopereau și apoi descopereau ritmic pietrele vechilor construcții.
Apa era atât de caldă și liniștită încât am fi putut să înotăm ore în șir. Totuși din când în când ieșeam pe plajă și ne întindeam trupurile epuizate de efortul scăldatului sub lumina orbitoare și fierbinte a soarelui.
Barca pneumatică o cumpărasem acum trei ani. Era un fel de canoe, cu un singur loc și cu vâslă care, am aflat că se numește pagae. Am mai folosit-o și în alți ani și doar aici, la mare, în Grecia. Am putut astfel să ajung să văd locuri ascunse, tainice, misterioase, coaste stâncoase abrupte și grote sau chiar insulițe apropiate de mal, locuri care m-au dus cu gândul la poveștile mitologiei elene, locuri la care nu aș fi putut ajunge înot căci erau prea departe și care nici nu se văd de pe plajele pentru turiști. Dezumflată, barca încape într-o geantă în care mai intră și o pompă de aer și pagaia care se poate desface în câteva segmente. O aveam și acum în portbagajul mașinii. Într-una din zile, când statul pe plajă și scăldatul începuseră să devină rutină, mi-am umflat barca și am plecat în plimbare pe marea la fel de liniștită ca în toate zilele vacanței noastre. După ce m-am îndepărtat puțin de mal mi-am schimbat direcția și am luat-o spre ruinele care se vedeau atât de bine din locul în care ne instalam de obicei. Apa nu era adâncă și fiind foarte curată era transparentă și fundul mării se vedea clar. Pe măsură ce mă apropiam de ruine dinspre larg peisajul submarin a început să se schimbe. În locul pietrelor rotunjite care până atunci acopereau uniform fundul mării au apărut blocuri rectangulare de piatră, la început răspândite haotic, apoi, cu cât înaintam în direcția malului, blocurile erau aranjate unele peste altele, sugerând ziduri ce închideau perimetrele unor construcții aflate acum sub apă. Apoi am zărit câteva coloane și capitelurile lor împrăștiate și ele sub apă, la mică adâncime. Rămășițele unui turn cilindric ieșeau din apă și marcau una din marginile vechii așezări. Blocurile de piatră, acoperite cu alge și arici de mare, erau tot mai apropiate de suprafața apei. Acum trebuia să fiu atent să nu ating vreo piatră colțuroasă și să găuresc barca. Un rând de coloane rămase în picioare străjuia o alee pietruită cu lespezi de piatră tocite de vreme care ducea spre interior, spre zidurile pe care ți le puteai imagina că se înalță peste fundațiile labirintice ieșind din nisipul plajei, acolo unde apa nu ajunsese. Erau, cu siguranță rămășițele unui templu închinat zeului sau zeiței care îi proteja pe marinarii care, se știe, sunt oameni din seamă afară de superstițioși. Mai departe, în malul nisipos al râpei se vedeau resturile unor arcade de piatră, probabil că aici erau depozitele portului.
Când am ajuns foarte aproape de mal, în interiorul incintei vechiului port, am coborât din barcă și luând-o pe sus am pus-o cu grijă la baza coloanelor. Apoi am pornit pe jos, pe aleea pavată. Priveliștea era cu atât mai fascinantă cu cât eram singur și nu întâmpinam nici cea mai mică opreliște de a mă plimba nestingherit printre ruinele acestui port antic, care mai întâi probabil că și-a pierdut, cândva, de mult, și cine știe din ce motive, importanța economică, apoi a fost abandonat iar apoi vânturile, valurile și cutremurele atât de frecvente în aceste locuri și-au început milenara operă de demolare a acestui monument al trudei umane, de acum cu desăvârșire nefolositor nevoilor materiale.
Ajungând în sfârșit pe aleea ce ducea spre deal în spatele căruia știam că se află o mică localitate am văzut un stâlp pe care era prinsă o placă. Pe placă scria ,,Șantierul arheologic Kechries’’ . Am privit îndelung placa încercând să memorez denumirea căci la prima vedere Kechries nu-mi spunea nimic, nu auzisem niciodată de o asemenea localitate sau port.

***

Era aproape ziua când Cezarul dăduse
Poruncă din hotarul Italiei să plec.
Nici timp eu n-avusesem să mă gătesc de cale,
Nu-mi sta la drum nici mintea: eram înmărmurit!

Paradoxal, deși poetul susține în versurile sale că toată lumea știa motivul exilării sale, astăzi, acest motiv nu-l mai știe nimeni. Ce anume a stârnit mânia de neînduplecat a Cezarului? Sunt doar presupuneri și ipoteze, multe la număr. Se știe că la începutul iernii anului 8 Ovidiu se îmbarcă la Brundisium, Brindisi de astăzi, pe o corabie pentru a părăsi Italia. Pentru totdeauna. Din poeziile sale scrise în exil la Tomis reiese că drumul a fost cumplit, marea furtunoasă și vântul rece și năprasnic:

O, zei din cer și mare, îmi mai rămâne ruga:
Ah! nava nu mi-o faceți fărâme pe noian!

***

Dar vai! în vânt se pierde suspinul meu zadarnic,
Talazul cel nămornic închide gura mea,

***

Vai mie! munți nămornici de valuri se răstoarnă!
Mai, mai socoți că apa ajunge pân-la cer.
Când marea se despică, ce groaznice prăpăstii!
În Tartarul cel negru socoți că ele-ajung.

Poate din cauza furtunii îngrozitoare sau din cauza distanței mari pentru acele vremuri, nava cu care Ovidiu părăsește Italia nu ajunge la Tomis.

Scrisorile din cartea aceasta, ele toate,
Au fost de mine scrise în zbuciumatu-mi drum.
Când tremuram de frigul de gheaț-al lui decembre,
Chiar Hadria pe mine văzutu-m-a scriind,

***

Iar când trecut-am Istmul ce taie marea-n două,
Și am luat cealaltă corabie la drum,…..

Prima corabie, cea cu care plecase din Brindisi acostează undeva aproape de Istmul Corintic, cel mai probabil în portul Lechaio, in latinește Lechaeum, aflat în imediata apropiere a Corintului și legat de acesta printr-un drum străjuit de două ziduri de piatră. De aici Ovidiu traversează pe jos istmul și ajunge pe malul mării Egee de unde pleacă mai departe, după un timp lung de așteptare, spre Tomis, la bordul altei corăbii, pe care de altfel o descrie cu încântare:

Minerva cea bălaie îmi este-apărătoarea
Corăbiei: la proră e coiful zugrăvit.
Cu pânze, nava zboară la cea mai mică boare,
Cu vâsle de-i nevoie, îndată-o ia la drum.
Și nu se mulțumește să-ntreacă alte nave:
Le-ajunge și din urmă pe cele ce-au plecat.
Ea marea o înfruntă și nu se dă bătută
Când vin spre ea năvală talazurile mari.

Și deodată, citind în continuare Tristele poetului, Spre Tomis, am simțit că se produce acea revelație când, după o distanță în timp destul de mare, faci legătura dintre niște nume, imagini, stări sau emoții care ți s-au strecurat în creier pe calea simțurilor și s-au adunat în cotloanele cele mai ascunse ale acestuia, apoi au fost prelucrate chiar fără voia ta și în sfârșit primești răspunsul pe care crezi că nici nu l-ai solicitat și la care nici nu sperai. Căci în versurile următoare, încântat de corabia care îl duce în surghiun, Ovidiu ne spune:

La Cencree pe dânsa întâi am cunoscut-o,
Și ea-mi fu călăuza înfioratei fugi.

Și chiar neavând nici un fel de cunoștințe de latină sau greacă reușesc să fac asocierea, fonetică doar, dintre Cencree-ul lui Ovidiu si Kechries-ul pe lespezile de piatră tocite de vreme ale căruia am umblat cu ceva vreme în urmă.
Nu se știe cu exactitate cât timp a așteptat poetul această corabie care l-a dus până la locurile de unde nu a mai plecat niciodată în ciuda nenumăratelor rugăminți de a fi iertat adresate Cezarului. Hotărârea luată de acesta a fost dusă la îndeplinire, poetul a ajuns pe meleagurile Dobrogei noastre de azi, la malul, pe atunci auster și ostil al Pontului Euxin. Pământul elen, orașele și porturile sale a fost ultima frontieră a civilizației și a culturii cu care poetul a mai avut tangență înainte de a se cufunda definitiv în întunecimea spirituală a lumii barbare în care urma să-și ducă zilele până la sfârșit. Acum două mii de ani, Ovidiu își petrecea ultimele zile în lumea civilizată privind apele liniștite dar reci ale Golfului Saronic, pe care le priveam și eu acum. În scurt timp urma să părăsim amândoi micul port și să ne îndreptăm spre aceleași meleaguri, necunoscute până atunci pentru el, acasă pentru mine. Poet al iubirilor gingașe, al jocurilor perverse și vinovate ale dragostei, sensibil și delicat, nici nu-ți imaginai ce te așteaptă în acele ținuturi unde nimeni nu-ți va prețui versurile și existența ta efemeră se va stinge în uitare, departe de forfota și luminile lumii în mijlocul căreia te-ai obișnuit să trăiești. Dacă ai ști câți vor pătimi ca și tine în cei două mii de ani care ne despart! Mulți chiar mult mai rău decât tine, pentru vini mai mici ca ale tale sau fără vină, câți cezari vor veni după ce al tău va fi dispărut, ca să-și trimită emisarii în puterea nopții să ridice oameni înspăimântai, din casele lor, din mijlocul familiilor lor și care vor dispărea undeva în neant și despre mormântul cărora, ca și despre al tău, nimeni nu va ști niciodată nimic.
Poeziile lui Ovidiu nu se găsesc astăzi în librării. Nici pe internet. Doar fragmente în cadrul unor articole care se ocupă în principal de dezlegarea misterului cauzei care a stat în spatele exilului poetului. A trebuit să mă duc, după mulți ani, la bibliotecă. Mi-am făcut abonament și în sfârșit am venit acasă cu Tristele și Ponticele pe care le-am citit cu plăcere și emoție. În scurt timp va trebui să duc volumul înapoi deoarece îl țin de multișor pe noptieră, cu atât mai mult cu cât inițial cartea nu se împrumuta acasă ci se citea doar la sala de lectură. Dar, deoarece a trecut mult timp de când nimeni nu a mai solicitat-o, bibliotecara a făcut o excepție și m-a lăsat să duc cartea acasă. După restituire, cu siguranță îmi va lipsi. E singurul lucru pe care pot să-l fac pentru Publius Ovidius Naso, să-i citesc poeziile.

Sibiu 24.10.2018

E. Rădulescu

.