Preferințele muzicale ale porcului

În nefastele accidente mediatizate în care sunt implicați atât oamenii cât și animalele, cele mai mari îngrijorări ale audiovizualului sunt cele referitoare la ce s-a întâmplat cu animalele, dacă mai trăiesc, dacă sunt bine îngrijite… pe când oamenii sunt abandonați cât colo. Aici ar fi efectul favorabil înclinării către o lume mai bună pentru animale, oamenii dezumanizându-se în continuu.
Din cele mai îndepărtate veacuri locuitorii homosapien ai planetei își dădeau cu plăcere pedepse corporale, dar le și plăceau și mai abitir să asiste la ele. Dacă călcau în străchini femeile erau bombardate cu bolovani până la moarte, pietroaiele metamorfozându-le și mai vădit fizionomiile schimonosite și nemachiate. Dacă lecuitoarele dădeau greș cu vindecarea, erau ridicate pe un rug înalt, cât mai în văzul lumii, erau transformate pe loc în vrăjitoare, și deveneau făclii urlătoare, și asta spre marele deliciu al publicului. Se practica și biciuirea în văzul lumii, iar privitorul participant se hrănea cu fiecare geamăt al nefericitului introdus cu capul și mâinile în jugul fix, indestructibil, confecționat cu strășnicie de dulgheri din lemnul masiv al stejarului. Ce să vă mai spun de spectacolele care încântau văzul zgâitorului? De spânzurători, ghilotinări, ciopârțiri ale umanoidului?!
Cu timpul gena aproapelui a suferit o mutație, oamenii nu mai participau la execuții publice, doar dacă erau mânați pe ici pe colo la vreo nobilă condamnare prin împușcare. Gena umană își transforma cruzimea de la o epocă la alta, rădăcinile ei fiind adânc împlântate în savurarea suferinței altuia, dacă îi tăiai florile, frunzele și tulpinile, i se regenerau urgent nervurile împotmolite în substraturi. Cu timpul, această genă a cruzimii a fost stropită cu o soluție a îmblânzirii, de la epurări și execuții în masă s-a dedat în principiu bătăii, așa că de la ferestre răsunau tânguielile jalnice ale nevestelor educate cu parii din partea bărbaților care își juraseră cândva pe Biblie ca să le iubească așa cum se iubeau pe ei înșiși. De la alte ferestre răzbăteau aceleași zbierete înmărmuritoare din cauza curelelor aplicate peste fesele și spinările copiilor care veneau acasă cu note rele de la școală. Gândirea, individualismul, erau de pe atunci oprimate. Ferească Domnul să nu fi învățat doctrinele pe dinafară și să fi studiat alte bazaconii. Dar totuși îți vedeai mai departe de propria viață, nu de încetarea acesteia, într-o manieră lugubră, chinuitoare, expusă-n văzul lumii.
Oricum, nostalgiile acestor chinuri au trecut de la om la animale. Vecinul tradițional căra dihorul în cușcă, cu răbdare. Se oprea apoi din drum la fiecare răscruce prăfuită, ca să adune câți mai mulți localnici ai satului la judecată, de preferință plozii. Punea apoi cușca spintecătorului de găini deasupra celui mai domol foc cu putință, după care, prin grilajul cuștii, înțepa dihania cu o andrea, și asta spre cel mai profund amuzament al gurilor cască, încântați de deliciul chițăiturilor rozătoarei, care se foia în zadar în stânga și în dreapta, blestemând ouătoarele pe vecie, ca într-un târziu lugubru, viața necugetatei făpturi să apună. În alte sacre locații aracii se frângeau de șalele deșiraților catâri, și asta spre bucuria consătenilor și îngrijorarea bocită a consătenelor. Nici tăiatul găinilor nu era departe de marele amuzament. Gospodarii lăsau îndeletnicirea pe seama copchiilor, ca scurtarea gâturilor ouătoarelor să dureze cât mai mult în timp și în spațiu, căci micuții nu aveau îndemânare prea deplină în mânuirea securilor. Până și miorlăitoarele și lătrătorii alergau panicați în urma ciozvârtelor aruncate, și asta spre distracția sătenilor.
Cel mai mare amuzament era însă atunci când participau la tăiatul porcului. Sufletul îi părăsea cu greu trupul. Tăietorul beregatei trebuia să fie într-adevăr un reușit maestru ca să poată să îl trimită cât mai urgent pe lumea cealaltă și, de multe ori tăietorii nu erau adevărați maeștri. La suferința grotescă a porcilor tăiați de mâna nesigură a celui care și-o anesteziase cu câteva păhărele de rachiu înainte de punerea în aplicare a execuției capitale, participau și miloșii, ca moartea apăsătoare a râmătorului să îi fie de o durată și mai lungă. Autoplictisit de atâtea urlete, animalul se apuca să facă pe mortul, poate-poate ritualiștii ar fi uitat de el și l-ar fi lăsat boalii în pace. Actoria nu îi ținea însă prea mult, căci se ridica cu toată căpița de fân aprinsă pe el, și o lua de nebun la fugă pe tăvălug, spre profundul extaz necontrolat al mulțimii. Însă cum se bălăngănea anemic pe copite ca un bețiv, era repede prins în frânghii. Măcelarul își ridica cuțitul în aer, și-l flutura cu rânjete barbare, carpatice, demne caracteristicii unui neam nobil, după care își repara cu sârg greșala, înfingându-i evadatului lama în gâtlej până la prăsele. Ce vremuri, ce epoci, pline de distracții și plăcere. Nu ca acum, că s-au găsit tot felul de forumuri și coaliții care apără porcul, lezând afinitatea umană către distracții.
Măcelarii nu mai au dreptul să omoare într-un barem nedefinitivat porcul, să îl schingiuiască cu mândrie, susținut de ochii bucuroși ai privitorului. Acum e musai să îl trimită către o lume mai bună cu electroșocuri, ori cu un pistol rapid, proptit în mijlocul creștetului, care îl pocnește de nu se vede cu o bilă. Până și carnea nu îi mai are același gust, pentru că se strică perpendicular cu lipsa torturii, a chinului și a trecerii în neființă a negrăitorului către alte plaiuri, și reîncarnarea mai târziu a acestuia, poate, în vreun mare domnitor. Chiar și muzica de fundal ce slujea ca inspirație celor ce se pricepeau la retezarea gâtlejului mult prea așteptatului porc a fost schimbată. Melodiile care răsunau pe la tot colțul și în jurul omătului înroșit cu cântece de leagăn despre moartea de ciudă a dușmanului speriau porcul, și era agitat înainte de electrocutare, își presimțea nefastul augur, și nu puteai să îl mai scoți din coteț decât cu forța. La fiecare tragere de frânghie grăsanul scotea cele mai tunătoare grohăituri, lucru total neadecvat și neindicat comisiilor de evaluare a decibelilor. Ca guițătorul să nu se mai sperie de melodiile împovărate de-atâția dușmani și polițiști care confiscă marfa, adică propria lui piele transformată în carne afumată, comisiile de protecție a animalelor au fost nevoite să impună tăietorilor să se folosească de alte melodii, ca râmătorii să se ducă fericiți și de bună voie către Valhalla. Au ales Oda Bucuriei, a lui Beethoven. Și au avut dreptate. Parcă porcul schița un zâmbet atunci când trecea în neființă, la fel îi zâmbeau pe urmă și ochii, și corpul inert, deși executanții nu îi mai găseau carnea atât de gustoasă de când le fuseseră impuse astfel de regulamente. Cu acest prilej, unii dintre ei mai găsiseră să îl execute pe cale tradițională, în secret, la mare depărtare de ochii bârfitori ai lumii, îndesându-i adânc călușul în gură, ca să tacă boalii din gură. Unii europarlamentari carpatici au luptat anemic pentru prelungirea acestor ritualuri nobile la curțile europene, înțelegând frustrarea poporului, câștigând temporar persistarea frumoasele tradiții.
Trecut-au toate. Lumea s-a calmat, nu se mai putea bucura în tihnă de urletele aproapelui, or a animalului. Ce-i drept, se mai iscă din când în când și conflicte izolate, și și-aici, ne întoarcem nițel în trecut. Ferească Domnul să fi cârtit împotriva domnitorului, că te-nchidea într-un taur de bronz și te fierbea la foc domol de te luau zbâții, pe când acum, dacă șeful urlă la tine, ai înaltul privelegiu de a arunca uneori cu un scaun după dânsul, de să-i dispară urgent cheful de șefie.
Of, Doamne, singura refulare a nervilor mai poate sta acum în aruncatul telefoanelor mobile de pereți, or prin urlete, ca terapie muzicală. Și-atâta urlă și izbesc de pereți contemporanii cu telefoanele mobile, de sparg geamurile apartamentelor și le lăsă fără tencuială. Și, până când n-or interveni alte comisii care să tragă la răspundere pe cei ce aruncă cu telefoanele mobile în pereți pentru că le strică stâlpii de susținere și le răzuiesc tencuiala, singurul refugiu al sadismului ca mijloc de descărcare a stresului va rămâne acesta…

–

Copyright imagine: Anthony Enyedy

Adrian Scriminț

Balerin la Opera din Brașov; redactor RadioProDiaspora. Mențiune la Concursul Național de Literatură 2012 ținut sub egida USR. Mențiune specială din partea USR- Spania la Concursul de Literatură din 2019, ținut sub egida USR, ASARS, și a Rețelei Literare. Mențiune la Concursul Național de Literatură 2020 ținut sub egida mai multor ONG-uri de literatură, 7 filologi jurizându-mi romanul Jovan Bilici. Colaborator la diverse cotidiane, membru a mai multor rețele lirerare, etc. Compoziția a trei romane: „Cartierul Proletarilor” în trei volume, romanul „Răpănoșii”, romanul de război „Jovan Bilici”, urmând și altele. Peste 40 de povestiri de lung metraj, printre care și nuvela „Răzbunarea ciudată”. Mulțumiri pentru atenție…

scrimint