The Two Popes

Data lansării: 31 august 2019 (Telluride); 27 noiembrie 2019 (USA); 29 noiembrie 2019 (UK)

Regizor/Scenariu: Fernando Meirelles/Anthony McCarten

Muzică: Bryce Dessner

Durată: 125 minute

Producători: Dan Lin, Jonathan Eirich, Tracey Seaward /Netflix/

Nominalizări: 77th Golden Globe Awards: Best Motion Picture – Drama;

Best Screenplay;

Best Actor (Pryce) Best Supporting Actor (Hopkins)

Distribuție:  Anthony Hopkins, Jonathan Pryce

Nu trebuie să fii nici catolic sadea, nici în criză spirituală pentru a viziona și a aprecia acest film. Un motiv suficient poate fi curiozitatea de natură cultural-istorică. Cum se aleg papii la Roma, de exemplu, este întrebarea de la care se poate pleca. Una foarte bună, de altfel, și nu vă grăbiți să răspundeți că sunt aleși de cardinali, asta desigur că se știe, însă care este procedura exactă, ritualul tradițional? La această întrebare de natură tehnică filmul răspunde foarte eficient: garantez că procedura electorală este unul dintre lucrurile ce vă va rămâne în minte cel mai bine.

La fel de bine însă veți reține două interpretări de excepție: cea a lui Antony Hopkins (în pofida celor optzeci de ani), în rolul papei Benedict al XVI-lea și cea a lui Jonathan Pryce în rolul actualului papă Francisc. Practic întregul film gravitează în jurul celor două personaje, având drept punct focal întâlnirea lor, când Papa Francisc vrea să renunțe la rolul de atunci de cardinal al orașului Buenos Aires, iar Papa Benedict la pontificat.

Destul de plictisitor, veți spune, să asiști la o conversație care se întinde pe mai multe zile despre dogmă, credință, ritualuri – Dumnezeu. Nu e chiar așa. Intervine în această conversație metoda punctuală a scriitorului competent (fie el prozator, dramaturg, scenarist) care își construiește personajele prin dialog. Prin reacții, opinii, comportament. Din moment ce filmul nu are o acțiune solidă care să atragă (sau să distragă?) atenția, aceasta se poate concentra pe fiecare replică a personajelor, pe gestualitate și mimică în fiecare moment al dialogului lor contradictoriu. Spectatorul atent înregistrează micile detalii (un scriitor sigur ar face-o), își construiește părerea în jurul lor, ajunge să rezoneze împreună cu cei doi protagoniști și să îi simpatizeze, poate, pe ambii.

Pentru că scopul filmului nu este acela de a ne prezenta o idee îngustă, dogmatică (cea a lui Benedict) și una deschisă, inovativă (a lui Francisc) asupra Bisericii și a credinței. Ca întotdeauna într-un film bun, adevărul e undeva la mijloc. Pelicula se rezumă la prezentarea a cel puțin două căi de a-l cunoaște pe Dumnezeu, de a-i interpreta vrerea, de a simți credința. Fără a lua poziție. Doi dintre cei mai credincioși oameni ai bisericii se „duelează” în încercarea de a-i demonstra celuilalt că are dreptate. Cu toate acestea, ambii rămân prieteni. Papa Benedict nu lansează anateme cu superioritatea obtuză a liderului temporal și spiritual al bisericii, iar cardinalul Bergoglio, viitorul papă Francisc, își respectă superiorul direct, însă nu se sfiește să-l înfrunte atunci când poate vorbi deschis.

Peste toate domnește umanitatea: încă o caracteristică pentru care filmul merită vizionat. Papii sunt prezentați la un moment de răscruce, cu toate slăbiciunile și dubiile caracteristice fiecăruia în raportul său personal cu divinul. În plus, ambii au pasiuni laice, pe care nu și le ascund în scurtul timp petrecut în compania celuilalt. Benedict cântă la pian, Francesco se uită la fotbal. Unul este umil și spontan, celălalt, neieșind din etichetă, își ascunde generozitatea și nesiguranța în spatele unei fațade austere. Filmul întreține conflictul permanent, generat de contrastul dintre caractere. Deseori acest conflict se rezolvă printr-o replică nostimă, alteori rămâne fără nicio soluție.

Astfel, nu rezolvarea conflictului este scopul principal al filmului. Ea se realizează, istoric și cinematografic, prin abdicarea lui Benedict și alegerea lui Francisc, însă ceea ce regizorul excelentului City of God (2002) vrea să transmită aici este mai mult decât simpla relatare a unor fapte istorice. Flashbackurile despre viața cardinalului Begoglio sugerează perfect această concluzie: chiar și papii sunt, în definitiv, oameni. Poate că funcția pe care o îndeplinesc îi reprezintă deseori mai aproape de providență, mai înțelepți, mai statornici decât sunt în realitate. Imaginea lor este sacralizată peste măsură, și pe bună dreptate: prestigiul rolului o impune. Însă în spatele acestei impenetrabile reprezentări se ascunde fragilitatea, confuzia și nesiguranța oricăruia dintre noi.

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/