100.000.000

Petronela pășește cu hotărâre pe asfaltul încins. Din când în când, umbra ei e absorbită de cea a unui copac pe sub care trece, ca o amoebă care absoarbe o altă amoebă mai mică. Printre blocurile înalte vede, în capătul străzii, orizontul, iar orizontul se bâlbâie din cauză căldurii. Se îndreaptă spre locuința fratelui ei, Robert. Vrea să stea de vorbă cu el, la modul serios. Are niște chestii în piept și le cară după ea de câțiva ani buni. Acum au devenit grele și reci, și vrea să le lepede. O să facă asta exact în mijlocul livingului lui Robert, ca un câine rău, care se cacă în casă. Ca un câine rău, care se cacă direct pe parchetul triplustratificat de 200 lei/metru pătrat din livingul lui Robert. Parchet plătit de ea.

Se oprește în fața blocului și pentru o clipă se întristează. Își dă seama că odată ce va deschide gura, n-o să mai poată da înapoi. Odată ce zice lucrurile pe care vrea să le zică, n-o să le mai poată face uitate. Astea vor fi genul acela de cuvinte care strică pe veci o relație. Iar Robert e fratele ei. Familia ei. Sângele apă nu se face, asta și-a spus în toți anii ăștia de când rabdă și adună în ea mizeria asta. Dar acum s-a săturat. Nu are, de fapt, niciun motiv serios să facă scandal. Ar putea duce cu ea toată chestia în mormânt, dar are chef de o schimbare. Vrea să demoleze ceva rezistent. Lucrurile rezistente sunt singurele care merită demolate.

Formează numărul apartamentului la interfon, o ia cu déjà-vu, se aude un bâzâit și ușa se deschide. Intră în bloc și începe să urce scările. Ajunge la etajul întâi și își aduce aminte de o discuție purtată cu Robert la telefon în urmă cu 2 zile. De fapt, de aici a pornit totul, discuția respectivă a fost catalizatorul acestei schimbări. Robert i s-a plâns că niciodată nu-l invită acasă la ea, iar când se invită el singur:

– Mereu stai ca pe ace, te învârți și mi se pare că abia aștepți să mă car de-acolo! Să ne cărăm, și eu, și Sonia, și copii. Iar de Leo nici nu mai zic. Nu cred că mi-a adresat vreodată vreo vorbă bună când am fost la voi. Încerc că am cu el o relație bună, dar pur și simplu nu am cu cine! Mereu mă privește de parcă-i pute ceva la nas!

– Păi, ce să zic, omule? Nu știu exact care îs situațiile despre care vorbești, dar nu cred că am făcut vreodată intenționa asta. De obicei veniți în grup, cu copii, cu mama, cu mătușile, cu mamaia… tre’ să ne ocupăm de toți. Cineva va fi clar neglijat, la un moment dat. Dar niciodată nu v-am ignorat cu intenție! Și Leo n-are nimic cu tine, ce dracu’ ar putea avea?

Minte. Robert are dreptate. De fiecare dată când el și nevastă-sa le calcă pragul, se așterne în casă un fel de stânjeneală urât mirositoare. Iar Leo îi detestă pe amândoi din suflet. Dar niciodată nu s-a purtat necuviincios. Doar că politețea lui e rece ca o piatră de mormânt, și nu se chinuie prea tare să mascheze asta. Petronela nu știe dacă Robert e conștient că există un motiv foarte bine întemeiat pentru modul în care el și nevastă-sa sunt tratați, dar se preface ignorant că să nu fie nevoit să-l evoce, sau pur și simplu nu-i dă prin cap că a greșit cu ceva.

Bate la ușă și îi deschide unul dintre băieți, cel mai mare. Se salută, dar băiatul refuză să-i dea un sărut pe obraz atunci când ea i-l oferă. Apare și Robert din bucătărie, cu zâmbetul pe buze. Lărgește deschizătura ușii:

– Ohoo, surioară, hai înăuntru!

Se pupă pe obraz reciproc, schimbă politețuri apoi îl urmează în bucătărie. Acolo spațiul e îngust, faci slalom printre mobilă, scaune și masă. Mai sunt prezente 3 persoane: Sonia, mama lor și una dintre mătuși, Yvonne. Toate au câte o țigară între degete. Se strâng în brațe pe rând și se pupă. Robert intervine:

– Ce să îți dau de băut, Petro? E cald, văd c-ai transpirat. Am apă, apă minerală și niște Fanta.

– Care-i rece?

– Niciuna.

– Gheață?

– Nț.

Petronela oftează:

– Cum dracu’ n-ai băutură la rece sau măcar gheață, în miez de vară?

– Nu am, na! Împușcă-mă!

Petronela îl măsoară din cap până în picioare și zâmbește șugubăț. E pe cale s-o facă. Zice:

– Bine, dă-mi niște apă minerală.

Robert îi toarnă un pahar, apoi se sprijină și el de marginea unui dulap. Femeile vorbesc despre nimicuri. La un moment dat se opresc și o privesc pe Petronela.

– Ce mai faci, Petro? Ce treburi pe-aici?

Acum e acum, își zice ea. Inima îi bate cu putere, se teme să nu i-o audă și ceilalți. Trage aer în piept și îi e frică să n-o dea în bară de la prima replică. Prima replică e foarte importantă, dă tonul celor ce vor urma. Dacă nu-și alege cuvintele bine, sau dacă tonul nu e potrivit, se poate duce totul dracului. Pentru Petronela asta înseamnă să nu fie luată în serios. E o fire glumeață, poate prea glumeață și cei din familie știu că e greu s-o superi. Tocmai de aia, uneori nici ei nu se lasă supărați de dramele ei.

Se întoarce brusc spre Robert și întreabă:

– Mai ții minte discuția noastră de acum două zile?

Robert face o grimasă, apoi zice senin:

– Mhm, da.

– Mai ții minte care a fost ultimul lucru pe care mi l-ai spus, înainte să închidem telefoanele?

Robert oftează:

– Hai să nu începem iarăși.

– Ba, hai! Eu vreau, zâmbește ea. – Mai ții minte ce mi-ai spus la final?

– Nu.

– Eu țin. M-ai întrebat de ce nu te place Leo. De ce nu te suportă Leo.

Celelalte femei stau în liniște. Le-a captat atenția, fără nicio îndoială. Și ele au simțit că Leo nu-l are la suflet pe Robert. Își aranjează repede cuvintele în cap, și se pregătește să-l ia prin învăluire.

– Ții minte?

– Da.

– Ți-am spus că nu cred că nu te suportă, dar am mințit. Știu de ce nu te suportă. Nici pe tine, și nici pe Sonia, zice Petronela și arată cu ochii spre cumnata ei.

Acum toată lumea e smirnă. Nu-s chestii noi, clar, dar nimeni nu se aștepta că Petronela să vină astăzi și să răscolească căcatul într-un asemenea hal, pe nepusă masă. Zice:

– Vrei să știi adevărul?

Robert își mușcă buza de jos, apoi râde scurt. Dă din cap:

– Sigur, de ce nu?

– OK. Fii atent aici. Ascultă-mă, fără să mă întrerupi.

– OK, zice el și mai bea o gură de apă, apoi își aprinde o țigară.

Petronela se sprijină de blatul tejghelei și își pune brațele la piept:

– Mai ții minte acum 6 ani, când am hotărât să mă mut din oraș, împreună cu Leo, și v-am lăsat vouă apartamentul ăsta?

– Da.

– Și mai ții minte, înainte să plec eu și înainte să vă mutați voi în el, ce s-a întâmplat?

Robert tace. Ea continuă:

– Ne-am adunat, eu, cu tine și cu Sonia, și ne-am pus la masă, în bucătăria mamei, într-o seară, și am stat de vorbă. Era cu vreo o lună înainte de nunta voastră, dacă bine țin minte. Nu? Și mai țin minte ce am vorbit în seara aceea. V-am spus că vreau să mă mut în alt oraș și că am hotărât să vă las pe voi în apartamentul ăsta. Vlăduț era încă mic, n-avea nici măcar un an, am zis că vă fac un bine, vă las să vă mutați în apartamentul ăsta mai mare, să nu vă mai înghesuiți toți trei în livingul mamei. Să trăiți și voi ca oamenii.

Trage aer în piept.

– Așa. Și atunci ne-am pus toți trei la masă și după ce v-am zis asta, tu te-ai uitat la Sonia, și Sonia s-a uitat la tine, apoi amândoi v-ați uitat la mine și ea m-a întrebat: cât? La vremea aceea, eu am băgat în apartamentul ăsta vreo 300 de milioane. Știți bine cum arăta când l-am preluat, era vai de pula lui, arăta ca o cloacă de drogați! Am schimbat tot ce s-a putut schimba, zice ea și începe să numere pe degete: ferestre noi, uși noi, la interior și la intrare, am pus parchet nou, gresie și faianță nouă, am refăcut instalația electrică de la zero, am zugrăvit, am izolat, am pus centrală pe gaz și am schimbat țevile și caloriferele. Ăăă, ce naiba am mai făcut? Ăăă, am mobilat dormitorul și am semi-mobilat livingul. Și crede-mă că nu m-am zgârcit. Toate chestiile pe care le-am pus aici au fost, și încă sunt clasa întâia! Am luat ce-a fost mai bun din toate, ca să dureze și să arate bine. După gresie și faianță am aștepta o lună și jumătate să vină, pentru că nu le aveau pe stoc, că nu prea se băga lumea la chestii atât de scumpe. Până și prizele sunt din porțelan, nu căcaturile alea de plastic care crapă imediat. Așa. Am băgat în apartamentul ăsta toți banii pe care i-am câștigat într-un an, în anul acela, din februarie și până în decembrie, tot ce-am câștigat, tot am băgat aici. Vreo 230 de milioane. Pe lângă asta, m-am mai împrumutat de la bancă de vreo 70 de milioane atunci când a venit Yvonne să-mi ceară bani pentru proiectul de centrală.

Se uită la Yvonne:

– Mai ții minte? M-ai sunat într-o zi și mi-ai spus că ai rezolvat cu proiectul, și că trebuie plătit. Pe lângă asta, materialele. 70 de milioane. Zbif! M-am dus și le-am luat direct din bancă, clar, că doar n-aveam banii ăia atârnând de sârmele din baie! Am lucrat un an să pun la punct apartamentul ăsta, și apoi am mai stat în el încă un an și jumătate. Și voi v-ați dat seama că, frate-frate, da brânza-i pe bani, bărbate, că n-o să vă fac un cadou de nuntă de 300 de milioane, nici eu nu mă cac bani. Așa că am zis că vă fac unul de 200 de milioane. Sonia, când m-ai întrebat „cât?”, mai ții minte ce-am spus?

Se întoarce cu spatele și își umple din nou paharul cu apă minerală. Ia o gură și apoi își răspunde singură:

– Am spus 100 de milioane. Atât mi s-a părut mie rezonabil. Era clar că nu aveam nicio șansă să iau de la voi 300 de milioane, dar 100 mi s-a părut o sumă rezonabilă. Și voi ați zis, OK, apoi ne-am înțeles să mi-i dați înapoi într-un an-doi, nu? Eu sincer, aș fi crezut că o să-i primesc după nuntă, că mna, lumea face bani pe la nunți. Și voi ați făcut. Și după ce ați făcut nunta, am plecat din oraș, m-am mutat cu Leo și am așteptat. Apoi, după vreo lună, cam așa, era pe final de august, sau cred că era chiar început de septembrie, am venit în vizită la voi. Eu și Leo. Erați deja mutați bine, v-ați făcut comozi. Când am intrat aici, aproape n-am recunoscut locul. Bucătăria plină de mobilă, livingul plin de mobilă, plasme în fiecare cameră, boierie, ce mai! Leo mi-a dat un cot. Pe drum m-a întrebat când am de gând să vă cer banii. Când m-am mutat cu el, dormeam pe o saltea, direct pe podea, ca boschetarii. Toate hainele și restul lucrurilor le țineam în cutii, le îmbrăcam direc de-acolo, că n-aveam mobilă, apartamentul era gol ca un nou-născut. Mâncam stând pe jos, tăind șunca pe un fund de lemn așezat pe un ștergar, direct pe podea. Nici franciscanii n-au dus-o așa monastic ca noi. Trebuia să ne cumpărăm și noi câteva chestii, și m-ar fi ajutat enorm niște bani de la frățiorul meu!

Zâmbește larg, ca un politician, când pronunță „frățiorul meu”, apoi expresia serioasă îi revine.

Robert își aprinde o altă țigară.

Zice:

– I-am zis lui Leo că o să aduc vorba. Mi se părea prea devreme, știam că nu e lapte și miere pe aici. Da’ vă zic sincer, când am intrat aici pentru prima dată după ce am plecat, și am văzut plasme pe fiecare perete, mi-am zis, bă, știa belferesc pe-aici ca niște sultani! Că eu nici în cele mai bogate vremuri n-am avut plasmă pe perete în fiecare cameră. Și am prins curaj, clar! Te-am prins pe tine – arată spre Robert – singur în bucătărie, mai ții minte? Și te-am tras deoparte, și te-am întrebat când crezi că poți să-mi dai și mie niște bani. Și mai ții minte ce-ai zis?

Robert suflă afară fumul și oftează, plictisit și vizibil iritat:

– Sincer, nu.

– Nicio problemă, îmi aduc eu! Mi-ai spus așa: „Ce bani, bă, Petro? Nu am bani. Nu mai am niciun leu. Tu știi cât m-au costat toate chestiile astea?” Așa ai zis. Te-ai uitat la mine ca la felul cinșpe, de parcă aiuram, cum dracu’ să vin să-ți cer ție bani, ce bani? Și știi ce, bă, Robi? Aia a fost clipa în care mi-am zis, bă, Petro, tu n-o să mai vezi în vecii vecilor banii ăia! Ia-ți la revedere de la ei, că nu-i mai pupi, până-i pula! M-am împăcat pe loc cu ideea asta, pentru că te știam. Și pe tine, și pe Sonia. Niciodată n-ați avut bani, și când ați avut bani, i-ați curvit pe tot felul de prostii. N-ați știut niciodată să țineți de ei sau să-i cheltuiți pe chestii utile. Cumva, cred că dintotdeauna am știut că o să iau muie la faza asta, din clipa în care ne-am pus toți trei la masă, în bucătăria mamei, cred că din clipa aia am știut că o să rămân și fără apartament, și fără bani. Vrăjeala pe care mi-am dat-o singură a fost să cred, pentru câteva zile, că o să fiți oameni ca lumea și că o să faceți ce trebuie.

– Stai un pic, că știu că ai primit bani de la mama! intervine Robert.

Petronela își întoarce privirea spre maică-sa, care nu zice nimic.

– Da, am primit vreo 30 de milioane de la femeie, că s-a simțit probabil cu musca pe căciulă pentru voi. S-a băgat în bancă și m-a ajutat, că m-a văzut ruptă-n cur. Îi mulțumesc pentru asta, da’ știi care-i faza? Faza-i că nu de la ea voiam să primesc banii, ci de la voi. Eu cu voi am tratat, vouă v-am cedat apartamentul, voi v-ați mutat în el și voi stați aici de 6 ani! Nu ea! Pe lângă asta, nu știu cum stai cu matematica, dragă Robert, dar 30 de milioane nu-s 100. Mai e un pic până acolo. Știi cum zic?

Se oprește, își clătește gura cu apă, apoi o scuipă în chiuvetă. Bea din nou din pahar, apoi zice:

– Dar așa e, e-o lecție pe care am învățat-o pe calea cea grea, și sincer, e o lecție foarte bine învățată. Cele mai bune lecții le înveți pe pielea ta, nu urmând sfaturile altora. Când frate-tu îți ia cele 100 de milioane și le sparge pe plasme în loc să ți le dea înapoi, cum a promis, atunci ți se îngroașă pielea. Când am coborât de la voi, în seara aia, și ne-am urcat în mașină, Leo m-a întrebat ce am discutat de bani. Când i-am zis ce mi-ai spus, era să intre cu mașina-ntr-un stâlp, de nervi.

Din camera alăturată se aud zgomote, bocănituri. Petronela trage aer în piept. Treaba a fost bine făcută. Acum doar să mai dea lovitura de grație. În două acte. Zice:

– Și știi ce m-a durut cel mai tare? Nu faptul că nu mi-ați dat banii. În timp, am ajuns să pricep și asta. V-ați mutat, era casa lipsită de tot felul de chestii, aveați copil mic, vă trebuiau căcaturi, treburi, nu m-am supărat pentru asta. Parcă țin minte că nici de la nuntă n-ați rămas cu așa mult. Ce m-a deranjat pe mine, personal, a fost atitudinea voastră. Adică, nu știu, îmi închipui că v-ați trezit într-o dimineață, v-ați uitat unul la altul și apoi ați hotărât, înainte să vă pișați, bă, nu-i mai dăm Petronelei niciun ban! Dă-o-n pula mea! Pur și simplu, ați tăiat de pe listă 100 de milioane, ca să arate mai bine, și v-ați prefăcut că nu a existat înțelegerea asta dintre noi niciodată. Eu mi-am dat un an din viață ca să pun la punct apartamentul ăsta într-un fel în care voi niciodată n-ați fi putut s-o faceți, nu cu resursele voastre, și apoi vi l-am dat aproape gratis. Mă așteptam să vă simțiți măcar datori, dacă tot nu puteați plăti datoria. Să veniți la mine și să ziceți, bă Petro, ne pare rău, nu avem banii acuma, da’ în viitor o să încercăm să facem rost de ei. Sau, nu știu, nu avem acuma cu ce, da’ uite, luna viitoare îți dăm niște bani, un milion, două, trei, oricât! Dacă mi-ați fi dat un milion pe lună, datoria era dejă plătită. Și un milion chiar nu-i mult! Adică, e vorba de vreo câteva pachete de țigări, bă băieți și fete! Și suntem frați! Nu dușmani, nu cunoștințe, nu prieteni. Frați, în morții mă-sii! Mă așteptam să vii la mine și să te scuzi, să-mi zici că pur și simplu nu poți aduna banii ăștia, că ai datorii și cheltuieli, și să te iert. Că o să încerci, dar nu știi când și nu știi nici dacă se va întâmpla vreodată. Asta aș fi apreciat și aș fi văzut-o ca o dovadă de bună credință din partea voastră. Să văd că nu ați uitat, sau, mai rău, că nu vă faceți c-ați uitat. Faptul că v-ați complăcut în situația de a nu trebui să-mi dați bani… asta m-a scos din sărite. Și de aia Leo nu vă suportă. Pentru că sunteți niște profitori de doi bani, lipsiți de considerație!

Robert fornăie pe nas și stinge țigara:

– Hai, nu mai exagera, că știi că nu-i așa!

– Ah, nu? Că de unde stau eu și mă uit la problemă, exact așa arată!

Robert vrea să răspundă, dar Petronela i-o taie:

– Vrei să fim o familie unită, să ne chemăm unii pe alții în vizită, să mergem împreună în vacanțe, să petrecem timp de calitate și să fie totul OK. Dar când e vorba să-ți achiți datoriile, te faci că plouă. Și mai cumperi o plasmă! Așa-i? se întreabă singură, apoi răspunde: – Așa-i.

– Nu-i așa, oftează Sonia.

– Nu? Da’ cum e?

Sonia și Robert se privesc, încearcă să-și găsească cuvintele. E liniște, și liniștea asta o stânjenește pe Petronela mai tare decât ar vrea să recunoască. Trage aer în piept și le studiază fețele. Maică-sa n-o privește. Inevitabil, glumește:

– Știi că, de când v-ați mutat aici, n-am mai primit de la voi niciun leu?

Momentul grav a trecut, acum urmează glumele pe seama situației.

– Da, tot zici asta, oftează Robert.

– Nu. Adică niciun leu. Nici din greșeală, de la niciunul dintre voi. Știi că uneori îi mai dai cuiva niște bani, de o țigară, de o bere, sau naiba mai știe, sume mici. De la voi doi – îi arată cu degetele bifurcate – n-am primit niciun leu în ultimii 6 ani. Parcă, dracu’ știe, parcă aveați un pact, că nu tre’ să-i mai dați Petronelei absolut nimic! zice ea, și râde cu poftă.

– OK, și ce vrei acuma?

– Nu mai vreau nimic. Momentul a trecut de ceva vreme. Ați avut ocazii nenumărate să faceți ce trebuie, și le-ați ratat. Sincer, nici nu aș fi vrut bani. Aș fi vrut să văd din partea voastră doar că vă pasă, chiar dacă nu puteați face nimic.

Robert se agită și strigă, roșu la față:

– Vrei să merg să fac un împrumut la bancă?! Mă duc mâine, mâine mă duc și scot 100 de milioane, dacă asta te mulțumește!

Pentru o clipă, Petronela e tentată să zică, da, coaie, vreau să te văd că scoți 100 de milioane din bancă și mă despăgubești. Știe că au scos bani din bancă pentru lucruri mai puțin importante. Dar vede în privirea lui că e îngrozit de oportunitatea pe care i-a servit-o surorii, e îngrozit de gândul că ea ar putea să-i ceară să facă exact ceea ce s-a oferit să facă.

În schimb, Petronela îi mai trage o săgeată în genunche:

– Nu vreau asta. Dar vreau să vă mai spun, ție și Soniei, că am plătit ratele pentru creditul ăla de 70 de milioane încă 3 ani de zile după ce m-am mutat. Da, încă 3 ani! Eu nici nu mai locuiam aici, dar încă plăteam rate pentru apartamentul ăsta! face ea un semn cu degetul spre pardoseala acoperită de granit italian. – Și n-am venit să-ți zic nimic, deși cred că ar fi trebuit să te sun și să-ți zic să te ocupi tu de ele!

– Petro, eu țin minte că ne-ai lăsat cu restanțe la întreținere! intervine Sonia.

Petronela își privește fratele direct în ochi, un fel de „uite ce zice și țoapa asta de nevastă-ta, o auzi?”, în timp ce i se adresează cumnatei din colțul gurii:

– Da, Sonia, am uitat să plătesc vreo 2 milioane la întreținere. Îmi cer scuze.

Vlad năvălește pe ușa direct în mijlocul lor și chițăie, dar nimeni nu-l bagă în seamă. Copilul se ridică și se apropie de maică-sa. Îi murmură ceva în ureche, conștient că a nimerit într-un moment solemn. Sonia îl ia de mână și profită de ocazie ca să părăsească altarul umilirii sale. Petronela oftează. Vede înfrângerea din privirea fratelui, apoi pe cea din privirea mamei.

– Mi-am tot zis, și i-am zis și lui Leo, lasă-l, că-i frate-meu, nu mă cert cu el pentru bani. E familie, și familia nu te lasă la greu. Nu e ca și cum am nevoie de banii ăia. O să facem rost de altundeva pentru apartamentul nostru. Ne descurcăm noi cumva. Tot așa m-am dus singură de nas, dar adevărul e că m-a durut. Să știu că v-am ajutat fără interes, și voi v-ați ferit de mine ca de un cămătar, că v-ați ascuns după scuze de căcat și ați respirat ușurați când ați văzut că nu insist cu banii. Că v-ați gândit ce afacere bună ați făcut, tragându-mă pe mine pe sfoară cu scuze.

Petronela stă în fața blocului și soarele îi bate direct în ochi, umezindu-i. Pentru o clipă se întristează. Își dă seama că dacă va deschide gura, n-o să mai poată da înapoi. Dacă va zice lucrurile pe care vrea să le zică, n-o să le mai poată face uitate. Astea vor fi genul acela de cuvinte care strică pe veci o relație. Iar Robert e fratele ei. Familia ei. Sângele apă nu se face, asta și-a spus în toți anii ăștia de când rabdă și adună în ea mizeria asta. Vrea să demoleze ceva rezistent. Are chef de o schimbare, dar nu asta va fi schimbarea. Lucrurile nu vor merge așa cum și le imaginează, pentru că Robert nu va sta să asculte combinația asta de cuvinte fără să i-o taie scurt. Mintea omului încolțit e o unealtă extrem de inventivă. Dar ea va încerca.

Cosmin Leucuța

M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.