Am învăţat, în timp, în ani şi ani, să-mi văd de viaţa mea şi să muncesc înainte, netulburat, pe parcela paginilor pe care le scriu, indiferent la climatul din jur sau la sâcâieli şi lovituri, dar trebuie să recunosc în acelaşi timp că adesea mă întristează să mă gândesc la alcătuirea lumii noastre literare, cu festivismele ei care trec sub uitare principii şi valori, altfel clamate cu grozavă seriozitate, cu toate combinaţiile ei înduioşătoare sub izbăvitoarea flamură pe care scrie „pupat toţi piaţa endependenţi”, cu baroneala şi obedienţele de prin „guberniile judeţene”, cu „geniile” ei gonflate şi reanimate periodic la care se închină o armată de critici şi scriitori care au toate calităţile mai puţin pe aceea de a gândi liber, cu snobii ei nevinovaţi care întreţin pe întreg cuprinsul ţării flăcăruia sclipitoare a falsităţii, cu politica ei de descurajare a celor care încă se ambiţionează utopic să stea pe propriile picioare asumându-şi un amar destin marginal, cu politicile de clan şi apucăturile dictatoriale la vârf, cu prefăcătoriile şi fandoselile marilor scriitori cărora le este întotdeauna mai aproape de piele cămaşa decât paltonul, cu eroii ei meniţi uitării, cu visătoreala provincială la o brumă de recunoaştere internaţională (altfel, dispreţuită în secret, pe la colţuri), cu impostorii ei insidioşi şi alunecoşi de care te împiedici peste tot, cu lipsa de deschidere şi omenie, cu nedreptatea şi strâmbătatea atât de meseriaş vopsite în meritocraţie şi respectarea regulamentelor, cu toată impresia jalnică de lume miloagă şi uitată la capătul pământului pe care o lasă şi de care nu avem scăpare nicăieri.
Am învăţat, da, cât de cât, un pic poate şi de la poetul tocmai sărbătorit acum în ianuarie, cel care trăia ce trăia în timpul său şi ştia ce spune, să nu mă tulbur prea mult pe cale, să mă încumet să râmân „la toate rece”, dincolo de agitaţia oamenilor şi a vremurilor şi să încerc măcar a zâmbi ironic sau, poate şi mai bine, chiar înţelegător.
Altfel, ce poţi să faci faci când ești scriitor și trăiești într-o țară în care oamenii citesc mai puțin decât în oricare altă țară de pe continent, iar școala nu cultivă lectura? Renunți la scris sau, mă rog, reduci turația motoarelor? Perseverezi fără să-ți pese mizând pe posteritate și idealisme din astea asumându-ți destinul? Încerci, prin comunicarea cu lumea mare, să ai parte măcar din când în când de o brumă de normalitate de „afară”? Emigrezi căutând salvarea într-o altă limbă? Te retragi într-o viață obscură în care nici nu mai spui nimănui că scrii? Iar când nici climatul din lumea literară nu e tocmai sănătos, cum faci față frustrării și amărăciunii de a trăi într-un astfel de mediu în care în mare parte scriitorii sunt prinși în niște ciudate tipare comportamentale atinse de oportunism și spirit de gașcă? Contezi pe cititorii care au arătat, într-un moment sau altul, interes pentru scrisul tău și speri că vor fi, în timp, mai mulți? Te lupți pentru poemele, romanele şi scrierile tale fluturând, cu tot sentimentul de inadecvare, un stindard al existenței tale pe pământ? Unde îţi este locul într-o lume care continuă să-i prețuiască pe creatori mai degrabă după ce mor și chiar și atunci de formă?
Sunt acestea, poate, doar întrebări retorice, un fel de exercițiu al vorbirii de unul singur în pustiu, dar indiferent de răspunsurile posibile, sunt conştient că trăiesc în acest prezent etern, egal cu mine însumi, împăcat cu situaţia de „scriitor din Est”, fără orgolii de autor, fără crize, perseverent cât de cât în munca mea, optimist în ceea ce priveşte modul magic în care lucrurile ştiu să se aranjeze aşa cum trebuie până la urmă în această lume. Îmi este aproape limpede rostul în aceste timpuri care mi s-au dat. Oricum, nu am crize majore pe acest subiect, pentru că ştiu că mai devreme sau mai târziu totul va fi atât de clar încât orice voi mai fi avut de spus va fi fost deja în plus.
Poet, prozator și eseist, fondator al himerismului poetic, a publicat în ultimii ani un volum de proză scurtă și două romane: Punctul de plecare, Planuri de viață, Fericire sub limite. De asemenea, este autor al mai multor volume de poezie, între care Gustul înstrăinării, Febra, Depresie, Metode simple de încetinire a timpului, Respirație asistată, Avantajul de a nu câștiga nimic. A obţinut prin concurs mai multe burse „writers-in-residence” în Occident şi a apărut cu traduceri în reviste din străinătate. Este inclus în antologii precum O panoramă critică a poeziei românești din secolul al XX-lea de Marin Mincu sau Manualul vânătorului de poeți de Nicolae Coande. A primit mai multe premii, între care Premiul Poesis, Premiul Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor, Premiul Mihai Ursachi, Premiul Liviu Rebreanu, Premiul Patrel Berceanu. A avut diverse experienţe de muncă, între care şi pe aceea de asistent medical într-un sanatoriu de tuberculoză, care i-a inspirat o mare parte dintre scrieri. Ca profesor a publicat un ghid-manual în șapte volume pentru învățământul sanitar (Teoria și practica nursing) și mai multe articole de specialitate. Este iniţiator şi susţinător în oraşul său al proiectelor educaţionale Sănătatea lecturii și Cultura sănătății. Psiholog în domeniul promovării sănătății, trăieşte la Piatra Neamţ și călătorește frecvent în Europa. Aleargă și participă la curse de alergare, experiență care stă la baza romanului Confesiunile unui scriitor alergător, publicat în 2022 parțial pe citestema.ro, în pregătire acum la o editură.
„Te retragi într-o viață obscură în care nici nu mai spui nimănui că scrii?” Poate că ar fi o soluție asta, doar că odată ce te-a prins „microbul scrisului”, nu prea mai poți scăpa de el, oricât de lipsit de sens poate părea uneori scrisul. Se va găsi mereu un motiv pentru care să continui. Măcar pentru acel unic cititor pe care speri să-l miști puțin cu ceea ce scrii. Și pentru că de la un anumit punct asta face parte din tine. Zic și eu. Pe de altă parte, mă întreb cum o fi fost pentru Harper Lee, care n-a mai publicat nimic după „Să ucizi…”.
Perfect adevărat. Cuvinte potrivite și bine alese în această amară și perfectă radiografie a lumii literare de azi: ”cu baroneala şi obedienţele de prin „guberniile judeţene”, cu “geniile” ei gonflate şi reanimate periodic la care se închină o armată de critici şi scriitori care au toate calităţile mai puţin pe aceea de a gândi liber, cu snobii ei nevinovaţi care întreţin pe întreg cuprinsul ţării flăcăruia sclipitoare a falsităţii, cu politica ei de descurajare a celor care încă se ambiţionează utopic să stea pe propriile picioare asumându-şi un amar destin marginal, cu politicile de clan şi apucăturile dictatoriale la vârf, cu prefăcătoriile şi fandoselile marilor scriitori cărora le este întotdeauna mai aproape de piele cămaşa decât paltonul, cu eroii ei meniţi uitării..”
Dar eu aș adăuga o notă de optimism, poate și pentru că văd tineri citind în metrou, poate și pentru că înainte ca mai marii lumii să se joace cu hărțile, făceam cu toții parte dintr-o Europă în care pe urmă a trebuit să stăm frumos la coadă pentru a fi reprimiți. Tocmai de aceea acum trebuie să credem în noi și în destinul Europei. Eu din momentul când am văzut căzând zidul Berlinului, am sperat să se șteargă diferența est -vest., chiar dacă anevoios, chiar dacă în timp, dar măcar în sufletele noastre. Prin ceea ce scrieți, prin himerismul de toate zilele, prin poezia minunată, sunteți un scriitor profund european.
E un text ataraxic, și pentru cititor, și pentru autor.
Prin atitudinea asta demonstrați că se poate trăi și în numele unui ideal. Și în România. Ceea ce e tot mai rar în epoca noastră. Cât despre glorie, cu ea e cam așa. Redau aici un poem al Martei Petreu:
Iată gloria
Nici o îngăduinţă pentru mistere
nici o îngăduinţă
Iată Gloria: o piele bine întinsă
Pt tine ataraxic, pentru mine instigator la o rebeliune :) Dar impotriva cui, asta e problema? Sa lupti cu morile de vint. Cititori nu-s, piata nu-i, editorii sint transformati in scriitori, librariile se inchid, cartile digitale la noi nu au ajuns, tirajul e de sub 500 (si nu se vind nici asa), daca organizezi un concurs de proza – vai de capul tau ce ajungi sa citesti, etc etc.
Imi vine in minte exemplul unui geniu francez din lumea matematicii care acum vreo zece ani a lasat stiintele devenind politician full time. Acum e parlamentar.. trebuie sa-i gasesc numele. De ce o fi facut pasul asta? Eu imi imaginez ca din frustarare. Sper ca a transformat acea frustrare (poate ca nu e asa) in ceva benefic. In lumea noastra literara banuiesc ca cei care se simt cu adevarat bine sint scriitorii mediocri adulati de cercurile lor (zic de cei care nu i-au citit pe Dostoievski, Hemingway, Marquez, Llosa, Cehov, Tolstoi, Borges, Hortensia P-B, etc ci se trezesc direct scriitori) sau putinii care sint adulati la scena deschisa. Cum nu cred ca ma incadrez la niciuna din categorii, si eu mi-am pus de multe ori intrebarea „ce rost are?”. Normal, in aproape fiecare saptamina ma gindesc macar o data sa renunt la scris si f des ma rog sa imi vina puterea sa o fac. Ce ma tine (inca) sa nu o fac sint 1. putinii cititori activi pe care cred ca ii stiu aproape pe nume, haha :) 2. respectul pt colaboratorii-scriitori al caror scris, aici pe site, si nu numai, a devenit ca un drog (se stiu ei :) ) si 3. nu stiu cum as scapa de frustrare in lipsa scrisului.. pt mine scrisul e pe post de sac de box. Probabil ca cea mai buna optiune, odata ce voi scrie romanul SF si pe cel pt adolescenti (culegerea povestiri scurte e data spre edituri, romanul la pers a 3a cu armata e la Polirom.. deci cu alte cuvinte sa bifez la toate categoriile pe care mi le-am propus) este sa ma reapuc de jucat la Bursa. Adrenalina pe care mi-o dadea activitatea aia e comparabila cu scriul. Dar cine stie, intre timp poate o sa apara o alta optiune.. ma indoiesc insa ca politica :)
Excelent articol.. nici nu stiu ce paragraf sa spun ca mi-a placut cel mai mult.. ma identific cam cu tot..
Din nefericire principiile valorice sunt subminate pe toate planurile, valorile fiind subjugate de nonvalori. Politica de descurajare a persistat dintodeauna. Bine că gânditorii nu mai sunt arși pe rug, marea pedeapsă a acestora fiind acum ignorarea. Durere și descurajare în cele scrise. Poate că dacă am trece mai ușor peste nedreptățirile vremurilor am fi mai fericiți, conștientizând că din scris nu se poate trăi, mai ales în zonele sacerdotale balcanice, scrisul fiind doar un har propriu al inimii și al hrănirii spiritului, și-atât… Am zis…