Propunerea

– Linda, darling, sunt atât de emoţionată. Poţi vorbi două minute? Bănuiam că eşti la muncă. Nu te ţin mult, atât vreau să ştii… în weekend nu ne putem vedea. Adam a făcut rezervare la un hotel de 5 stele…Într-adevăr, va fi aniversarea noastră de doi ani…aşa mă gândeam şi eu, că o să mă ceară. Nu crezi că sunt nebună, nu? Niciodată nu m-a mai dus într-un loc atât de luxos… E în comitatul Devon, lângă estuar… Bine, nu te mai reţin, dacă trebuie să te întorci la lucru. Bye-bye!
Amy închise telefonul apăsând cu degetul pe ecran. Îşi deschise geanta Michael Kors şi puse telefonul în ea, după care se ridică de pe bancă şi o luă pe aleea care ducea spre casă. „Am atâtea de făcut”, îşi spuse în gând. Era vineri după-amiaza, iar în dimineaţa următoare porneau în călătorie.
Mai avea de făcut câteva mici cumpărături în drum spre casă, iar acasă trebuia să facă bagajele, atât pentru ea, cât şi pentru Adam. Plus că, trebuia să se gândească la ce va purta sâmbătă seara. Adam făcuse rezervare la restaurantul hotelului, unde aveau să se cazeze. Bucătarul era vedetă TV, iar restaurantul avea 2 stele Michelin şi 4 rozete, unul dintre cele mai bune din Marea Britanie.
Ziua era frumoasă, 23 C, iar oamenii mişunau pe străzile oraşului. Începuse weekendul, iar prognoza suna şi mai bine, 25 C.

*

Din North Wiltshire până în parcarea hotelului din Devon, Amy şi Adam au făcut două ore. Drumul a fost neaşteptat de liber. Pe celălalt sens, autostrada era aglomerată. Trecuseră pe lângă şiruri lungi de maşini care înaintau bară la bară. În două săptămâni începea şcoala şi multe familii se întorceau acasă. Copiii urmau să fie pregătiţi pentru schimbarea programului.
La hotel, au primit o cameră frumoasă cu vedere spre estuar. De la fereastră, Amy vedea pajiştea verde a hotelului, impecabil îngrijită. Dincolo de ea, era podgoria de viţă de vie care se întindea pe toată valea până la estuar. Alei pietruite şerpuiau peste tot.
Pe drum, Amy şi Adam stabiliseră programul. În primul rând, voiau să mănânce scones, dar recepţionera le-a spus că pot mânca prăjiturelele proaspăt scoase din cuptor începând cu ora 15, până atunci se servea prânzul. Nu le era foame. Luaseră micul dejun în jurul orei 10.30. S-au hotărât să se mişte până la ora 15.
Proprietatea oferea mai multe rute pentru plimbare, după cum le spusese recepţionera. “Poteca doamnei” şi “Poteca domnului” erau cele mai populare printre turişti. Le-a mai spus că, dacă decideau să iasă de pe proprietate erau drumuri care duceau în localităţile vecine, Exmouth şi Exeter.
Amy şi Adam s-au plimbat pe proprietatea hotelului mână în mână. Din când în când, se opreau să facă poze şi să admire priveliştea. La ora 15, au mers şi s-au aşezat la una dintre mesele de lemn de pe pajişte, unde au mâncat scones, ea cu ceai verde, el cu cappucino. Au căzut de acord că, erau cele mai bune pe care le mâncaseră vreodată. La ora 17.10 au intrat în cameră, au făcut duş pe rând şi apoi au făcut sex, după care au moţăit un pic. La 19 au coborât la cină, îmbrăcaţi elegant. A urmat un desmăţ culinar şi bahic. Au mâncat patru ore cu o pauză de 30 de minute.
Au început cu minuturi servite cu şampanie, Amy a recunoscut gustul de crevete şi sfeclă roşie. Au continuat cu ravioli servit într-o supă ca o spumă, foi-gras cu dulceaţă de caise, servit cu verdeaţă şi pâine prăjită, cât şi diverse feluri de pâinici fierbinţi, servite cu unt auriu, după care au urmat preparate din peşte, raţă, miel, selecţie de brânzeturi. Toate aceste feluri până la desert, format din trei feluri pentru fiecare. Măr verde la cuptor servit cu sorbet în ceaşcă a fost primul dintre ele. Desertul principal arăta spectaculos: o lumânare care ardea făcută din ciocolată albă, servită cu sorbet de zmeură. Câteva fructe de zmeură şi petale de trandafir completau decorul pe farfurie. Nu numai papilele gustative aveau să fie fericite, ci şi ochii. Vinuri albe şi roşi alternaseră în funcţie de preparatele servite. Au încheiat masa cu macarons şi vin dulce pentru desert, după care au plecat la culcare. Adam îi spuse lui Amy că în cameră o aştepta cadoul pentru aniversare. Lui Amy, de emoţie, inima îi bătea din ce în ce mai tare. Se gândea că dintr-un minut în altul, Adam va scoate cutiuţa şi îi va oferi inelul. În cameră, Amy a deschis emoţionată cadoul. Ea a primit o carte de la el, după care el a deschis cadoul de la ea, un parfum. Amy îşi spuse în gând că fusese o seară frumoasă, dar ar fi fost şi mai şi dacă ar fi primit inelul.

*

A doua zi, după micul dejun au plecat la plimbare. Au mers mai întâi pe acelaşi drum pe care îl făcuseră cu o zi înainte, apoi au ieşit după proprietate. Două drumuri asfaltate, atât de strâmte încât cu greu o maşină ar fi încăput se deschideau, unul spre dreapta, iar altul spre stânga. Erau mărginite de tufe mari, pline de mure. Ştiau că un drum ducea spre Exeter, iar unul spre Exmouth. Era august şi fructele erau coapte. Amy şi Adam au gustat câteva. Erau delicioase, mai bune decât ce se găsea la supermarket. Au luat-o spre dreapta, deşi nu era nici un indicator, erau siguri că drumul ducea spre Exmouth. Biciclişti tineri şi bătrâni i-au depăşit. Unii opreau bicicletele, culegeau cât puteau mure în pumni şi mâncau, se urcau pe biciclete şi mergeau mai departe. Era o zi frumoasă.
După jumătate de oră de mers, drumul i-a dus la o intersecţie. Spre drepta era un indicator spre Exmouth, în faţă estuarul, iar în stânga pe marginea estuarului, se vedea o potecă, acoperită de vegetaţie şi copaci. Nu era nici un semn. Adam a întrebat-o pe Amy dacă se aventurează pe aleea plină de verdeaţă. Amy a fost de acord, deşi a precizat că nu e marcată şi că probabil la un moment dat vor trebui să facă drum întors. Ştia că lui Adam nu-i place să se întoarcă pe acelaşi drum. Au mers aşa vreo 40 de minute. El în faţa ei deschizându-i drumul, nu era destul spaţiu ca să meargă unul lângă altul.
La un moment dat, a început să plouă mărunt. Amy şi-a încheiat nasturii de la geaca de blugi, spunându-i lui Adam că în prognoză nu zicea nimic despre ploaie la ora respectivă. Nu mai era nimeni şi ei doi înaintau în tăcere. Din loc în loc, erau găuri în vegetaţie şi Amy vedea estuarul în partea dreaptă golit de apă. Ei erau deasupra, pe marginea lui. În partea stângă, dincolo de tunelul de vegetaţie, prin care mergeau, era o cale ferată. Din când în când, Amy şi Adam auzeau câte un tren trecând. În albia estuarului, apa începuse uşor să crească în depărtare. După un timp, el a cules flori pe care i le-a dat ei. Erau flori galbene, de sânziene. Ea i-a mulţumit, s-au sărutat şi au continuat drumul.
Nu se mai auzeau biciclişti trecând sau alţi oameni şi nici trenuri. Au mai mers vreo 20 de minute şi au văzut cum poteca lor trecea pe lângă calea ferată, care se vedea în stânga. La un moment dat au văzut că era o trecere peste calea ferată. Era îngrădită cu porţi din lemn de o parte şi de alta. Porţile păreau că se puteau deschide cu uşurinţă. Nu se auzea nici un tren venind, însă erau indicatoare mari pe care scria că sunt penalităţi de 1000 de lire, pentru cei care se încumetau să o facă.
– Adam, ce zici să trecem pe aici? întrebă Amy pe Adam.
– Nu avem vizibilitate.
– Da, dar toate trenurile care au trecut au şuierat înainte. Nu se aude nimic. Plus că e o singură cale ferată. O trece imediat şi nu e nimeni să ne vadă.
– Nu, hai să mai mergem.
Au hotărât să nu treacă pentru că nu aveau vizibilitate şi le era teamă să nu vină vreun tren. Au continuat să meargă mai departe deşi, dacă ar fi traversat, în dreapta se vedea un drum lat cu un semn pe care scria Exeter. Erau convinşi că ar fi ajuns pe acel drum dacă la intersecţia de la ieşirea de pe proprietate ar fi făcut stânga, în loc de dreapta. Au mers mai departe, deşi se vedea clar, de unde erau, că drumul pe care se aflau se bloca la un moment dat, în mai puţin de 15 minute de mers.
Când s-au blocat Amy a propus să meargă înapoi, pe acelaşi drum, să ia maşina din parcare şi să conducă până la Exeter, care se vedea undeva în dreapta lor, pe lângă estuar, însă Adam nu a fost de acord. El i-a spus că deşi drumul e blocat trebuie să fie trepte pe undeva sau o legătură cu drumul care se vedea dincolo de calea ferată şi ducea în Exeter, pe care îl văzuseră la intersecţia de la ieşirea de pe proprietatea hotelului şi când traversaseră calea ferată.
Într-adevăr, în mai puţin de 15 minute de mers poteca pe care merseseră coborâse la nivelul albiei estuarului. Apa se vedea departe. Se vedeau alge marine, bureţi de mare şi multă mizerie: pet-uri, cioburi de la porţelanuri, pahare sparte, haine vechi şi o saltea de pat deteriorată.
– Greta Thungerg are dreptate şi ea în felul ei, îi spuse Amy lui Adam.
– Cam da, spuse şi Adam.
Adam i-a propus lui Amy să meargă împreună pe marginea albiei estuarului, pentru că apa se vedea în depărtare, iar pe unde mergeau ei era uscat şi era sigur că scările sunt în apropiere, trebuiau doar să le găsesască. Amy a protestat un pic pentru că purta pantofi sport care erau deschişi la culoare şi se temea că îi va murdări sau mai rău, îi va zgâria în cioburi sau pietre. Adam spunea că erau aproape de oraş şi nu avea sens să se întoarcă din drum. Într-adevăr oraşul se vedea şi Amy s-a gândit că probabil Adam avea dreptate. Au mers aşa o vreme, pe marginea albiei estuarului, călcând, când pe pietre, când pe alge, când pe bureţi de mare sau pe pet-uri. Merseseră vreo oră, lui Amy i se făcuse sete. La un moment dat, pe partea stângă, se vedea deasupra un pod mic, dedesuptul lui era un drum asfaltat. Amy şi Adam erau bucuroşi să calce pe asfalt. Era clar că erau în oraş. Albia estuarului continua un pic înainte şi mai mult spre dreapta.
În mai puţin de opt metri drumul asfaltat se termina din cauza unui zid înalt de piatră, dar din fericire, ducea spre oraş, paralel cu albia estuarului. De unde se aflau, nu vedeau cât continua drumul. Adam a propus ca Amy să rămână pe loc cum începea suprafaţa asfaltată, ca el să se ducă să vadă dacă într-adevăr drumul continua spre dreapta cum credea. Amy l-a aşteptat cuminte câteva minute până ce el s-a întors. Adam a venit bucuros şi i-a spus că drumul continuă, că e la fel de lat, că e albia unui canal care străbăte oraşul. Credea că prin el venea apa atunci când estuarul se umplea de apă, pentru că, imediat cum a făcut drepta a văzut dosul curţilor caselor oamenilor care locuiau acolo.
Au luat-o pe acel drum. Pe partea stângă, pe sus, treceau maşini, se vedeau semafoarele, pe dreapta se vedeau curţile oamenilor. Mulţi dintre ei aveau bărci în curţi, cum alţii au maşini. Au mers aşa, un pic mai relaxaţi. Adam spunea că sigur vor găsi o scară pe peretele din stânga sau trepte pe care să le urce, după care au mers vreo 40 de minute, au ajuns la capătul canalului şi nu au găsit nicio scară.
Canalul se termina cu un zid înalt de vreo 7-8 m. Însă înainte de zid, Amy a văzut cum apa creştea în albia canalului pe partea dreaptă. Nu părea să fie decât până la gleznă, dar se vedea că începuse să crească. Tot pe partea dreaptă direct din albia canalului înainte de zid se făcea un drum, cât să încape o maşină, care urca lin. În capătul drumului, se vedea o poartă care era deschisă şi ducea spre parc. Se auzeau vocile oamenilor şi clinchetele copiilor în parc. Probabil erau în apropierea unui loc de joacă.
– Adam, ştiu cum o să ieşim. Trecem pe aici, spuse Amy indicându-i lui Adam drumul care se vedea dincolo de canal. Ne descălţăm ca să nu ne murdărim încălţămintea. Apa e până la glezne. Cred că e rece, dar trecem repede. Dacă fac pasul mare, în cel mult zeci paşi ajung pe partea cealaltă, tu în mai puţini pentru că eşti mai înalt. Ajungem în parc imediat. Am în geantă un pachet de şerveţele uscate şi unul de şerveţele umede, am şi o eşarfă, ca să ne uscăm repede. Ce zici?, mai adăugă Amy, uitându-se plină de speranţă la Adam. Era sigură că el va fi de acord cu propunerea ei.
– Nu e o idee bună, Amy! Pentru că dacă te uiţi bine prin apă, sunt muşchi din loc în loc şi o să alunecăm pe ei.
– Dar nu trebuie să pui piciorul pe ei, sunt atât de multe locuri în care nu sunt muşchi, spuse Amy entuziasmată şi dacă pui piciorul bine nu poţi să aluneci.
– Am o idee mai bună, dacă ne întoarcem din drum la locul în care începe canalul şi se vede strada de sus, din spatele nostru, pe zidul ăsta era o gură mare de canal, rotundă, acoperită cu un capac. Nu ştiu dacă ai observat-o.
– Sigur că am observat-o.
– Şi de ce nu ai zis nimic? Ai văzut că avea margini în afară, plus că nu era sus, ne putem urca cu uşurinţă pe marginile alea…
– Şi apoi? Cum escaladezi zidul?
– Vezi Amy şi aici zidul când ajunge la nivelul străzii are nişte margini, spuse Adam, uitându-se şi indicând cu mâna în sus. La fel erau şi în capăt. Ne căţărăm pe marginile alea şi pe gardul de sârmă, ală are vreo 40 cm. Ăla e simplu. Îl sărim sau ne căţărăm şi mai uşor pe el decât pe zidul de piatră pentru că vezi cum e sârma, descrie nişte pătrate mari, putem să punem picioarele pe acolo şi să escaladăm uşor. Hai să ne întoarcem!
– Adam nu sunt de acord. Nu sunt aşa de puternică să mă caţăr pe zid, plus că apa a început să crească. Deocamdată suntem feriţi de apă pentru că e trotuarul ăsta, iar canalul e un pic mai jos, dar nu ştim cât de repede poate să crească apa. Cred că propunerea mea e mai bună decât a ta pentru că e uşor pentru mine să traversez apa asta pe aici până nu creşte prea mult. O să ne dăm încălţămintea jos şi o să ne suflecăm pantalonii, o să traversăm imediat, în două minute maxim suntem pe partea cealaltă. Propunerea ta nu e bună, trebuie să ne întoarcem din drum până în capăt, unde începe estuarul, sunt vreo 40 de minute de mers, apa chiar o să crească până atunci, poate până pe trotuar, nu ştim, poate deja e mai mare în capătul ăla deja.
– Ascultă-mă, o să fie bine. Nu o să crească atât de mult încât să iasă din albia canalului. O să te trag în sus.
– Nu eşti expert în flux şi reflux. Nu vreau să mă tragi, o să mă rănesc.
Adam a insistat în continuare că era singura cale de ieşire din situaţie. După un timp, ea i-a spus că e OK, deşi nu era OK şi mergea înapoi cu el, mai mult ca să îi arate că ea nu are cum să se caţere pe zid.
Au mers în tăcere mai repede decât de obicei ca să ajungă. Adam a pus piciorul drept cu uşurinţă pe marginea ieşită în afară a capacului gurii de canal din perete, după ce a luat micuţa geantă a lui Amy şi şi-a pus-o de gât, ca ei să îi fie cât mai uşor să se caţere, însă nu avea de ce să se prindă cu mâinile. Zidul era perfect, nu avea nici măcar o gaură, cât de mică. Adam avea nevoie să fie împins. Amy l-a împins cât de mult a putut, cu toată puterea ei şi el s-a urcat cu uşurinţă. Era în picioare, cu faţa la zid cu picioarele pe marginea gurii de canal şi cu mâinile prinse de gardul de sârmă.
– A fost uşor până aici, a spus el.
– Da, cred şi eu, doar te-am împins, a spus Amy îmbufnată.
– Uită-te cum fac acum, ca să faci şi tu la fel! i-a spus Adam şi a pus piciorul drept pe marginea zidului, care era uşor mai îngustă decât marginea capacului, ţinându-se bine de gardul de sârmă cu ambele braţe, apoi a pus piciorul stâng, după care a încălecat cu uşurinţă gardul de sârmă şi dintr-un salt era pe trotuar.
Amy era jos şi nu zicea nimic.
– Hai Amy, a fost uşor. Pune piciorul drept. Amy a pus piciorul drept şi apoi pe cel stâng şi cumva a reuşit să se ridice singură şi să stea în picioare pe marginea capacului gurii de canal. Îşi zicea în gând: „Noroc că am fundul mic, altfel m-ar fi tras în jos.” Zidul era uşor înclinat şi a stat sprijinită de el, gândindu-se la următoarea mişcare, în timp ce se ţinea cu mâinile de gardul de sârmă de mai sus. În jos se vedea cum apa creştea. Pantofii îi erau uzi pe tălpi. Ridică piciorul drept cum făcuse Adam şi încercă să îl pună pe marginea zidului, cum făcuse el, dar era cum se temuse. Nu ajungea cu vârful piciorului deşi se dăduse uşor spre stânga. Braţele nu o ajutau deloc pentru că nu avea forţă în ele, iar picioarele ei erau mai scurte decât ale lui Adam.
Adam o încuraja, îi spunea că va reuşi. Ea îi spuse că nu avea cum singură şi că au nevoie de ajutor. El se lăsă peste gardul de sârmă şi îşi puse mâinile peste ale ei.
– Dă-mi mâinele, o să te trag cu toată puterea, ai încredere.
– Nu, Adam! O să mă scapi, nu sunt aşa uşoară, am 55 de kg. O să cădem amândoi în canal şi o să ne rănim, spuse Amy în timp ce se prinse şi mai bine de gardul de sârmă. Plus că, apa creşte, mai spuse Amy.
– Aveţi nevoie de ajutor? întrebă un tip care făcea jogging pe trotuar. Amy îi văzu faţa aplecată spre ea, peste gardul de sârmă. Până ca Amy să răspundă, Adam a spus nu că au nevoie, iar tipul a plecat.
– Hai să numărăm până la 3, la 3 te ridic, spuse Adam lui Amy.
– Adam, e o prostie! Refuz categoric. O să mă răneşti pe faţă şi cine ştie pe unde, dacă nu cumva o să cădem amândoi în canal.
– Nu te mai uita în jos, să sari în canal nu e o opţiune.
– Normal că nu mai e, acum apa o fi până la genunchi pe acolo pe unde am vrut eu să trec.
Apăru de nicăieri un bătrân cu părul alb şi ochi albaştri. Amy îi zări chipul dincolo de gardul de sârmă cum se uita la ea. Arăta bun şi blând. Amy fu convinsă că o să o scoată la capăt acum că bătrânelul sosise, era mai uşor să-i facă faţă idei proaste a lui Adam. Dintr-o privire, el pricepu ce s-a întâmplat.
Adam îi spuse zâmbind „Suntem turişti. Aveţi des situaţii din astea?” Bătrânul nici nu se uită la el şi nici nu-i răspunse, spuse uitându-se la Amy:
– Domnişoară, sunteţi bine?
– Da, răspunse Amy.
– Bine, O să vă scot de acolo.
– Am vrut să o trag, dar nu vrea, interveni Adam.
– Nu cred că e o idee bună. Puteţi să cădeţi amândoi şi chiar dacă aţi reuşi să o trageţi peste gard s-ar răni. Aşteptaţi. Am o scară. Locuiesc la casa de peste drum. O aduc imediat şi se grăbi să plece.
– Vin cu dumneavostră să car scara, spuse Adam.
– Nu. Rămâneţi cu domnişoara. Nu am nevoie de ajutor. Sunt în putere, spuse bătrânul.
– Nu e cazul să pleci şi să mă laşi singură Adam, apa creşte şi tu ţi-ai găsit să pleci.
– Mă gândeam că aşa vine mai repede.
Aşteptară în tăcere. Amy nu mai spuse nimic, concentrându-se să nu se uite în jos la apa care creştea văzând cu ochii şi să se ţină bine cu mâinile de gardul de sârmă. După vreo cinci minute, bătrânul apăru cărând o scară metalică pe umăr. I se părea sprinten lui Amy. Bărbaţii lăsară scara în jos, puţin câte puţin, până o proptiră în sol şi pe perete. Unul ţinea de o parte, celălalt de alta. Vreo 15 cm la bază, scara era acoperită cu apă.
– Domnişoară, acum o să vă ghidez. Puneţi uşor piciorul stâng, apoi vă prindeţi cu mâna stângă de scară, apoi dreptul, piciorul şi …braţul, apoi urcaţi treaptă cu treaptă. Nu vă grăbiţi, apa creşte, dar nu e încă periculos. E mai rău dacă alunecaţi şi vă răniţi în cădere. Amy se uită în ochii lui în timpul instrucţiunilor, apoi făcu calmă exact ce îi ceruse bătrânul. După ce se prinse bine de scară, Amy urcă până la capăt. Batrânul o prinse de braţul stâng şi Adam de cel drept şi ea sări cu uşurinţă pe trotuar.
– Mulţumesc mult, spuse Amy bătrânului şi îi zâmbi.
Bătrânul dădu mâna cu ea şi nu spuse nimic. Adam dori să îl ajute să care scara, dar el refuză din nou. Le spuse să o ia pe trotuar spre dreapta până în parc, să traverseze parcul şi vor ajunge în centru dacă vor să vadă oraşul. Le mai spuse care e cel mai uşor şi sigur drum până la hotelul lor. Adam îşi scoase telefonul şi îşi notă numele străzii şi al casei de vis-a-vis, în timp ce Amy îşi luă geanta de pe trotuar. Se prăfuise un pic şi scoase un şerveţel umed să o şteargă. Îşi luară la revedere de la bătrân şi plecară spre parc.
– Am luat adresa să îi trimitem o carte poştală sau o felicitare de Crăciun, a fost drăguţ că ne-a ajutat, spuse Adam, după care o luă pe Amy de mână şi o strânse tare, în timp ce o privea în ochi. Amy îşi spuse în gând, în timp ce îl privea pe Adam: „Bine că nu m-ai cerut, m-aş fi răzgândit!”, după care merseră să mănânce.

Crenguța Sandu

Am absolvit Academia de Studii Economice și Institutul Diplomatic Român. Trăiesc în Marea Britanie. Am scris și publicat teatru, cronică de teatru, proză scurtă și roman în revistele literare Dunărea de Jos, Steaua, Oglinda literară, Revista de Suspans şi Literomania, cât și în antologii și romane colective. Am obținut 9 premii literare în urma participării la concursurile naționale de literatură, printre care Mihai Eminescu și Moștenirea Văcăreștilor. Ultima carte publicată se numeşte TEATRU (4 comedii) și a apărut la editura ePublishers (București) în octombrie 2015. Am mai publicat VISUL UNUI BAIAT DE LA PALAT la editura Lumen (Iași), în decembrie 2007.