Creșterea neobrăzată a mesei din bucătărie

Prima dată când am observat că se întâmplă ceva ciudat cu casa în care locuiesc, a fost la aniversarea celor cincizeci de ani de viață. Mă întinsesem peste masă, având grijă să nu-mi murdăresc cămașa cea nouă din pânză de in de marginea unsuroasă a farfuriei, pentru a sufla în lumânări și din cauză că masa era prea înaltă nu am putut să le sting decât din a treia încercare, chestie care mi s-a părut lamentabilă. De fapt nici nu erau mai multe lumânări, v-ați gândit probabil că or fi fost cincizeci și nu înțelegeți cum de au încăput toate pe un tort de ciocolată atât de îngust cât o jofră. Nu, nu era decât una albă, înaltă de vreo patru degete, cu marginile albastre, formată dintr-o cifră cinci și o cifră zero. Importantă nu a fost însă lumânarea ci faptul că a trebuit să mă întind peste masă. Niciodată până în ziua aceea de sâmbătă, nu trebuise să mă întind peste masă pentru a sufla în lumânări sau pentru a atinge ceva care se afla pe partea cealaltă a mesei. Pur și simplu întindeam mâna și apucam. Dar în ziua respectivă mi-am dat seama că, odată cu trecerea timpului, casa începuse să crească. Creștea ca orice vietate ce se învârte în jurul gospodăriei, ca un pui de găină, ca un fir de iarbă, ca ziua, ca noaptea…
Masa a fost cea mai bună măsură a faptului că în ultima vreme clădirea în care locuiam începuse să crească semnificativ. Poate că ea crescuse și mai demult și nu băgasem eu de seamă, fiind prea ocupat să-mi termin studiile, să-mi întemeiez o familie, să am o ascensiune profesională cel puțin decentă dacă nu de invidiat, să-mi cresc copiii, să le asigur un viitor fericit…
Pe la cincizeci și doi de ani masa și scaunele, care de altfel se integrau perfect în mobilierul bucătăriei, căci fuseseră cumpărate de nevastă-mea pe când eu eram plecat într-o delegație la Baia Mare și aduse acasă cu taxiul, crescuseră atât de mari încât a fost nevoie să-mi pun o pernă sub fund ca să pot ajunge la marginea mesei și să pot mânca ciorba fără s-o pun pe fața de masă galbenă, cu frunze mari, verzi, croșetate de mână. La cinzeci și patru mi-am mai pus o pernă, la cinzeci și șase încă o pernă și tot așa până la șaizeci, când era să cad și am hotărât să mai tai din picioarele meselor și scaunelor din casă, căci crescuseră exagerat de mari, cum de altfel îmi crescuse și părul care îmi albise complet.
În mod evident, toate din casă crescuseră în același ritm cu masa și cu scaunele din bucătărie, ușile, ferestrele, șifonierele cu haine, vesela, obiectele sanitare din baie, canapeaua și fotoliile din piele crem, patul matrimonial, covoarele, televizorul. Cele mai multe crăpaseră din cauza creșterii excesive, de exemplu ușile și ferestrele din lemn de stejar sau șifonierul, în crăpăturile cărora puteai să bagi degetul, obiectele sanitare de la baie căpătaseră un model fin din fisuri delicate, unele schimbându-și periodic culoarea precum frunzele copacilor. Singurul la care n-am avut nimic de obiectat a fost televizorul, căci, datorită creșterii, lățimea îi devenise de două ori mai mare decât propria mea înălțime, ceea ce-mi oferea o vizionare extraordinară a programelor TV în sistem home-cinema pe care altfel nu mi-aș fi permis-o, fapt însă compensat de scăderea alarmantă a calității imaginii, bănuiesc că din cauza pixelilor care erau mari, urâți și stacojii, ca niște gândaci de Colorado, și începuseră să mișune pe ecran.
Când și după tăierea picioarelor meselor și scaunelor din casă a trebuit să-mi pun perne sub fund ca să ajung la farfuria cu ciorbă, sau să mă sui pe taburet ca să ajung să-mi iau cămășile de pe umeraș, m-am speriat grozav. Am ieșit în fugă prin ușa imensă, mai mare decât porțile templului lui Amon Ra din Karnak, și am dat fuga alături la Georgescu, cu care mai jucam o tablă uneori, când nu era nevastă-sa acasă, ca să-i povestesc toată tărășenia. El m-a ascultat atent fără să scoată niciun sunet, apoi m-a prins strâns de cot, așa tare de credeam c-o să-i iasă degetele prin cotul meu de plastilină, și mi-a arătat cu vârful bărbiei ceva, n-am înțeles deloc ce. Dar, în timp ce căutam cu privirea ceea ce a vrut să-mi arate, mi-am dat seama de grozăvie. Casa lui Georgescu crescuse la fel de mult ca a mea, ba poate chiar mai mult. “Nici nu realizezi ce îngrozit sunt” – mi-a spus Georgescu tremurând ca o petală de mac. „Cât o să mai dureze asta?” – a întrebat cu lacrimi în ochi. „În ritmul ăsta, Blackie o să creadă că sunt un soi de arătare înrudită cu șoarecele și o să mă mănânce, nu-ți dai seama?! Trecutul, trecutul ne-a lăsat baltă și realitatea s-a urcat peste noi ca o văduvă neagră. Cum oprim chestia asta? Cum o opriiim, spune!” – a urlat Georgescu la mine într-un crescendo efervescent, incapabil să se mai controleze și încercând să mă strângă de gât, prinzându-mi strâns cele două capete țuguiate ale gulerului. Brrr… a naibii treabă. Georgescu avea dreptate. Dogul lui german, care și așa era destul de voinic, ajunsese de trei ori cât noi, laba acestuia fiind aproape la fel de mare cât capul meu.
L-am lăsat pe Georgescu în plata Domnului și m-am întors acasă să-mi văd de ale mele. Faptul că nu mai puteam ridica furculița, peria de dinți sau capacul de la WC m-a pus însă serios pe gânduri. Ca să reînvii timpurile de altă dată și să păcălesc realitatea, mi-am construit o căsuță mai mică în propria casă. O făcusem dintr-o cutie de carton în care primise nevastă-mea niște chestii de la Avon, parfumuri, rujuri, farduri, deodorante, creme, în care tăiasem cu cuterul patru ferestre mari acoperite cu celofan bleu și pe care o mobilasem cu jucării d-ale fetei, pe care le mai păstram încă într-un sac de plastic în beci. O instalasem sub televizor și printr-un sistem simplu de oglinzi aduceam imaginea teve pe un cearceaf alb în camera de zi, în timp ce sunetul îl filtram prin-un pai și un smoc de vată, căci altfel ar fi fost prea puternic pentru urechile noastre sensibile. O vreme a fost ok, a fost chiar perfect aș putea spune. Nici nu părea că e doar o iluzie. Era o păcăleală pe cinste! Dar asta a durat doar o vreme, apoi și cutia de carton a devenit mult prea mare. Și a trebuit să caut alta.
Azi dimineață am ieșit să iau niște pâine. Vecina de la doi pune firimituri pe pervazul ferestrei pentru porumbei și o parte din ele cad pe trotuar. Sunt numai bune pentru noi. Doar că, imediat ce-am ieșit, m-am împiedicat într-o aripă uscată de bondar, naiba știe cum ajunsese în mijlocul drumului, și am alunecat într-o fisură din asfalt, rămânând înțepenit între trei grăunțe de nisip.

Proprietarul cel nou a sădit în grădină o tufă de liliac alb.

Dan Banu

Sunt absolvent al Politehnicii din București și sunt inginer. Îmi place să mă joc cu cuvintele, așa cum copiii se joacă cu cuburile de lemn pe care sunt lipite desene.