Un divorț suspect (1)

Bătrîna trecu pe lîngă gogoșerie în drum spre fosta sa colegă de liceu, Marga.
“Am apucat să mănînc o pensie bună și acum ce o veni, o veni!”
Puțin surprinsă de gîndul acesta pesimist, se întrebă ce era cu ea apoi își dădu singură răspunsul. Cu toate că era supraponderală, se așezase la coadă împotriva avertismentelor doctoriței de familie, neputînd să reziste aromei de scorțișoară și zahăr vanilat, pentru că vîrsta de 78 de ani pe care o atinsese cu cîteva zile în urmă, o îmbiase șoptindu-i că de acum își poate face de cap.
Și cum altfel îți poți face de cap la aproape 80 de ani!?
Peste zi pămîntul se dezmorțise și o căldură primăvăratecă păcălea pe toată lumea că n-ar fi februarie.
Cumpără gogoși pentru amîndouă dar în ultimul moment mai ceru una, pentru cazul în care Teodora, asistenta de la casa gard în gard cu-a Margăi, ar veni iar pe la ele la cafea.
Continuă să meargă încet, privind atent crăpăturile asfaltului și bordura, deoarece în noiembrie alunecase și căzuse, vătămîndu-și rău genunchiul de la piciorul drept. Se dusese apoi la recuperare într-o stațiune balneară și își recăpătase mobilitatea repede (dovadă că nu se lovise grav) dar de atunci teama o făcea să se uite mai atent unde pășea. Așa că atunci cînd o întrebase băiatul ei la telefon cum mai arată Amara ea răspunsese prompt că nu ar putea ști din moment ce tot ce a văzut din tot orașul au fost crăpăturile asfaltului și bordurile.
Se legăna ca o gîscă mare, călcînd apăsat pe un picior, apoi pe celălalt iar punga în care avea gogoșile și șervețelele o bătea ademenitor ba pe pîntece, ba pe fund, într-un tangaj de bătrînă corabie ancorată la mal. Eleonora avansa fără să dea atenție oamenilor, mașinilor parcate sau caselor pe lîngă care trecea. Deasupra străzii, de-a lungul șirului de acoperișuri, firele de telegraf, cablurile mai groase de internet și frînghiile afișelor electorale nestrînse, delimitau în segmente distincte văzduhul albastru ce contrasta cu curțile posomorîte ale oamenilor ce trăiau într-unul din cele mai sărace orașe ale țării. Doar treizeci la sută din locuitori aveau serviciu stabil, îi informase postul de știri al televisiunii locale ce emitea doar o oră pe zi, Digi TV și asta voia să nu uite să-i spună și Margăi.
Drumul urca ușor în pantă, presărat cu gropi și băltoace. Primarul asfaltase doar strada principală apoi blocase accesul într-o parte și în cealaltă lăsînd cei trei kilometri pentru a putea fi parcurși numai de pietoni (lumea spunea în derîdere că asfaltul nu fusese de calitate și terasamentul nu ar fi suporatat mașini). Devenise locul favorit de promenadă, în toate anotimpurile dar în special pe timpul verii. Seara era plăcut să stai pe o bancă așteptînd să fii salutată de cunoscuți. Anii treceau și dacă nici o boală nu te supără – și pe Eleonora pînă acum în afară de niște dureri de oase, nu o supărase nimic -, nici nu simțeai trecerea anilor iar cînd priveai în urmă și te întrebai ce ai făcut în cei cinsprezece ani de stat la pensie, ți se părea că singurul răspuns convingător era că te-ai plimbat pe strada Decebal, făcînd promenade și salutîndu-te cu alți pensionari. Iar dacă există viață de apoi, dar Eleonora nu credea în asta, cu siguranță că așa ceva trebuie să însemne: o continuă salutare din priviri cu alte suflete cu care te întretai neîncetat – nu ai cum să îi cunoști pe fiecare în parte dar e plăcut să-ti imaginezi că toți te știu, e cumva benefic pentru sănătatea ta mentală: să crezi că nu ai îmbătrînit degeaba și că ești universal cunoscut.
Ici-colo mocnea verdele palid al tufelor de merișor pe care primarul pesedist și le adjudeca în cadrul categoriei frumuseților livrate personal de el alegătorilor, dar care de fapt existau de pe vremea comuniștilor
Pînă de curînd subiectele lor de discuție fuseseră în număr de două. Majorarea punctului de pensie și implicit supraviețuirea la guvernare a partidului care promisese asta. Și cel de-al doilea subiect, care devenise obsesia discuțiilor lor, al ei și al Margăi din ultimul timp: divorțul Teodorei.
Teodora fusese căsătorită cu doctorul chirurg Oprescu de care divorțase amical, printr-o înțelegere completă, punct cu punct, pe toate planurile. Un divorț care nici nu semănase a divorț, ci a împăcare, pentru că odată cu el, foștii soți nu se mai certau nici măcar rar – cum o făceau înainte, cînd Marga îi spiona cu urechile ciulite lîngă gard.
Teodora fusese cea de-a patra soție a lui Oprescu, stătuse cu ea cel mai mult, aproape opt ani și aveau împreună (și ea mai fusese căsătorită) un băiat de șapte ani. Pe băiat îl creșteau părinții ei, undeva la țară.
Fără grabă, ca un personal, Eleonora împinge poarta casei și pătrunde în curte.
Tot drumul a încercat să nu se gîndească la divorțul ei, petrecut în urmă cu patruzeci de ani, divorț urît, cu multe înfățișări (cum se zicea pe vremea lui Ceasușescu). Nu se recăsătorise niciodată. Cum de ăștia din ziua de azi divorțează și se recăsătoresc la nesfîrșit? Pe ea experiența divorțului o sleise, ani de zile după aceea se simțise ca o pungă de plastic umflată de vînt și răsucită în toate direcțiile, pînă cînd o rudă îi dăduse ideea salvatoare: să schimbe serviciul, orașul, tot. A fost greu să lase în urmă Bucureștiul pentru un orașel de provincie, chiar dacă era vorba de orașul în care se născuse. Dar uite că acum, de pe urma divorțului rămăsese pînă în ziua de azi cu o garsonieră în București și chiria pe care o primea îi sporea venitul lunar cu o sută cincizeci de euro. Puțin pentru niște tineri dar mult pentru o pensionară. Teodora rămăsese și ea cu ceva de pe urma divorțului: cu casa doctorului, ba încă (cine mai pomenise?) casa mai avea cinci ani de rate la bancă iar Oprescu se angajase să le plătească el. La schimb el rămăsese cu apartamentul ei de două camere (al ei dinainte de căsătorie). Cum ar veni, custodia copilului valorase diferența dintre o casă și un apartament cu două camere. Marga murea de curioasă să afle ce pensie alimentară plătea Oprescu dar Teodora ocolise întrebarea cu diplomație spunînd că ar fi fost incorect să ceară prea mult din moment ce îngrijirea unui copil în mediul rural nu necesită cine știe ce.
“Dar cum să îți lași copilul să fie crescut de părinți, la țară?” Unele întrebări nu se pot pune decît în gînd. Eleonora nu putea pricepe cum venea asta. Doar ea își sacrificase viața pentru băiatul ei pe care-l crescuse singură. Nu se recăsătorise pentru ca el să nu crească, Doamne ferește, chinuit de prezența unui tată vitreg sau, și mai rău, cu un frate vitreg care fără îndoială s-ar fi impus ca fiul favorit. Băiatul ei fusese student eminent și acum lucra la o multinațională – cum ar veni, tot sacrificiul ei nu fusese în zadar. Da, au fost ani tulburi, în perioada cînd ea avea între patruzeci și șaizeci a dus-o greu, foarte greu, doar toate colegele ei erau măritate, cum să te simți decît exclusă? – nu o invita nimeni, nicăieri, pentru că se întruneau sau plecau în vacanțe în cupluri, dar iată că încet încet bărbații muriseră și după șaizeci de ani începuse să aibă din ce în ce mai multe prietene. În prezent avea patru prietene foarte bune, cu care se întîlnea regulat, iar Marga redevenise de curînd cea mai bună dintre ele. Soțul ei, Costel, murise de doi ani. Prietene bune în liceu și iar nedespărțite ca pensionare! După moartea lui Costel fusese împreună la Viena, pe Coasta de Azur și cel mai recent, astă vară, în Anatolia. Că frumos mai e la turci și murea fără să stie!
Casă poziționată central, mare minune să o primești așa, fără nici o luptă! Bun doctorul, de treabă, de fapt lumea toată spunea că e un doctor de omenie
pentru că mereu refuză cîteva bancnote din plicul cu bani la operație și nu e înfumurat. Intrase la Medicină dintr-a treia încercare, asta demult, că avea 52 de ani, cu zece mai mult decît Teodora, și nu se fandosea deloc că ar fi vreun mare om de știință. Sînt tăietor de carne vie, oricine ar învăța pînă la urmă dacă nu i-ar fi frică de sînge și mai ales de senzația de-a sta în mîini cu viața unui om. Dacă treci de asta, chirurgia e floare la ureche, spunea Oprescu.
– Intră, fată, să-ți spun noutățile. Așează-te aici pe scaun, să nu cazi.
– Zi! o îndeamnă Eleonora ascultătoare, deja pe scaun.
– Stai să-ți aduc și cafeaua. Îți spun repede că acum apare și ea.
Ca între prietene vechi, Marga știa cît lapte și cît zahăr să pună în ceașca Eleonorei. Totul era deja pregătit și amîndouă mureau de nerăbdare să bîrfească. Marga pregătită să elibereze știrea șoc, așa ca pe un copil ținut în pîntece doar șase ore – timpul scurs de cînd aflase, iar Eleonora încordată ca un arc, pe deplin pregătită emoțional spre a-și manifesta cît mai dramatic surpriza, astfel încît să îi provoace la rîndul ei cît mai multă plăcere prietenei.
– Zi că mor de curioasă!
– El are cheia de la casă!!
– Care casă?
– Casa lui!
– Casa asta?
– Da! Casa asta care a fost a lui și acum e a ei. Ei bine, el are o cheie de la ea.
– Adică el poate să intre oricînd peste ea!?
– Oricînd! Zi și noapte poate să intre.
– Mare ți-e grădina ta…
– Păi nu?
– Știi ce cred eu?
– Ce?
– E o înțelegere între ei. Adică teoretic el poate veni, cum spui tu, zi și noapte, dar de fapt există o înțelegere ca el să vină, să zicem, doar duminica la o cafea, între nouă și zece de exemplu – exact cum am venit eu acum la tine.
– Păi ce, eu ți-am dat ție cheia casei mele?
– Nu. Dar cînd ai plecat la fratele tău la Timișoara, mi-ai dat-o.
– Ca să-mi uzi florile, da. Dar dacă vine la cafea atunci vine să o bea cu ea, nu? Nu i-ar deschide ea ușa? De ce să-i dea cheia de la casa ei, cînd sînt divorțați?!
– Ai dreptate, nici eu nu înțeleg. E clar că ai avut dreptate: ea nu are pe nimeni.
– Dacă ar avea pe vreunul, ar avea Oprescu cheia să intre peste ei, ditamai doctorul și să-l găsească pe ăla în chiloți prin casa lui?
– Prin fosta lui casă!
(partea a doua va veni, sănătoși să fim!)

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.