Interviu

Monica Stamate [monica.stamate@gmail.com]
Wed 2020-1-05 8:58 AM
Subject: Re: Interviul

Dragă Mihnea,

În curând mă voi apuca de lucru la promovarea romanului tău. Mă gândesc să îl scot undeva în martie, în prima parte a lunii. Îți scriu acolo unde am sugestii sau întrebări, iar la sfârșit îți voi trimite calcul, să vezi cartea înainte de a intra în tipar.
Pe curând deci,
Monica

P.S. Ca parte din promovare e musai să facem un interviu cu tine. Iți trimit întrebările prin chat.

_____________________________________________

On Tue, Jan 11, 2020 at 12:41 PM Mihnea Popescu [mihnea. popescu@hotmail.com] wrote:
Subject: Re: Interviul

Bună, Monica

Am primit întrebările și ți-am trimis răspunsurile tot pe chat. Nu știu, dar eu sînt de părere că cititorii, cu cît știu mai mult viața scriitorului, cu atît sînt mai puțin interesați de opera lui. Din cauza asta inițial voiam să refuz orice interviu, dar pînă la urmă m-am decis să scriu chestii cît mai impersonale și aplicabile oricui. Zic de viața adultă. Cum ar fi “Ce m-a determinat să mă apuc de scris?” Pentru nimic în lume nu aș mărturisi adevărul. Așa că am băgat de la mine.
Știi că Paulo Coelho, ca jurnalist, în loc să se ducă pe teren să-și facă interviurile, le inventa și publica folosind nume fictive? El scria și întrebările și răspunsurile. Exact așa m-am gîndit să fac și eu, doar că eu fac asta cu mine însumi ☺.
Cum ar veni, Cuelho zicea, dă-i dracu de cititori (ai ziarului), timpul meu e mai important! Iar eu zic, cam la fel doar că la mine viața mea privată e aia care e importantă. La întrebarea despre dragoste, dacă aș răspunde pe larg, aș ajunge poate pe prima pagină la Click magazine ☺

Numai bine,
Mihnea

_____________________________________________

Monica Stamate [monica.stamate@gmail.com]
Wed 2020-1-13 8:58 AM
Subject: Re: Interviul

Dragă Mihnea,

Sună bine! Tu decizi. Eu vreau doar să se vândă cartea și să o promovăm cum trebuie. Când ajungi prin București?

_____________________________________________

On Tue, Jan14, 2020 at 10:41 PM Mihnea Popescu [mihnea. popescu@hotmail.com] wrote:
Subject: Re: Interviul

Bună, Monica

De fapt habar nu am cînd ajung prin București. Poate 9-11 mai poate 14-17 septembrie. Practic trebuie să-mi iau o extravacanță de la serviciu pentru lansări și chestii ce țin de literatură. Și nici nu am mult concediu. O să-mi trebuiască un link cu evenimentul că prietena mea e cam geloasă – trebuie să vadă că nu inventez.
La un moment dat îmi trecuse prin cap să rescriu interviul și să adaug un nou răspuns la o întrebare legată de copilărie, chiar dacă tu nu mi-ai pus-o, eu cred că perioada copilăriei este de fapt cea mai importantă în formarea personalității și implicit a scriitorului/stilului său.
Am o idee „mare” pe care, de fapt, mi se pare cam aiurea să o stric într-un interviu și din cauza asta sînt nehotărît. În proză nu am publicat încă așa ceva și mi-e teamă să nu fiu plagiat :)
În medie, cîte interviuri apar pe an la colecția asta a ta?
Sent from Outlook

_____________________________________________

Monica Stamate [monica.stamate@gmail.com]
Wed 2020-1-15 8:58 AM
Subject: Re: Interviul

Dragă Mihnea,

Am început redactarea, nu mai intervenim masiv în interviu, adică nu mai introducem alte întrebări. Dar dacă ai răspunsuri pe care ai vrea să le oferi, eu zic să le păstrezi pentru interviurile viitoare cu tine. Cărțile tale au mare succes și în general asta generează din ce în ce mai multe interviuri. Dar ai noroc, interviurile nu mai sunt ce-au fost odată, adică astea în scris sînt o bagatelă. Ai tot timpul să te gîndești la răspunsuri, nu e cum era mai demult, live. Am citit un interviu extraordinar al unui scriitor mediocru (scuze, nu-ți dau numele :) ) ca după un timp să îmi dau seama că luase copy/paste din Woody Allen și alții.
Interviul îl vom publica pe site-ul editurii în februarie iar întâlnirea cu tine o facem când ai drum prin București. Îmi spui din timp datele între care vei fi aici (când o sa știi mai clar) și stabilim o lansare.
Pe curând!

_____________________________________________

On Tue, Jan17, 2020 at 10:41 PM Mihnea Popescu [mihnea. popescu@hotmail.com] wrote:
Subject: Re: Interviul

Dragă Monica,

De acord cu tine. Lăsăm așa. Îți inserez totuși ce am scris pentru că sînt haotic și pierd des documente. Așa, cel puțin, îmi rămîne chestia asta la email în “sent”.

Am fost un copil normal, anormală a fost percepția mea asupra copilăriei, importanța pe care am știut să i-o dau, pentru că ce poate fi mai matur decît gîndul explicit că nici o perioadă viitoare a vieții nu va avea o influență mai pregnantă asupra personalității mele, asupra a ce voi fi, a ce voi deveni (nu aveam nici cea mai vagă idee că voi scrie, cum dealtfel am început acest proces al scrisului, într-un fel anevoios, chinuit, după vîrsta de trezeci și cinci de ani) și mai ales, frumusețea suprafirescă pe care copilăria va reuși să o transmită celorlalte etape ale vieții mele, mult mai sumbre, sau dacă vreți, mai obișnuite, banale. Copilăria este unică, pentru că atunci descoperi lumea de unul singur. Viața adultă, ei bine, o descoperi împreună cu ceilalți. Copilăria e atunci cînd dai singur, neajutat de nimeni, definiții la cer (“lumea albastră a păsărilor”), la sufragerie (“camera unde bunicul aprinde focul iarna ca să fim fericiți”), la bunici (“cei care te iubesc mai mult și ca părinții”). Dacă vrei să ai vreo șansă la nemurire, mai întîi trebuie să mori, dar copilăria e singura dată cînd chiar te crezi nemuritor.
Atunci eram convins și că pot mișca obiectele prin puterea minții (trebuia doar să mă antrenez zilnic încercînd să împing un bănuț pe suprafața lucioasă a parchetului din hol), că extratereștrii există și putem comunica cu ei. Marian, prietenul și vecinul meu cu ochi bulbucați, albaștri, cu care încercam transmiteri telepatice între pereții de beton care separa etajul unu de trei – unde locuia el. Se priceperea inexplicabil de bine la electronice (nu era bun la școală) m-a cîștigat ca “prietenul lui cel mai bun pe viață” cînd mi-a instalat o alarmă bine camuflată la cutia poștală pe care tata o deschidea din reflex de fiecare dată cînd intra în bloc, astfel că, fără să știe, îmi anunța sosirea cu un minut înainte de-a intra în casă. Împreună cu Marian și alți doi băieți am făcut o razie prin atelierele de scule ale părinților, în căutare de liță. Îmi amintesc, adică parțial inventez. Îmi aduc minte cît îmi pot aduce aminte, iar pentru restul pînă de curînd îl sunam pe Marian care și adult, rămasese cel mai mare mincinos. Altfel ai fi crezut că are o memorie de elefant, să-și amintescă aproape zi cu zi, oră cu oră, cum ne petreceam noi timpul pe-atunci. El ar fi trebuit să fie scriitor, nu eu. Cică ne-ar fi luat o săptămînă să înfășurăm nucul, toate crengile lui, fiecare rămurică de la bază spre vîrf, pînă ce de departe, seara, în amurg, părea un copac de pe altă planetă, pentru că bătea în arămiu și sclipea în rezonanță cu foșnetul frunzelor, mirosul de iod și cupru, un miros nou cum nu mai simțisem. Era cea mai performantă antenă pe care o construiseră vreodată civilizația noastră, ne explica Marian și așa am aflat că prin lițele alea nu numai că puteam asculta conversațiile extraterestre dar că, la rîndul nostru, puteam transmite morse spre alte galaxii. Și atunci toți am început să învățăm codificări, mai întîi limbajul Morse, apoi am inventat propria noastră scriere, propriul alfabet al cărui cod cel mai tare ne feream să nu nu-l găsească vreo fată. Fetele aparțineau pentru noi pe atunci unui alt fel de civilizații, tot extraterestre. Noaptea cînd jucam V-ața ascunsa, dacă îți alegeai să te ascunzi împreună cu o fată, știai din start că urma să te dai de gol, pentru că ele aveau o altfel de pieliță, luminau prin noapte, și chiar dacă nu luminau, corpul lor mirosea altfel și orice băiat care răsfoise cît de cît Ultimul Mohican le putea găsi imediat. (O țigancă din blocul de alături, Creața, putea ghici gravidelor dacă vor naște fete doar după forma burții și strălucirea din ochii viitoarelor mame. Dar la băieți nu se petrece nici o transformare, decît că-ți crește burta, zicea.) Înainte să se construiască blocul de vis-à-vis, pe terenul ăla viran din față, oamenii tăiau găini aduse de la țară și ele se zbăteau într-o ultimă încercare disperată de a-și găsi și lipi la loc capul. Pe urmă muncitorii au săpat șanțuri pentru racordarea țevilor de apă caldă și șanțurile se uneau toate în groapa fundației, ca un lac gol alimentat de rîuri secate. Cabluri electrice pe mosoare uriașe de lemn, metri de tuburi subțiri de plastic pentru izolare, cărămizi de bca, pietriș, carbid, mănunchiuri de fier-beton, smoală, toate lăsate nesupravegheate, deveneau seara jucăriile noastre interzise, dar cu atît mai atrăgătoare. Țevile de metal astupate la un capăt și cu-o gaură de răsuflare deveneau tunurile noastre improvizate. Marian își introducea saliva prin gaura aia și ne explica principiul de detonare, scuipatul se transformă în gaz explozibil, scuipă și tu că eu nu mai am scuipat. Și după ce scuipam toți, el, zeul războiului, agita țeava în mîini, ținînd-o înspre cer unde ne cerea să fim atenți să-i spunem dacă nu trece vreun avion, pentru că nu ar vrea să provoace de-a-n pulea un accident aviatic. Improvizam rampe pentru biciclete cu care săream peste tăvi fumegînde, umplute cu smoală – odată ne-am și bătut cu smoală, luînd-o pe vîrful bețelor și aruncînd-o spre “dușmani” pînă cînd Cristinel a plecat urlînd spre casă cu pantalonii perforați iar un minut mai tîrziu taică-su ne-a convins cu palme și șuturi în fund să nu ne mai jucăm niciodată acolo. Marian îl ruga să îl bată pe săturate numai să nu-l spună lui maică-sa, ceea ce omul înfuriat a și făcut. Marian știa să ia o bătaie ca lumea fără să se plîngă, iar așa ceva nu se poate învăța, e ceva cu care te naști. Eu nu știam. Mi se făcea frică dacă mă amenința cineva, mă lua un tremurat pe care nu mi-l puteam stăpîni. L-am întîlnit pe Marian în clasa a patra cînd m-am mutat din alt cartier. Eu m-am dus în ultima bancă în care nu era nimeni, toți din clasă se uitau spre mine, cum stăteam cu ochii în pămînt așteptînd apariția salvatoare a învățătoarei, dar în locul ei lîngă mine s-a așezat Santioneanu Petrică și m-a întrebat dacă sînt șmecher și dacă am venit la ei în clasă să mă dau mare cu ce am învățat la alte școli, și dacă așa stă treaba, să-i spun pe loc, că are el grijă să-mi bage mințile în cap. Atunci s-a ridicat băiatul acesta înalt și foarte slab, care își tot freca mîinile în timp ce vorbea, ca o fată, și i-a spus să se miște de lîngă mine pentru că de-acum înainte ăla va fi locul lui. Petrică era scund, îndesat, cu niște ochi încruntați mereu, înguști ca niște fante, răi, de bătăuș. Taică-su era antrenor la o echipă de rugby și peste ani, după ce și-a încheiat cariera de jucător de rugby, și el a devenit tot antrenor – îl văd și acum prin cartier, nici nu și-a schimbat șapca de baseball pe care o poartă pe scăfîrlie din gimnaziu, ca o dovadă că nu i s-au înmulțit prea tare neuronii de-atunci. Marian nu-și pregătea niciodată lecțiile fiind mereu ocupat cu orice altceva pasionant, dar fără legătură cu școala, dar altfel era de familie bună: tatăl lui avea un doctorat în chimie și era directorul fermelor Vitan. De pe colinele din jurul talciocului (unde mergeam cu el duminica să căutăm componente electronice, diode, condensatori, bobine la mîna a doua) se vedeau, pînă departe, în zare, labirinte strălucitoare în bătaia soarelui și uneori îmi arăta cu degetul în ce parte sînt plantate flori, unde roșii, unde salată și așa mai departe. Cînd am mai crescut, el călăuzea comando-urile de băieți care săreau gardul noaptea să fure flori din seră, le dădeau la fete sau la profesoare.
Se predau atunci la școală problemele cu “cineva are un anumit număr de obiecte și colegul care are de patru ori mai multe obiecte”. Mai se știa și că împreună au, de exemplu, douăzeci și cinci și trebuia să deduci cîte obiecte are fiecare. Taică-meu mi-o explica pe foaie făcînd o notație cu x pe care nu o înțelegeam dar de frică pretindeam că am înțeles-o. Atunci, ca să mă verifice, el îmi compunea din cap alta nouă, asemănătoare, și cînd vedea că mințisem își pierdea și mai tare controlul, trîntea cu cărțile și cu caietele pe jos și atunci iar mințeam că am înțeles-o, de data asta perfect: jucînd pe mulțumitul, cu-o luminare de ușurare în ochi, că în sfîrșit din momentul ăla știam să le fac singur. După aia am urcat la trei, la Marian, și el mi-a explicat-o fără nici o notație. Unul are o pungă cu obiecte, celălalt de patru ori mai mult, deci patru pungi, rezultă că împreună au cinci pungi. E împărțirea la cinci, simplu.
Copilăria nu poate fi explicată decît din interior, e ca o problemă de matematică imposibil de rezolvat prin reguli, ci intuitiv, așa cum m-a făcut pe mine Marian să înțeleg rezolvarea lui de copil.
Într-a opta m-a invitat o colegă, una Donatela, foarte bine făcută, în spatele școlii, mi-am dat seama că-i plăcea de mine dar am refuzat-o. Nu aveam nici un chef să-mi scurtez copilăria pentru ea. Și în vara aia, și încă o vară după aceea am continuat să mă joc cu cornete, cu copii din ce în ce mai mici ca mine, pînă și Marian avea de-acum prietenă, iar Santioneanu Petrică deja se lăuda că făcuse una avort din cauza lui.
Pînă la urmă de jena celor din jur am pus punct copilăriei. După încă douăzeci de ani, cînd mi-am dat seama că tot îmi lipsea, m-am apucat de scris.

_____________________________________________

Monica Stamate [monica.stamate@gmail.com]
Wed 2020-2-16 8:58 AM
Subject: Re: Interviul

Donatela era numele real? Am avut o colegă Donatela la cealaltă editură, ar fi ceva să fie aceeași.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.