Povești de dragoste și neputință de Dan Pleșa

Fără să fiu prea la curent cu ce se întîmplă în lumea editorială din România, știu că o perioadă destul de lungă nu s-a publicat proză scurtă. Apoi parcă dintr-odată proza scurtă a renăscut, iar această renaștere a început, cred, prin 2005 cînd Mircea Cărtărescu a scos “De ce iubim femeile”, Dan Lungu, “Băieți de gașcă”, Adriana Bittel, “Cum încărunțeste o blondă” și probabil că vînzările bune au creat un început de trend. “De ce iubim femeile”, reeditată, a fost vîndută în 165.000 de exemplare. O carte mică, cochetă, în care au fost adunate poveștile apărute pe parcursul anilor în revista Elle. Este bineînțeles incomparabil mai ușor să scrii proză scurtă decît roman iar pentru edituri investiția este mai mică. Cam tot atunci au devenit la modă antologiile de proză scurtă pe teme din cele mai diverse, de la copilărie la experiențe sexuale, semnate de autori cunoscuți sau mai puțini cunoscuți.

Prima carte de proză scurtă a lui Dan Pleșa, membru fondator al revistei Iocan, venea, se înțelege, cu așteptări destul de mari. Apărută în 2019 la editura Vellant, Povești de dragoste și neputință conține 21 de povestiri scurte și foarte scurte întinse pe 121 de pagini (șase sînt de aproximativ o pagină sau o pagină jumate).

În ciuda faptului că e o carte-debut, Dan Pleșa are un scris sigur, de scriitor experimentat, iar multe din poveștile lui au forță cinematică și îți rămîn bine întipărite în memorie, ca și cum ai fi văzut un film. O astfel de poveste este “Strălucirea”, narată la persoana întîia din perspectiva unui tip boem, probabil trecut de prima tinerețe (copyrighter de succes la o companie de publicitate) care se duce într-un concediu prelungit în Vamă, singur, pentru că amicii erau “la vîrsta la care simt apropierea căsniciei, a copiilor, a intrării într-un alt ritm, mai burghez, de viață..”. Personajul este “ușor asocial” și singuratic dar nu timid, pentru că din cînd în cînd intră cu ușurință în vorbă cu necunoscuți, îi observă pe cei din jur de pe plajă, le analizează interacțiile filează cele mai frumoase tipe de pe plajă, dar face asta la modul estetic, neimplicîndu-se – așa, ca un scriitor (aș zice eu). Noaptea doarme în cort și ziua își face siesta intr-o cameră închiriată. Încet, încet își intră într-un anume ritm de plăcută trîndăveală: “mîncam cînd mi se făcea foame, beam bere tot timpul (…) căram după mine o carte din care citeam leneș cîteva pagini pe zi, admiram fetele mai mult sau mai puțin îmbrăcate (…) mă uitam minute în șir la valuri…” – un ritm care e mult prea liniștit ca să nu prevestească ceva “important”. Atmosfera prinde, dialogurile sînt bune și pe nesimțite aflăm că ceva-ul care i se va întîmpla personajului principal este tocmai acea minune a întîlnirii cu femeia ce se dovedește a fi potrivirea perfectă și de care acesta e de îndată acaparat. Blazatul de la început prinde viață și începe să strălucească. De aici ne imaginăm că vine numele povestirii: un bărbat nu strălucește (sau strălucește mai tare) decît lîngă o femeie.

Majoritatea povestirilor sînt îndrăznețe ca formulă și au impact puternic asupra ta ca cititor. Uneori impactul e furnizat de forța narativă, alteori de imaginația autorului (care te ia prin surprindere cu un twist absolut neașteptat – cum e în “Love Story”: ultima frază schimbă complet percepția asupra situației prezentate), sau de stilul direct, aparent confesiv (ca în “Astăzi e ziua ta…” care din punctul meu de vedere are un final prea hollywoodian).

Prin alegerea unor teme variate și printr-o construcție inteligentă și sofisticată, Dan Pleșa reușește un debut remarcabil: o carte cu care rămîi conectat și după ce o închizi.

Și totuși, dacă chiar vreau, aș putea căuta nod în papură. Mi-e ușor pentru că, fiind la rîndul meu scriitor, nu analizez poveștile nici ca un critic și nici ca un simplu cititor, ci mergînd continuu în timpul lecturării, pe firul poveștii înainte și înapoi, căutînd permanent micile imperfecțiuni de concepție și design. Acesta este blestemul scriitorului care nu mai poate citi o carte complet detașat de procesul scrierii, chiar și cînd e realizat de un altul. Sînt lucruri care ar trece cred neobservate cititorului de rînd și din această cauză nici nu merită menționate – spun doar că ultima poveste, “Visul lui Andrei” m-a dus cu gîndul la un fel de rezumat al filmului “Truman Show” spus din perspectiva personajului principal, interpretat de Jim Carry. Nu e neapărat un minus, ci doar o observație: uneori simplificarea excesivă pot face poveștile să semene între ele.

Închei încercînd sa fac o cuantificare.

Pe o scară de la zero la zece, unde pe zero aș pune poveștile pe care le-am refuzat la diverse competiții literare și pe zece Nostalgia (probabil cea mai bună carte de proză scurtă din literatura română) aș plasa Povești de dragoste și neputință undeva în jur de opt.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.