Ce a fost mai întîi oul sau găina? Și la fel se pune întrebarea ce este mai întîi ocupația sau produsul? Dacă aș face afirmația că literatura a ajuns o ocupație de mîna a doua, logic ar trebui să încep prin a demonstra că cititul – și chiar ea, cartea, a ajuns să fie un produs de mîna a doua.
Ne e aproape imposibil să ne imaginăm ce însemna să fii scriitor într-o epocă în care cititori erau doar dintre puținii care știau să citească. În 1930 doar 60% din populația României știa să citescă (în prezent doar 1% sînt iliterați). Exista deci deja o preselecție.
Ca să ajungi la școală trebuia ori să fii de familie bună, ori să vrei neapărat să studiezi – ca Mihail Lomonosov (1711-1765), savantul și omul de litere rus, născut pe o insulă din nordul Rusiei, într-o familie de pescari și care ajunge să studieze la cea mai bună universitate din Moscova falsificînd acte și mințind că e fiu de nobil. Ne este aproape imposibil în ziua de azi să ne imaginăm acele timpuri cînd scriitorii erau prețuiți de elitele vremurilor – ne vine greu să o facem pentru că în prezent aproape toată lumea vrea să scrie. Totuși, aceia dintre noi care au avut răbdarea de a citi Jocul cu mărgele de sticlă a lui Herman Hesse își pot imagina o utopică provincie Castalia în care anual erau selectate cu mare strictețe cîteva ființe înzestrate cu un talent deosebit și cu o sete de cunoaștere ieșită din comun spre a fi educați pînă ce deveneau un fel de etaloane vii ale maximului de cultură și cunoaștere ale acelor timpuri. “Erau diferiți prin talent, prin educație, prin spirit, nu prin sînge (!), într-un fel de aristocrație capabilă în egală măsură să slujescă și să domnească.”
Jocul cu mărgele de sticlă sintetiza toate conţinuturile şi valorile culturii, a jongla cu mărgelele speciale era ca joaca unui pictor cu vopselele de pe paleta sa – un pictor din perioada de înflorire a artelor.
“Jocul a avut o mare contribuţie la victoria deplină împotriva foiletonismului şi la trezirea acelei plăceri noi de a ne instrui spiritul și căruia îi datorăm apariţia unei noi educaţii spirituale.. pentru că ne îndrumă către taina şi miezul cel mai dinăuntru al lumii, spre cunoaşterea esenţială.”
Clar, cei din Castilia nu scriau cărți ca “Suge-o Ramona!” sau “Fluturi” pentru simplul motiv că ceea ce făceau ei acolo era inversul noțiunii de accesibil. Inversul consumatorismului și al kitsch-ului.
Dar trăim totuși în capitalism și economia de piață nu are nevoie de această utopică provincie Castalia, finanțată de guvern, în care cei mulți ar trebui să-i susțină pe acei cîțiva puțini – unii selectați să-și petreacă viața “jucîndu-se”. E ok să te joci, dar numai în timpul liber, adică după cele opt ore în care, ca fiecare, te-ai dus la serviciu. Writer retreats să fie acolo la ei, nu la noi – zic de locurile alea unde se ducea vara Marin Preda și alți scriitori, ca într-un sejur de creație.
În ziua de azi toți știm să citim și în curînd toți vom scrie. Mai întîi temele, apoi niște jurnale pe care le vom transcrie în bloguri on line și în scurt timp vom convinge o mică editură (în cel mai rău caz) să ne publice chestiile alea numite rodul minții pe hîrtie. În sfîrșit, odată cu internetul, literatura a devenit un curent de masă. Blogurile, revistele literare online, Facebookul cu micile sale povești cotidiene despre pisici și întîmplarea hazlie de la coadă la predat bagajele în aeroport. Cu toții știm să prezentăm o situație ca pe-o mică glumă sarcastică, sîntem cu toții niște micuți, talentați Cehovi – poate chiar și el ne-ar citi pe toți dacă ar trăi în zilele noastre (și ar avea timp să treacă prin atîtea milioane de scriitori cu atîtea zeci de milioane de subiecte).
Cum de a ajuns literatura o ocupație de mînă a doua? Răspunsul e simplu, cartea medie – acel roman situat valoric între cel mai bun și cel mai prost roman tipărit într-un anume an, într-o anume țară –, este ceva ce practic poate fi scris acum de orice cititor mediu. Ce vreau să zic cu asta? Simplu, pe exemple: o bloggeriță la menopauză debitează niște fantezii pornografice și punînd pe hîrtie acele scene de erotism hilar (în stupiditatea lui) ajunge să surclaseze vînzările oricărei cărți de pînă atunci din istoria umanității. (Ei bine, nu sînt chiar invidios pentru că, nu știu cum să vă spun, dar dacă povestești din pielea Monicăi Lewinsky experiența întîlnirii de gradul trei cu Bill Clinton – trebuie să fii pregătită să trăiești tot restul vieții cu toți din jur privindu-te printr-un același telescop deformat pînă mori.) Cînd E. L. James reușește să trăiască regește din genul ăla de scris, adică un gen pe care unui anume domn care se semnează Anonymus îi reușește mult mai literar în Epoca Victoriană (culmea, tot în trei volume ca și ea (http://gutenberg.readingroo.ms/3/0/3/6/30360/30360-h/30360-h.htm), atunci e de așteptat ca numărul doritoarelor de a-și încerca mîna la proză erotică va merge pe o curbă ascendentă. După așa un “succes” nu vor întîrzia să apară “unde de șoc” avînd în avangardă aceste cărți deja menționate, și care la rîndul lor vor influența apariția altora încă și mai proaste. E un cerc vicios în care parțial vina aparține editurilor aflate în goana după profit. Prostește-ți cititorii, prezintă-le cu mare tam-tam porcăriile drept bune și în timp vor merge țanțoși prin metrou cu Fluturi la subraț. Ai publicitatea negativă de partea ta, fraierii și fraierele care se întreabă de ce spun unii ceva rău despre cartea cutare? Ia să verific cum stă treaba și s-o cumpăr. Editurile nu mai promovează un stil sau un autor nou, ele preferă să vîndă produsul pe care îl au deja, un produs care a funcționat într-o altă piață și atunci ce-ți rămîne de făcut decît să anunți o gloată de maimuțe stupide că 50 Shades of grey a fost tradus în 50 de nuanțe de gri și e acum în librării.
Toți avem talent, o spun chiar și editorii revistei Iocan – au publicat o sută de autori contemporani în doi ani și țelul lor e să mai găsească nouă sute, cumva ei sînt siguri că da, există o mie de scriitori buni în România zilelor noastre, doar trebuie căutați toți și găsiți. Domnule Iaru, dacă așa stau lucrurile la o țară cu douăzeci de milioane de locuitori, să nu ne mirăm cînd editorii din Statele Unite vor căuta 16 000 de autori buni de proză scurtă.
De curînd eu am avut un șoc aflînd că Polirom Top 10 + nu înseamnă (cum crezusem) cele mai bune zece romane editate ale anului în curs, și că de fapt în colecția asta sînt aproape 400 de cărți. În cadrul colecției în care mi-a apărut Liftul la Humanitas, Scriitori Români Contemporani, în doi ani au apărut vreo 19 romane. Eu aș fi preferat să fi apărut doar patru dar excepționale – chiar dacă asta ar însemna că nu ar fi apărut Liftul. Cel puțin toată lumea ar ști că acei patru, cu siguranță sînt scriitori tari de tot. Literatura contemporană română începe să sune ca deviza învățămîntului american: “nimeni nu este lăsat pe dinafară”.
În ce direcție ne îndreptăm și ce concluzie putem trage?
Literatura a devenit un produs secundar al culturii pop. Nu a decăzut neapărat scrisul ca vocație, mie mi se pare că a căzut nivelul și capacitatea de răbdare/cultură a cititorilor. În plus, numărul lor e din ce în ce mai mic deoarece există acum multe alte mijloace de stimulare a imaginației, cum ar fi jocurile pe computer, filmele, urmăritul pozelor pe Instagram.
Cine mai vrea să studieze în ziua de azi literatură? E un domeniu riscant în care ca scriitor ai șanse mari să mori de foame iar ca editor, chiar și într-o țară ca America, cu job la o editură cunoscută faci mult mai puțini bani decît un inginer la o companie cunoscută. Editorii din New York (cărți, jurnale și ziare aveau în 2012 un salariu mediu de 53 000$, Random House de exemplu plătea în medie un editor asociat cu 44 920$. În aceeași perioadă, un prieten bun de-al meu (fost coleg) găsise o poziție de inginer mecanic la o firmă high tech și avea 120000$ pe an. (sursa Forbes).
Într-un clasament al profilelor universităților Americane care urmăresc salariile absolvenților, dintr-un total de 162 de domenii, cei cu o diplomă în literatură s-au clasat pe poziția 132, cu un salariu mediu de 47800$ – dar totuși mai bine decît cei care au absolvit drama (35 500$) sau arte frumoase (37 000$). În comparație, un absolvent de inginerie electrică cîștigă în medie 99000$. (studiu Bankrate, 2020, sursa Wall Street Journal. Anul trecut un alt sondaj (Payscale) făcut pe un eșantion de 250000 de absolvenți de facultate cu “profil uman” a dezvăluit că alături de împrumutul pentru studii, al doilea mare regret este chiar alegerea domeniului – cu alte cuvinte a inutilității diplomei. În 2017 un articol care a făcut vîlvă numea specialitatea limba engleză – cea mai regretată disciplină din universitățile americane.
Richard Vedder, un economist american pune punctul pe i cînd spune: “o informație esențială care ar trebui să le fie furnizată de la bun început studenților este ce salariu mediu le aduce anumite diplome de la anumite nume de universități.”
Faptul că sîntem invadați de cărți slabe este probabil efectul teoriei expuse mai sus. Numărul elevilor excepționali care se îndreaptă spre arte, și implicit spre literatură este în continuă scădere.
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
Orice formă de exprimare artistică are mai multe niveluri. Cunosc o multime de oameni care picteaza, care sunt pasionati de fotografiat, de facut filme, care canta si danseaza. De ce sa nu scrie? Este un lucru minunat sa ai astfel de preocupari. Si nu este nimic nou in asta. In Londra sec.19 peste jumatate din populatie stia sa cante dupa partituri scrise la cel putin un intrument muzical. Tot atunci, odata cu ieftinire hartiei si a progresului in tehnica tiparirii productia romanesca a explodat. Pana la noi au ajuns insa extrem de putine nume. Ati auzit de Roselin? I-am vazut expozitia la Versailles, demult. Un portretist foarte vestit si bogat din sec.18. A pictat regi si nobili de la curtile europene de la Paris si pana la Sankt Petersburg. A facut o gramada de bani. Cine a mai auzit de el? Si dintre ostenitorii de azi intr-ale scrisului, despre care pomeniti aici, putini vor reprezenta ceva in literatura mare, sau poate niciunul. Dar cine face selectia, cine alege? Mai ales dupa zeci sau sute de ani. Vincent Van Gogh a trait si a murit in mizerie si saracie, a vandut un singur tablou din cele peste 600. Cine ar fi mizat pe el in afara lui Papa Tanguy? Pe de alta parte a face arta doar ca sa te poti comercializa, sa cobori la nivelul vandabilitatii vulgare si mediocre, sa sensibilizezi sentimente si trairi ieftine si desuete, cu buna stiinta, este un pas care nu poate duce la nimic bun (eventual niste bani). Cred ca artistul trebuie sa se situeze permanent inaintea publicului său chiar cu riscul sa nu fie inteles si nici platit. Nemurirea cere sacrificii.
Asa e, va dau dreptate.. frumoasa expunere ati facut!
Ma refeream, cum spuneti, la cercul vicios al degradarii (dar poate sint pesimist si mi se pare) – si cercul functioneaza asa: cobori pretentiile publicului prezentindu-i vulgarul ca (sa zicem) exotic si interesant. (cine pot face asta? cei care stabilesc trendurile. in moda ar putea fi designerii, in jurnalistica sint trusturile mari de media, in literatura sint, cred, parintii, scoala, editurile, societatea). O paralela rapida si usor de inteles ar fi in jurnalitica. Ce este jurnalismul in ziua de azi? Majoritatea ziarelor mari, vreau sa spun cu trafic, fac mai mult preluare de stiri, o reciclare a titlurilor de senzatie. Accentul e pe poze cit mai provocatoare si stiri soc care sa te atite sa dai click. In mare parte, autorii articolelor nu au un limbaj sofisticat, nu lanseaza niste idei, pareri personale, nu fac sinteze si bineinteles, nici nu au cunostintele generale de istorie, politica externa, economie, intr-un cuvint cultura necesara scrierii unui editorial inteligent si original – cum se facea pe vremuri. Cu toate acestea ei sint considerati jurnalisti. Ce cunostinte iti sint necesare pentru a scrie birfa de Click Magazin? Si totusi asta e ceea ce se cere acum. Usor digerabil.
Pe cind daca citesti The Economist sau New York Times sau noul site de la noi Recorder – acolo chiar e jurnalism. Sinteze, investigatii pe teren, chestii provocatoare, idei noi sau lucruri pe care nu le stiai, suprinzatoare.
Asa e si cu scrisul.
Mi-a plăcut partea cu statisticile, foarte bine documentată.
Evident, polemica vs. Iocan într-un asemenea articol care dă startul unui proiect de genul nu puteai să o faci decât tu.
Explicația motivului pentru care literatura e din ce în ce mai puțin vândută/căutată se datorează probabil altor forme de entertainment mult mai accesibile unor creiere care devin din ce în ce mai leneșe și mai puțin numărului de studenți excepționali care ies de la literatură pentru că programele în universități sunt aceleași dintotdeauna: dau tuturor baze destul de solide pentru lectura/analiza operelor ”cu adevărat” literare. Apoi însă te lovești de o editură care îți cere să corectezi traducerea 50 Shades sau cine știe ce altă carte comercială iar tu, de nevoie, o faci, oricât de briliant ai fi, doar ca să ai un loc de muncă.
Ma bucur ca ti-a placut. Numai bete in balta am dat cu editorialul asta! Bineinteles ca vor fi in continuare studenti exceptionali care aleg profil uman sau literatura – tu esti cel mai bun exemplu! Totusi, eu cred ca vor fi mai putini.. si ma bazez iar si pe ce vad la scoala lui fiu-meu.. Numarul celor din „L” (literatura) a scazut vertiginos in ultimii zece ani. Anul asta sint doi in clasa a 12-a. Cei de la Economie si Stiinte au acaparat tot. Pe de alta parte tu iti dai seama ce noroc pe copiii aia doi chiar pasionati de literatura? Sint aproape „one on one” cu profesorii :)
In fine, mai ramine sa spun ca ii trimisesem lui Mihai varianta a doua a editorialului, una „periata” in care scosesem referirea la Iocan.. dar cumva a „scapat” asta! Totusi „maimute stupide” si „Fluturi la subrat” aveam in ambele :) :)
Ce editorial fundamentat, imi place ca are multe cifre (care ma zapacesc) dar si „Jocul cu margelele de sticla” si totusi de ce sa nu avem incredere ca literatura buna o sa aiba mai multe sanse, acum ca s-a lansat o revista asa energica :-) Are editorialul si o imagine foarte poetica: „vor merge țanțoși prin metrou cu Fluturi la subraț”, stiu ca tu te refereai la carte, dar eu am decis sa vad niste fluturi adevarati :-))
da.. merci Alexandra.. ce bine ca nu am zis ca vor merge tantosi „cu Fluturii-n dinti” ca nu mai iesea deloc poetic..
Ce pacat totusi ca oamenii care citesc NUMAI editorialul asta din tot ce am scris eu ramin cu senzatia ca as fi negativist, pesimist si ciufut. Dar cind scriu proza reusesc sa ma dau peste cap de trei ori si sa scap de toate angoasele astea :)
Sunt surprinsa de bunavointa dvs de a-mi da voie sa comentez . Insa , din pacate , am luat hotararea sa comentez numai daca voi avea certitudinea ca veti ridica interdictia pentru toate comentariile scrise sub anonimat.(neutentificate ). Asta intrucat cred ca veti fi primii beneficiari al demersului meu . Sunt convinsa ca numai asa veti avea satisfactia ca lucrarile dvs sunt citite , ca odata ce sunt comentate exista dovada ca au suscitat interesul si a altor cititori decat al celor din interiorul revistei .Nu stiu altii cum sunt , dar mie imi place sa-mi exprim parerea sincera despre ceea ce citesc. Nu pot sa comentez doar de dragul de a comenta, mai ales cand nu exista o comunicare cu autorii lucrarilor sau cu cititorii ce doresc sa partajeze cu mine impresiile d-lor. .
P.S .Odata ce mi-ati dat voie sa comentez presupun ca v-ati lamurit ca nu sunt un alter ego al doamnei Siranus sau al D-lui Goe. As vrea sa fiu dar nu am cum. Marturisesc insa ca sunt o comentatoare veche, de 10 ani ,a Arcei lui Goe. Am inteles si am acceptat inca de la inceput scopul de a fi al Arcei, acela de a apara dreptul la libera exprimare al tuturor cititorilor doritori sa-si expuna opinile, indiferent de cat de ne-convenabile ar fi ele pentru admin sau alti comentatori anonimi . Comentariile mele nu au fost totdeauna in acord cu ale celorlalti comentatori sau cu cele ale D-lui Goe. Au iesit deseori scantei . M-am suparat, am plecat un timp , dar m-am intors din nevoia de a-mi sustine opiniile pana la capat. Veti inelege deci motivul pentru care va cer sa lasati comentariile libere. Intr-un fel ma fac purtatorul de mesaj al Arcei lui Goe. Astept raspunsul dvs. :)
Remarcabil editorial. O relevantă parte din el a fost expus și la o emisiune de pe postul RadioProDiaspora. Mă bucură a ceastă propagare, și aceste semnale de alarmă, fie ele și apocaliptice, poate vor duce cândva chiar și la „inversul consumatorismului și al kitsch-ului”. Dați-i bătaie mai departe, sunteți oamenii unor forțe care vă ghidează, deznădăjduite și ele, poate, de întorsătura pustiitoare a lucrurilor!
Merci, Adrian! De multe ori in scris suna diferit decit la radio. Din ton poti sa indici unde faci misto de situatie, in scris totul pare f f serios :)
Dar vorba pui Pink intr-un cintec: „why so serious?!”
In realitate nu ma intereseaza asa mult problema literaturii romane (daca ea exista) pt ca eu citesc mai mult universala :)
Impresia mea este ca genul acesta de lamentare este pagubos. Considerand statistic un mare numar de cazuri (ceea ce este aproape intotdeauna posibil intrucat am ajuns la peste 7 miliarde de „intelectuali” pe planeta), despre orice ocupatie se poate argumenta ca ar fi devenit de mana a doua (politica, stiinta, cultura si arta in general, inclusiv arta culinara, religie, filozofie, cinematografie, teatru, jurnalistica, invatamant, etc. Nimic nu mai e cum era odata, nici macar apicultura – a se revedea Rânduieli). Exista autori de literatura si autori de „literatura”. Unii „scriitori” sunt preocupati de literatura, altii de chestii colaterale precum „publicul tinta”. Pe un autor autentic nu-l fråmântå catusi de putin sa-si pre-identifice cititorii. Daca are foc sacru si chemare scrie. Daca are si perseverenta, talent, sau mai rau, geniu, produce literatura. Mai devreme sau mai tarziu literatura respectiva se va intalni cu publicul potrivit, mai numeros sau mai restrâns, n-are a face, oricum va fi o intalnire magica. Confuzia autorului acestui lamento provine din insasi ideea ca literatura ar fi o ocupatie. Nu e. E cel mult un hobby, o pasiune, o dragoste. Sau cel putin. Faptul ca nescriitorii (autori de pseudo-literatura) pot avea mult mai multi cititori este irelevant pentru un scriitor-scriitor.
Iti dau dreptate, genul asta de argumentare il aveam mai demult. „Foc sacru si chemare” simt si cind trebuie sa gatesc crap la cuptor. Oricum, fraza urmatoare nu are chiar nici o hiba: „Faptul ca nescriitorii (autori de pseudo-literatura) pot avea mult mai multi cititori este irelevant pentru un scriitor-scriitor.” E totusi idealizata. Un scriitor-scriitor simte ca scrisul nu e hobby ci e ocupatie. Pentru ca editorul, librarul traiesc din asta i se pare nedrept ca el sa nu poata. Hai un 5% in plus la pensie sau cit. Hobby e ceva ca asamblatul de machete avioane sau colectionatul timbrelor. Dar aici e mai mult decit atit cind, sa spunem, ai 500 de cititori, nu mai e un act facut exclusiv pt tine. Dar nici 1000, nici 10 000 (daca ai) nu pot face din scris o ocupatie. It’s not enough…
Ai dreptate! Referitor la interesul tău pentru literatura română, îmi aduci aminte de propriul meu motto: „Refuz să mă mai bat cu morile de vânt, sunt extrem de benefice societății, produc făină…”