O zi de organe

Era zi de organe, cu ele se începea. Consistenţa celor mai vânoase, ca inima sau rinichiul, contrasta cu a celor mai făinoase, ficatul sau plămânii. Noah şi le imagina în cârnații de pe vremuri, despre care povesteau adulţii. Aveau în ei tot felul de organe măcinate şi tot felul de plante şi mirodenii, care dădeau arome: piper, mărar, cimbru. El nu mai prinsese nici aromele, nici plantele alea, nici măcar cărţi, cu poze cu arome şi plantele care dispăruseră, care fuseseră folosite toate deja în programul de combustibil pentru iarnă.
Organele nu mai apucau să ajungă cârnaţi, erau mâncate direct, toate, în ziua dedicată lor. Procedeul de separare nu era foarte diferit de tăiatul porcului, norocul fusese că unii dintre adulţi asistaseră la aşa ceva când erau mici, înainte ca asociaţiile de protecţie a animalelor să interzică aceste practici inumane.
Singura diferenţă era uscatul cărnii la soare, în orele în care trebuia să stai sub pământ. Niciun om viu nu rezista la soare între acele ore mai mult de câteva minute, după care disconfortul creat de fiertul în suc propriu te înnebunea. Şi din cauza asta trebuia să se trezească cu noaptea în cap, exact ca pe vremuri când se trezeau oamenii să taie porcul; tata îi spusese că din porc curgea totuşi foarte, mult mai, mult sânge. Şi că, atunci când un adult care ieşea cumva în mod excepţional afară în orele critice zicea „Am transpirat ca un porc”, nu se referea la cum transpira un porc, căci porcii nu transpirau, pielea lor era erme…neutică, ci la cât de abundent sângera un porc. Exista această confuzie cu expresia, care era de pe vremurile de dinaintea vremurilor, în care oamenii îi spuneau sudorii sânge. Sau sângelui sudoare.
Noah n-ar fi putut să zică dacă în ziua aceea cursese mult sânge sau nu; tata ar fi ştiut cu siguranţă, dar cele două jumătăţi despicate care atârnau la soare, cu coastele prea vizibile, erau chiar el; pe Noah l-a surprins cât de repede a ajuns bărbatul care îl învăţase câte-n lună şi-n încă ceva ce uitase – că nu se mai vedea pe cer – atârnat la soare. Până la orele critice, totul era în bună ordine, carnea întinsă afară, la uscat, iar ei sub pământ, la ospăţul de organe. Îi mâncau deja plămânii, care se degradau cel mai repede. Cu fiecare înghiţitură, Noah se gândea la respiraţia tatălui, şi simţea cum intră în el şi-i dă o putere nemărginită – deşi fusese din ce în ce mai greoaie în ultimul an, ca un oftat continuu. Noah mânca cu grijă, mestecând bine-bine fiecare îmbucătură, de minimum şaişpe-optuşpe ori. Mama le tot repeta asta, să mestece bine, eficienţa era singurul lucru care îi mai preocupa pe adulţi, fiecare om tăiat trebuia folosit în cel mai complet mod posibil.
Mulţi taţi fugiseră pentru că instinctul lor de supravieţuire era mai puternic decât datoria. Ăsta era un paradox, îi spusese tata, pentru că, fugind, nu supravieţuiau nicidecum, mureau până la urmă de foame. Și asta nu folosea nimănui. Dar, chiar ştiind toate astea, şi chiar dacă tu însuţi ai participat la tranşarea altcuiva, probabil că atunci când îţi vine ţie rândul e altfel, îi spusese lui Noah tata, dar să nu-şi facă griji, astea erau lucruri care îi priveau doar pe adulţi. Îl rugase doar atât, pe el să-l ia prin surprindere, să nu-i spună ziua. Noah îi promisese, însă, de cum trecuse toamna, tata devenise paranoic, tresărea la cel mai mic zgomot, mai ales dimineaţa cu noaptea în cap, ajungând să nu mai doarmă deloc; era transparent de slab, retras într-un colţ, fără să mai scoată un cuvânt. Doar ofta. Iar pentru că înainte fusese un papa poubelle, adică mânca mereu resturile copiilor şi, uneori, chiar pe ale mamei, îi era atât de foame, mereu foame, şi suferea cumplit.
La începutul acestor vremuri, mâncau şi cei care urmau să fie tăiaţi, până în ultima zi, dar cu timpul s-a hotărât că resursele pierdute astfel sunt importante, hrana nu se mai poate hrăni. Când începuseră să dispară animalele, oamenii îşi puseseră toate ouăle în coşul insectelor, dar nu se gândiseră cum sau dacă ele vor continua să existe. Foarte rapid au dispărut. Apoi, plantele. Și n-a mai rămas nimic. Decât oameni. Și au început să se mănânce între ei. Tata zicea că Malthus a avut dreptate, ne mâncăm unii pe alţii până la epuizare. Dar Malthus nu şi-a imaginat că asta se va întâmpla chiar duminica în familie. Sigur îşi proiectase în minte un mecanism aleator coordonat de o mână invizibilă sau o caruselă sau caruletă sau aşa ceva – Noah nu mai ţinea minte exact tot ce spunsese tata –, unde tot felul de oameni defecţi intră într-un maxilar sau malaxor (nu e ca şi cum nu s-a mai făcut din oameni săpun), contribuind la o făină, adică o pulbere, Noah, de unde şi epitetul făinos, cum sunt plămânii, din care făină se fac biscuiţi (ce sunt ăia biscuiţi?) verzi, pe care îi vor mânca alţi oameni. Sau poate asta era dintr-un film sau o carte SF de pe vremuri povestite de tata, nu mai ştia. E greu să reţii toate lucrurile doar la tine în cap, Noah, fără să le amesteci; dacă nu le poţi scrie undeva sau n-ai un Google, ceva, acolo, unde… unde să verifici. Aşa zicea tata, dar Noah nu îşi putea imagina un Google; pe Malthus, de exemplu, şi-l putea închipui, îl vedea în punga roşie pe care o găsise şi pe care scria Maltesers.
La începuturi se mai văzuseră cazuri în care familia tăia mezinul, pentru că unii adulţi ştiau că asta se mai făcuse înainte, la foamete, pe principiul că mezinul era cel mai fragil şi cu conştiinţa cel mai puţin formată. Dacă ar fi fost la începuturi, la soare ar fi atârnat azi, tăiat în două, chiar el, Noah, nu tata. Dar când făceau asta oamenii aveau în cap o soluţie temporară. Acum trebuia o metodă sustenabilă, care nu justifica tăierea în ordinea inversă a vârstei. În plus, pentru cineva care n-a făcut asta toată viaţa, să mănânce carne de om era mai greu, consecinţele putând fi chiar fatale-fatale. Toţi adulţii mai scuipau bucăţi, mai vomitau, iar după ziua de organe erau pământii la faţă. Dar el, Noah, asta mânca de când se ştia, avea mai multe şanse să supravieţuiască. Era norocos, mereu îi spunea tata. Să ţină minte că amândoi erau, iar norocul ăsta îl datorau unui antropolog, Gregory nuştiucum, care credea că să fii mâncat era cel mai puternic gest ecologic. Asociaţiile preluaseră rapid ideea lui şi o transformaseră în literă, ba nu, în lege: sacrificiul suprem pe care un părinte îl face pentru copilul său este să îl servească drept hrană – adică nu, pardon, să îi servească.
Cum se ştie că taţii sunt mai bătrâni decât mamele – şi chiar dacă nu, bărbaţii mor mai repede –, majoritatea familiilor începeau prin a-şi tranşa, usca, organiza şi mânca tatăl, sub privirea atentă a mamei, care făcea tot ce-i stătea în putinţă ca cei mici să se descurce singuri. Odată convinsă că tot procedeul era bine învăţat şi parcurs, se supunea, la rândul ei. Nicio mamă nu fugise. Asta era bine. Carnea mamelor era mai albă, mai plăcută la gust, mai moale. Dacă din taţi mamele mai scuipau bucăţi care nu se mestecau nici cu o muncă silnică, din mame nu scuipa nimeni nimic. Iar când era zi de organe de mamă, nu se începea cu plămânii, ci cu uterul. Noah uitase de ce, probabil pentru că s-ar fi stricat primul. Auzise de la alţi copii că era mai bun decât plămânii, dar nu ştiau să-i zică cum anume, n-aveau descriere pentru uter, gen făinos sau altcumva, pentru că niciun adult nu ajunsese să mănânce așa ceva.
Un om tăiat trebuia să ajungă tot anul, până la primăvara următoare. În ziua aceea, odată cu tăiatul tatălui, începea numărătoarea inversă pentru mama, care înceta să mai mănânce. Vara se mai putea amăgi, pentru că toata lumea mânca puţin, căci era foarte cald. La sfârşitul toamnei, temperatura scădea brusc şi lumea intra în astenie, după care începea să mănânce tot mai mult, iarna cel mai mult. Noah se temea că la toamnă mama avea să devină şi ea paranoică, să tresară la cel mai mic zgomot, mai ales dimineaţa cu noaptea în cap, şi până la urmă să nu mai doarmă deloc; şi că o să fie transparent de slabă. Dar mama l-a liniştit spunându-i să nu-şi facă deloc griji, asta îşi dorise toată viaţa, să fie slabă, dar nu se putuse ţine de nicio cură.

Raluca Nagy

Născută în 1979, în Cluj-Napoca. Este doctor în științe sociale al Universității Libere din Bruxelles și al SNSPA București. A debutat în limba română în anul 2005, la Revista 22, și a continuat până în prezent la: Cuvântul, Dilema Veche, Decât o Revistă, Totb, Arhiforum și Scena 9. A contribuit cu o povestire la volumul colectiv Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români (Editura Trei, 2015). A mai publicat proză scurtă în revista Iocan (2016) și în Revista de Povestiri (2017–2018), al cărei atelier de scriere creativă l-a urmat. Un cal într-o mare de lebede (Editura Nemira, 2018) este debutul său în volum individual.