Ultima șansă

Liniștea periferiei îngloba și cel mai acut sunet, provocat de rara trecere a vreunei mașini. Se puteau auzi florile și iarba și frunzele plantelor prăfuite tușind. Ultimele razele ale soarelui luptau pentru teritoriul urban cu umbrele înalte ale clădirilor. Vreun locatar își târâia șlapii pe pavajul ceaușist și trăgea din țigara fără filtru cu privirea pierdută în golul transcendental în care toți privim când neantul ne-mpresoară. Doi copii se jucau în parcul multicolor, părăsit, cu tobogane și scrâncioburi îndoite. Unul își făcea vânt în picioare pe singurul scrânciob încă întreg dintre cele patru aliniate la soare. Celălalt, mai înalt, încerca să facă tracțiuni la bara de covoare din vecinătatea parcului. Comunicau prin plasa gardului ce despărțea spațiul de joacă de trotuar. Cel de pe scrânciob avea un tricou galben și se numea Zaharia, cel agățat de bara de bătut covoare purta o pereche de pantaloni ce cândva trebuie că fuseseră albaștri, însă pe care decolorarea uzului excesiv îi făcea să pară acum violeți. Numele său era Adrian, însă toți îi spuneau Adi. Toți mai puțin Zaharia.

Spuse, deci, Zaharia, Ești prost, Adrian, Tu ești mai prost, răspunse Adi, Tu ești prost cât de lungă e strada, Și tu cât de lung e bulevardul, Și tu de aici până acasă, E mai lung bulevardul, răspunse Zaharia scoțând limba, am câștigat! Dar Adi nu se arătă impresionat de victoria interlocutorului. Îi întoarse spatele și, agățându-se iar de bară dintr-o săritură, începu o nouă serie de tracțiuni. Pe primele două le execută perfect, la a treia se opri pentru câteva secunde în aer, la a patra începu să tremure, la a cincea i se înroși fața ca eticheta de Cola și, după ce pentru câteva momente se luptă cu propria sa voință și putință, se lăsă într-un final să cadă aterizând pe trotuar ca un gimnast la sfârșitul unui exercițiu olimpic. Mare brânză, comentă Zaharia cu lehamite făcându-și vânt din ce în ce mai tare pe scrânciobul oscilând cu un scheunat metalic.

Adi strânse un pumn de pietricele pe care le aruncă printre ochiurile gardului, una câte una, înspre Zaharia. Cum însă erau prea ușoare pentru a străbate distanța destul de lungă între gard și scrânciob, Adi găsi o piatră mai mare pe care o aruncă atât de bine de partea cealaltă a gardului, încât îl nimeri pe Zaharia fix în cap. Acesta se dezechilibră și fu cât pe ce să cadă de pe scrânciob.

Tâmpitule, strigă Zaharia înciudat după ce își mai reveni din șocul posibilei căzături. Tâmpită e mă-ta, răspunse Adi, Ba mai tâmpit e taică-tu, Bine că e mă-ta deșteaptă, Mama e cea mai deșteaptă, Cine te-a păcălit, Nimeni, toată lumea spune asta, Și ce, nu înseamnă că-i așa, Ba da, despre taică-tu toată lumea zice că e un bețivan și așa e, Tata nu e bețivan, Nu te cred, Am zis că nu e, Atunci de ce miroase a bere când treci pe lângă el, Nu miroase, Ba miroase, Nu miroase, Ba miroase!

Cu această ultimă replică discuția păru a se fi terminat. Un timp cei doi se priviră fără să-și spună nimic, fiecare stăpân pe propriul teritoriu. Apoi Zaharia se întoarse cu spatele și continuă să oscileze pe scrânciobul ruginit. Adi spuse, Mă duc acasă, Ba nu te duci, Ba mă duc, De ce, Mă plictisesc, Hai să jucăm fazan, N-am chef să joc fazan, Hai să ne jucăm cu mingea, N-am adus-o, Am văzut eu una în iarbă, Unde, Acolo în colț.

Adi dădu ocol gardului. Se opri un moment înaintea porții de fier ruginit. Împinse de câteva ori, însă poarta nu cedă. Era închisă cu lacăt pe dinăuntru. În timpul ăsta, Zaharia se dădu jos de pe scrânciob și se duse înaintea găurii în plasă pe unde se strecurase la început. Vino pe aici, îi spuse el lui Adi ridicând plasa cu mâna pentru a dilata gaura din gard, Nu vin pe unde vrei tu, ajunse răspunsul celuilalt, care începuse a se cățăra pe poartă agățându-se cu degetele de modelele de fier. După ce se opri un moment deasupra admirând împrejurimile, făcu un salt sprinten în interiorul parcului. Unde e mingea, întrebă el de cum atinse pământul.

Zaharia se îndreptă spre un colț al parcului, unde iarba era mai înaltă. Adi îl urmă cu privirea. Zaharia dădu cu piciorul. Din tufiș prinse a se rostogoli o minge peticită și dezumflată, care își menținea totuși forma sferică în timp ce înainta cu greutate. Adi râse, Știu mingea asta, spuse, e a lui Mădălin. I-a dezumflat-o taică-su alaltăieri cu șurubelnița fiindcă a tras cu ea într-o mașină până i-a rupt oglinda, Nu te cred, Dacă-ți spun…, L-ai văzut tu, Normal că l-am văzut, eu i-am spus lui taică-su că a rupt oglinda, Pârâciosule, Fricosule, Prostule, Prost ești tu poate, mașina era a lui maică-ta!

Se priviră iarăși pentru câteva secunde. Apoi Zaharia luă mingea în brațe, trecu pe lângă Adi și, după ce ajunse la o distanță de câțiva metri de el, decretă scurt: Nu mai vreau să ne jucăm împreună! Și începu să lovească mingea care, izbindu-se de poarta zăvorâtă a parcului, i se întorcea mereu înapoi. Adi însă nu se lăsă învins. Își luă avânt exact în momentul în care Zaharia abia lovise mingea și reuși să se interpună între poartă și șutor, pe traiectoria returului. Odată aflat în posesia mingii, începu să alerge cu ea la picior în jurul celuilalt, provocându-l să i-o ia, dacă tot se credea mare fotbalist, sau cel puțin mare șmecher.

Am să te spun lui mama că mi-ai furat mingea și taică-tu o să te bată cu cureaua, strigă Zaharia încruntat după ce se aruncă inutil de câteva ori asupra adversarului, în încercarea de a-l deposeda. Adi era mai puternic și mai versat în controlul balonului. Probabil enervat de amenințarea lui Zaharia, Adi reuși în intenția sa de a-l nimeri cu mingea dintr-un șut. Balonul străbătu aerul cu oarecare forță, se apropie amenințător de repede de posesorul tricoului galben, care nu avu timp nici să-l vadă, darămite să se mai și ferească. Zaharia căzu pe spate în iarbă. Nu realiză cum ajunsese acolo până când nu începu să simtă furnicături de-a lungul obrazului.

Preț de câteva secunde liniștea cartierului domni din nou și peste parcul abandonat. Se putea auzi o bormașină sfredelind un perete, zgomotul roții unei biciclete rotindu-se, tusea tebecistă a lui nea Titi și flegma-i însângerată izbindu-se de asfaltul cald din fața scării B. O vrabie scrijelea tabla cu ghearele în zborul ei de pe o mașină parcată pe o alta, de pe ultima pe pervazul unei ferestre de la primul etaj, de pe pervaz pe ramurile singurului copac din parc: un tei infinit de tăcut.

Apoi Adi se precipită asupra lui Zaharia încercând să-l ajute să se ridice, Nu am vrut, spuse, am crezut că vei da cu capul! Lui Zaharia începură să-i curgă lacrimile involuntar. Se înroși ca două etichete de Cola suprapuse. Din poziția în care se găsea, pe jumătate ghemuit și întins pe spate, îi ieși foarte bine o figură pe care o văzuse într-un film cu Bruce Lee pe DVD, așa că încercă să copie ce își amintea din ea și îl izbi cu vârful tenișilor pe Adi în obraz cu toată puterea impulsului de revanșă.

Bine, spuse Adi retrăgându-se cu mâna la obraz, suntem chit acum, Ba nu suntem, nici măcar nu te-am nimerit, îi spun lui taică-tu că mi-ai tras cu mingea și cu piatra, să te bată cu cureaua, răcni Zaharia înghițindu-și lacrimile, Ah da? Atunci eu îi spun să o bată pe maică-ta, Taică-tu nu trage în maică-mea, Nu trage? S-o crezi tu!

Nu trage, Ba trage, Nu trage, Ba trage, am văzut eu cum i-a tras o palmă în bucătărie alaltăieri că i se răcise cafeaua, Minți, Nu mint, Minți, Nu mint, și dacă nu mă crezi poți s-o întrebi. Zaharia începu să plângă și mai tare. Așezat pe iarbă, lovea cu picioarele în pământ de ciudă în timp ce căuta pietre cu mâinile. Adi îi simți momentul de slăbiciune. Am să-i zic lui taică-miu să te bată și pe tine, spuse, Taică-tu nu mă bate pe mine, numai mama poate să mă bată! Taică-miu e mai puternic ca maică-ta, și dacă vrea vă bate și pe tine, și pe ea. Când eram la țară l-a bătut și pe bunicul, și pe unchiul, și pe mama. Au venit doi polițiști la poartă și i-a fugărit cu toporul. Tata bate pe toată lumea când are chef, e mai puternic decât toți, iar eu sunt mai puternic decât tine și, dacă am chef, te bat de nu te vezi! La școală la mine, la țară, continuă Adi, nimeni nu comenta, că-i spărgeam fața! Așa că nu comenta nici tu, și nici maică-ta să nu comenteze la tata, că vă batem pe amândoi de nu vă vedeți!

Între timp, Zaharia se ridicase: Tu nu mă bați pe mine, nici nu ești mai puternic ca mine, Ba sunt, sunt mai mare ca tine. Zaharia spuse, Am văzut un film în care Cichician îl bate pe unul înalt de două ori cât el. Îi dă șuturi în cap până cade. Cine e mic e rapid, cine e înalt e prost ca gardul, mi-a zis mie bunicul, Atunci bunică-tu e primul prost, De ce mă rog, Că e înalt, Bunicu-tău e mai prost decât al meu, Nu cred, Ba eu cred, De ce mă rog, Că ia bătaie de la taică-tu, Ba nu ia bătaie de la tata, Ba da, ai zis mai înainte, Eu ziceam de bunicul de pe mamă, ăla da, e prost, de asta și mama e proastă, Mama ta nu e proastă, De unde știi, nici măcar nu o cunoști, mama era proastă și curvă, Nicio mamă nu e proastă și mai ales… curvă, adăugă Zaharia solemn. Doar pentru că mama ta lucrează la bancă nu înseamnă că toate mamele sunt deștepte, Mama nu e deșteaptă că lucrează la bancă, asta zice taică-tu fiindcă i-e ciudă că nu are de muncă și face lucrări afară pe frig, Măcar face ceva, maică-ta stă la calculator toată ziua, Să stea și taică-tu dacă nu-i convine, în loc să stea la bar să bea toată ziua, Hai, ia mai taci, tata bea maxim două pahare, Mama zice că nu-i adevărat, Maică-ta e o mincinoasă și îl freacă la icre, Ba tu cu el ne frecați la icre, înainte să veniți voi să stați la noi în casă era liniște, acum mama plânge și eu nu mai pot ieși din cameră decât la masă și la baie, Dacă nu-ți convine, mută-te în altă parte, Ba tu să te muți, e casa lui mama și eu stăteam aici dinaintea ta!

Adi își pierdu cumpătul. Ridică mingea de jos și aruncă în Zaharia cu toată forța. Zaharia închise ochii și făcu semne ciudate cu degetele. Strigă, Activez chakra, însă mingea îl lovi oricum în umăr, iar scutul albastru luminos care ar fi trebuit să apară pentru a-l proteja se profilă clar doar în mintea lui. Adi râse disprețuitor, Te crezi în Naruto, întrebă.

De data aceasta era Zaharia cel care se enervase. Își luă elan spre Adi gândindu-se numai la cât de mult îl ura iar când ajunse aproape de el încercă să-l doboare cu lovituri repetate în figură. Adi însă, fiind mai înalt, se ferea amuzat, până când deveni deodată serios și îi aplică adversarului o lovitură cu pumnul în maxilar, ce îl îngenunche pe loc. Mai lasă Naruto și mai uită-te la box, fraiere, mai spuse Adi înainte să se îndepărteze.

Lui Zaharia i se întunecase vederea. Totul în jur apărea în ceață. Spre cap îi urca, încet-încet, o furnicătură caldă. Se lăsă să cadă pe iarbă, îi simți mirosul verde înainte să leșine.

*

Femeia a terminat de fumat ultima țigară din pachet. Trage din ea până când se frige la degete. Apasă țigara pe fundul scrumierei în mod repetat, chiar și după ce mica văpaie din chiștoc se stinge. Fumul înecăcios învăluie bucătăria întunecată. Afară, seara coboară fără zgomot. În casă, fumul urcă spre tavan în rotocoale grele.

Deodată se aud pași pe palier. Inima femeii accelerează. Clinchetul unei chei nu mai contenește, cheia atinge metalul yalei în rânduri repetate, până când într-un final mecanismul produce sunetul așteptat: rotirea spre dreapta. Clanța este apăsată, cineva intră. O porțiune de perete al holului ascunde persoana pentru un timp. Se aude o respirație grea, foșnetul unei sacoșe. Un bărbat trece prin fața ușii de la bucătărie privind drept înainte. Privit din profil, de unde femeia îl observă trecând, capul pare a i se sprijini pe piept ca și cum și-ar privi vârfurile degetelor de la picioare. Două secunde a durat această trecere prin dreptul ușii. După sunetul pașilor pe podea, se poate trage concluzia că bărbatul e încălțat. Femeia trage această concluzie, închide ochii și oftează.

După sunetele percepute din bucătărie, bărbatul urinează în baia din capătul holului. Jetul nu atinge întotdeauna apa din closet, ci se izbește altern când de apă, când de pereți. Bărbatul tușește. Scuipă. Flegma sa atinge fundul apei și produce un sunet care îi amintește femeii de piatra pe care o arunca pe fundul fântânii fără fund la țară la bunici. Ca atunci, femeia își pune o dorință.  Femeia aude cum bărbatul apasă pe întrerupător pentru a stinge lumina. Bărbatul nu trage apa.

Bărbatul face cale întoarsă pe holul întunecat. Aprinde lumina la bucătărie și rămâne surprins de apariția neașteptată a femeii pe scaunul din capătul mesei. Îngăimă abia, Bună seara, nu trebuia să vii mai…? Femeia i-o taie imediat, Iar ești matol! După această constatare seacă, fără să aștepte răspunsul, care totuși începea a fi timid formulat (Nu am băut decât două…), îi spune la fel de tăios, Dă-ți jos papucii când intri în casă, de câte ori să-ți mai repet?

Bărbatul se întoarce pe hol, se apleacă asupra papucilor. Se aude fricțiunea șnururilor, nodul desfăcându-se. Vocea bărbatului se scuză, Am uitat de papuci, spune, și pare a vrea să adauge că…, Și trage apa la baie după ce folosești wc-ul, mai spune femeia. După care tace. Acum e rândul lui să vorbească.

Spune bărbatul, Am tras apa la baie! Ești sigur, Cum să nu, Mă minți de la ochi, Poftim? Te întreb, mă minți de la ochi? Nu te mint deloc, știu sigur că am tras apa, Dacă m-aș baza pe ce știi tu, nu știu unde am ajunge… Ei haide, dragă, spune bărbatul încercând să se apropie. Chipul i se lărgește într-un surâs teatral. Miroși a băutură, i-o taie femeia întorcând capul în direcția opusă, Ei bine, scuze, spune el, ce vrei să fac, am recunoscut! Cu ce mă încălzește pe mine că ai recunoscut, Nu e vorba să te încălzească, Nu e, Nu, Păi ce, a fost vreodată vorba despre mine…? Ei haide, măi mamă… Tu să fii mulțumit, Aici exagerezi, Eu exagerez, da, eu sunt nebuna, N-am zis că ai fi nebună, Nu, dar asta se înțelege!

Bărbatul face o grimasă pe care ar trebui să o descriem pentru exactitatea psihologică a momentului. Anume: ridică un colț al gurii închise (pentru precizie, cel drept), lărgește nările, ridică sprâncenele și privește în tavan mișcându-și capul de la dreapta spre stânga pe linia unui cerc imaginar, ca și cum ar face un exercițiu de gimnastică pentru relaxarea mușchilor gâtului. Ne bucurăm că cititorii au încercat să reproducă gestul, probabil astfel au înțeles cel mai bine gradul de dezgust pe care bărbatul intenționase să-l exprime. Vor înțelege, deci, și reacția femeii la acest gest: aceea de a trânti scrumiera de pământ. Sau poate vor fi de acord cu bărbatul care, după zgomotosul impact, va exclama, Acum chiar exagerezi! La scurtă vreme după ce privirea femeii îl va fi fulgerat (la figurat vorbind, ba pardon, scriind), bărbatul va adăuga, ridicând vocea și degetul arătător, Văd că ai chef de panaramă!

În orice caz, scrumiera s-a spart în zeci de bucăți. Chiștocurile de țigară s-au împrăștiat, alături de scrum. Ia uite ce ai făcut, găsește de cuviință să adauge bărbatul, Da, mulțumesc că m-ai atenționat, chiar nu observasem, răspunde scurt femeia. Mă iei la mișto, E o întrebare, Da, nu realizezi din intonație, Iar tu nu ai realizat până acum că replicile noastre sunt scrise de un autor care nu folosește alt semn de punctuație în dialoguri decât virgula?

Bărbatul se încruntă nedumerit, Am senzația că eu am băut și tu te-ai îmbătat, spune, Cum ziceam, Viorele, i-o taie femeia, dacă ar fi să mă bazez pe ce știi tu… Da, da, întrerupe și bărbatul pe care, iată, îl putem chema Viorel de acum înainte, cu mulțumiri femeii care ne-a scos dintr-un mare impas, acela de a tot repeta „bărbatul” în fiecare frază ce-l vizează, Da, da, spune Viorel, bine că ești tu deșteaptă!

La care femeia, Mai ai și tupeul să te dai jignit? Tu vorbești, răspunde Viorel, care abia ce auzi cel mai mic detaliu, că faci din el armăsar? Iar ea, Adică ție ți se pare normal ce se întâmplă, nu? Iar el, Ce se întâmplă, Auzi întrebare, ce se întâmplă, cască ochii bine și ai să înțelegi, Uite, eu sunt mai prost, nu reușesc să înțeleg, explicați-mi dumneavoastră, Acum ai cioc, Viorel, spune femeia, acum ești ironic! Bravo, mă bucur că în sfârșit ți-ai dat arama pe față! Când te-am pescuit de la țară astă iarnă mureai de frig cu fecior-tu-n brațe în casa aia pe jumătate dărâmată. Atunci Viorel era umil, plângea că nu avea bani să cumpere lemne, se ducea la biserică în fiecare duminică. Ce spuneau vecinii despre tine că erai câinos, că-ți bătuseși nevasta până fugise cu altul erau minciuni, era invidie, da? Spune-mi tu acum mie, Viorele, să nu te fi lăsat eu să degeri la țară cu copil cu tot? Așa-mi trebuie, că-s miloasă, da știi de ce? Spune, știi de ce? Acum nu mai ai cioc? Îți spun eu de ce: mi-a fost milă de copil! Ce crezi, că muream eu că nu aveam bărbat? N-avea cine să mă scarpine pe spate? Cum am stat singură doi ani, mai stăteam încă zece, încă douăzeci! Și-așa între bărbatul pe care l-am avut și tine nu e mare diferență. Atât, că ăla o luase razna că era afemeiat, iar tu te duci la vale din cauza băuturii. Ar fi trebuit să-mi dau seama, și uite că nu mi-am dat! Proastă eu, ai dreptate aici, proastă eu că mereu am avut încredere prea mare în oameni care s-au șters cu ea pe tălpi!

Se făcu liniște dintr-odată. Se putea auzi o bormașină sfredelind un perete, zgomotul roții unei biciclete rotindu-se, tusea tebecistă a lui nea Titi și flegma-i însângerată izbindu-se de asfaltul cald din fața scării B. Ceasului de perete din bucătărie îi bătea secundarul în acord cu inima femeii. Secundarul scrijelea fundalul de hârtie la fiecare bătaie. Bărbatul trase scaunul din capătul celălalt al mesei. Se așeză privind în podea. Femeia privea într-o parte.

Ai dreptate, spuse Viorel după cel puțin două minute de tăcere, pe care femeia le numărase după propriul puls. Cu ce mă încălzește că am dreptate dacă nu se schimbă nimic, răspunse ea cu un nod în gât, Se va schimba, Când, De mâine, spuse el hotărât. Apoi continuă, Mâine e duminică, hai să mergem la mitropolie la slujbă, Ce să fac eu la slujbă, Viorel, Nu tu, eu, tu doar vii cu mine. Stăm cât stăm, apoi mergem să mă închin la moaște la sfânta Parascheva și… pe moaște am să mă jur că nu mai beau, că o să-mi găsesc de muncă, că o să mă responsabilizez, Ai tu curaj să juri pe moaște, Am, Eu nu dau doi bani pe ele, spuse femeia, și se ridică după mătură și făraș. Începu să strângă bucățelele de scrumieră de sub masă, una câte una.

Pentru mine sunt importante, spuse Viorel, dacă mă jur pe moaște, sigur mă dau pe brazdă, Și dacă te juri degeaba, Nu pot să mă jur degeaba, dumnezeu vede, și mi-e frică de pedeapsă. Bărbatul împreună mâinile și le puse în direcția privirii femeii. Te rog mult, îi spuse, mai dă-mi șansa asta. Ea continua să tragă cioburile spre făraș, unul câte unul.

Ultima șansă? – spuse, Ultima șansă! – i se răspunse. Totuși…, începu femeia, însă se auziră bătăi în ușa apartamentului. Fiind mai aproape, bărbatul se ridică să deschidă.

*

Intră Adi. Spuse, Bună seara, De ce nu sunați și voi la sonerie ca oamenii, întrebă femeia. Adi nu răspunse. Trecu săgeată prin fața bucătăriei. Era singur.

Descalță-te, îi strigă taică-su din urmă, Unde e Zaharia, întrebă femeia, A mai rămas în parc, bâigui Adi printre dinți, Cum adică, strigă femeia, și ieși din bucătărie îndreptându-se pușcă spre camera băieților. Adi se descălța la marginea patului.

Ce ți-am spus eu să nu îl lași niciodată pe Zaharia singur, strigă femeia, Nu voia să vină, spuse Adi aparent concentrat pe desfacerea nodului de la șireturi, Nu contează, trebuia să rămâi cu el, strigă iar femeia, Da’ calmează-te, dragă, spuse Viorel, care între timp ajunsese în spatele ei, Tu nu te băga, i-am zis de atâtea ori să aibă grijă de Adi, că e mai mic, Lasă-mă și cu Adi, spuse bărbatul, că la cât îl alinți, s-a învățat să facă pe încăpățânatul de nu o mai scoți la capăt cu el, I-am zis să vină de mai multe ori, dar a început să țipe, să se arunce pe jos și să dea din picioare, adăugă Adi, Vezi, așa e, cum îți spun, concluzionă bărbatul.

Femeia se întoarse dintr-odată către bărbat. Îl săgetă cu dezgust, apoi străbătu holul cu pas hotărât. Ieși. Vibrația ușii izbite în urma ei traversă pieptul bărbatului. Se auzeau pașii femeii coborând scările etajelor și clicul becurilor cu senzori de mișcare de la fiecare etaj, la aprindere.

Ho, nebuno, strigă bărbatul în urma femeii ridicând brațele, fugi repede, să nu-ți moară odorașul!

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/